Sub vrajă

Un soare palid îmi șoptește, mângâindu-mi obrajii. Trezește-te, frumoaso! Zâmbesc fără să mă desprind din visare. Zbor, purtată de două mâini fine, dar puternice. Zbor… Și, deși am teamă de înălțimi, nu mi-e frică. Nu mă va scăpa. Dacă eu mor, și o parte din el moare. Dar de unde știu că e „el”?…

Pași ușori aproape de mine. Nu, asta nu pot visa. Dar vocea lină nu se depărtează. Oftez ușor și plămânii îmi sunt inundați de același parfum sub vraja căruia am adormit. Deschid ochii și dau de fața perfectă a lui Matei. Surâd.

– Neața, somnorilă! se amuză pe un ton puțin ironic, dar parcă drăgăstos. Mă ridic și îmi întind brațele.

– Nu mă gândeam că sofaua e așa comodă, bombăn, începând să-mi amintesc – adică să nu-mi amintesc – cum am adormit aici.

– Mda… E ora 8, schimbă ideea, ridicându-se și întinzându-mi un pahar cu un lichid maroniu, din care sorb încântată – cafea. Îți ajung două ore să te repui pe picioare?

– Depinde pe ale cui, murmur în pahar. Începe să râdă. Râzi tu, râzi, dar mai ai de dat câteva lămuriri.

– Cui?

– Mie… Adică…

– Da, bine, știu. Ai visat frumos.

– Da… Stai , nu era întrebare.

– Nu, nu era.

Oh, încep să mă enervez. Am văzut că îi conduce pe magicieni, dar ce face el e încă în… Staaaai. A zis „pentru că asta fac eu”. Știu sigur că el a zis-o, căci îmi răsună în minte vocea lui. Dar când? Și ce a vrut să zică prin asta?

– Bine, îți explic. Doar ascultă și nu mă întrerupe.

– Dar eu nu… încep, apoi tac – tocmai ce îmi zisese. Îi fac semn din cap să vorbească.

– Așa. Ei bine, cei pe care i-ai văzut sunt, ca să zic așa, subordonații mei. Ce vrei tu să afli e ceea ce fac eu. Eu îți pot influența trăirile. Adică starea de bine sau rău, sau visele, sau somnolența. Nu doar atât, dar asta ca să înțelegi ce s-a întâmplat cu tine ieri.

– Și cu vrăjitorii ce faci? Sau…

– Eu nu fac nimic cu ei. Îi ajut să se controleze, să înțeleagă ce e bine și rău din ceea ce fac, aplicat în lumea reală.

Cred că uimirea sau neîncrederea mi se citesc pe față, căci se ridică și pufnește. Face doi pași învârtindu-se prin biroul mic. Nu înțeleg ce l-a supărat așa tare. Doar… încerc să îl cred. E greu… Își încordează pumnul și vrea să dea în tăblia mesei. Tresar și se oprește la zece centimetri de birou. Cu mâna în aer, respiră sacadat.

– Scuză-mă…

– Încă nu. Te rog să te calmezi. Între timp, dau o fugă până acasă.

Mă ridic și vreau să ies. Mă prinde de cot și mă trage înapoi. Sunt prea aproape de el ca să pot și vorbi ceva. Pun palmele strânse între pieptul lui și umerii mei și îmi las privirea în jos.

– Iartă-mă. Nu vreau să fugi de tot. O să încerc să îți explic, să înțelegi, să crezi. Accepți?

Oftez. Accept… Dar nu m-aș lăsa așa ușor convinsă, măcar de suprafață.

– Calmează-te și înțelege că mi-e greu să accept. Dar o să încerc. E destul de bine?

– Pentru moment, murmură și îmi dă drumul. Vrei să te duc eu acasă?

Sunt deja la mijlocul distanței dintre micul birou și ușa din față a librăriei. Dau din cap că nu și ies. Nu știu dacă m-a văzut. Fug de el, dar nu de ceea ce e, ci de ceea ce înseamnă parfumul lui pentru mine.

Cred că mă îndrăgostesc…

– Pentru că asta fac eu

Image: Photo Ducu