Regatul

1. Începutul

Lady Mary petrecea prima zi închisă în camera ei de când ajunsese acolo. Era melancolică. Îl auzi pe Xavier intrând, dar nu ieși din draperiile patului. Așa, întinsă pe spate, își ridică mâna de-a lungul stâlpului, simțindu-i incrustațiile. Degetele îi tresăltară, apoi coborâră încet.  Își întoarse palma, coborând încă puțin. Cu gesturi tandre, buricele degetelor atinseră din nou împletiturile în lemn ale stâlpului, tresăltând încet, până atinseră perna. Gustară din blândețea materialului, în timp ce Lady Mary se deștepta din beția întunericului provocat de draperii, ridicându-se.

– Xavier! îl salută, înfățișându-i-se.

– Lady Mary! se înclină, supus. Maiestatea Sa m-a trimis.

– Spune.

– Lordul de Loxley ne onorează cu prezența la cină. Maiestatea Sa dorește să vă invite.

– Mulțumește-i Maiestății Sale pentru generoasa invitație și exprimă-i deplina mea aprobare.

Xavier aprobă tăcut, rămânând cu privirea pierdută într-a ei.

– Altceva, Xavier? îl iscodi Lady, inocentă.

– Lady Mary! o salută, retrăgându-se.

Pe Xavier, jocul degetelor lui Lady Mary îl tulburase profund. Datorită lămpii agățate de baldachin, umbra mâinii ei se reliefase obraznică pe perdeaua vaporoasă. El simțise cu tresăltări cum degetele-i fine simțeau curbele lemnului, neîndrăznind să și-o imagineze descoperindu-i formele. Nu putea visa la ea – nu s-ar fi coborât într-atât chiar dacă el știa toate frământările Înălțimii Sale, regele Alexander al Angliei. Acum, mai mult ca niciodată, trebuia să fie cel mai credincios supus și să spere că Lady Mary îl va alege pe el în defavoarea Lordului de Loxley, pe care era nevoit să îl suporte mângâind-o cu priviri dezmățate. Trebuia să fie demn.

2. Lady Mary

Asta îmi e, probabil, ultima zi aici. Lordul de Loxley a venit cu siguranță să-mi ceară mâna, iar tata va fi mai mult decât bucuros să accepte. Totuși, o parte din mine tânjește după libertatea de a avea la picioare orice bărbat. Mama spunea că poți fi o soție demnă și o femeie râvnită.

Iată-mă pășind spre sentința care-mi va îneca libertatea. Se deschid ușile, sunt anunțată, toată lumea se înclină în drumul meu. Am crezut că va fi o cină restrânsă… Mă înfățișez Maiestății Sale, care mă prezintă noii sale soții, de care eu nu știusem, nepoata Lordului. Apoi mă retrag, în așteptarea celorlalți fii ai regelui. Lordul de Loxley mă salută de la distanță. apare Henry, apoi Pierre, fiii Maiestății Sale. După ce o cunosc pe regina Anne, mă salută. Mi-a fost dor de ei și aș vrea să renunț la parada asta pentru două clipe în care să-i strâng la piept. Dar, dacă tata binevoiește a-și invita fiii să înnopteze aici, mă voi strecura în camerele lor, cu riscul de a fi prinsă. Micul Jules este un prințișor șarmant. Mama lui, cea mai actuală fostă soție a Maiestății Sale, îl urmează ca o supusă. După ce este cunoscut reginei, vine și îmi sărută mâna. Îi gâdil încet vârful nasului și îi fac cu ochiul. Tare cred că Jules va fi ultimul copil al Maiestății Sale, deoarece Lady Anne nu pare… prea încântată de noua poziție, ca să zic așa.

– Lady Mary, mi se adresă Sir Henry, de ce credeți că Lady Anne este atât de… încruntată?

– Pesemne că o copleșesc emoțiile, am presupus.

– Eu cred sincer că s-a așezat pe coroană, râse Sir Pierre.

– Sir Pierre, ce vă face să credeți asta? m-am amuzat.

– Faptul că îi lipsește de pe cap. Credeți că maiestatea Sa nu i-a dăruit cel puțin două, la fel de frumoase ca ale lui Lady Catherine?

– Emoțiile, Sir Pierre, emoțiile, am repetat, deși gluma lui m-a binedispus. Nu este nevoie de răutăți. Încă.

Sir Henry se aplecă în față, aproape de obrazul meu.

– Când te prind în brațe, Lady Mary? Îi ating ușor brațul și îl depărtez.

– Caută să rămâi peste noapte. Spune-i și lui Pierre. Vă găsesc eu.

Regele ne-a invitat la masă și Sir Henry n-a mai răspuns.

3. Sir Henry

Lordul de Loxley o vrea pe Lady Mary. Dar asta nu se va întâmpla. E un nimic. În plus, Lady Mary are deja un favorit, dar încă nu știu care. Cina asta va fi interesantă.

– Cărui fapt datorăm încântătoarea dumneavoastră prezență? i se adresează Lady Mary Lordului.

– De fapt, este invitat de către mine, intervine Maiestatea Sa.

– Ce sărbătorim? întreb.

– Sir Henry, spune regele pe un ton plin de sine, sărbătorim intrarea lui Lady Anne în familia regală.

Lady Anne se arată trufașă pe când noi închinăm în cinstea ei.

– Nu mă surprinde faptul că, din nou, Lady Mary află înaintea noastră, insinuează Pierre. Lady Mary, în dreapta mea, se îneacă.

– Eu v-am trimis de-a lungul Angliei cu un scop, șuieră Maiestatea Sa.

– Desigur, Maiestate, dar o astfel de știre trebuia făcută publică imediat.

n-am cum să-l atenționez pe Pierre, de vreme ce stă în partea cealaltă a mesei. Sper doar să nu mai zică prostii.

– Scuzați-mi îndrăzneala, intervin, dar nu mă pot abține să observ că Lordul de Loxley are un loc privilegiat. Ar mai fi și alte știri?

– Lordul de Loxley este un bun prieten și ar merita chiar tronul pe care stau, se mândrește regele.

– Maiestate, cred că exagerați, spune încet Lady Anne.

– Desigur, scumpa mea, tu ești neprețuită, o liniștește.

Nu înțeleg de ce răspunde în locul lui. Vreau să îl înjosesc puțin.

– Lord Loxley, se trezește Pierre,  v-ați găsit hoața inimii?

Perfect! A fost mereu umil și înjosit de lipsa unei soții. Bravo, Pierre!

– Cred că da. De fapt, se ridică, înclinându-se spre rege, am venit cu umila dorință de a cere mâna lui Lady Mary, spre a o prețui veșnic.

Lady Mary scapă furculița – nu de fericire, asta vă asigur eu. Regele aplaudă amuzat.

– Lady Mary este singurul urmaș care nu poate ajunge la tron, cuvântă Maiestatea Sa. Lord de Loxley, aveți aprobarea de a stăpâni cea mai neprețuită comoară pe care o pot împărți. Asta cere un alt toast!

Lady Mary, deși palidă și sprijinită incomod de spătarul scaunului, ridică paharul și reușește să-i zâmbească lordului. Îi prind mâna pe sub masă și i-o strâng; oftează. Lordul de Loxley s-a îmbătat de fericire, la fel ca Lady Anne, pe care a cuprins-o o bucurie inexplicabilă.

4. Lady Anne

Când mi-a spus că are copii frumoși, am crezut că e doar mândria lui de tată. Dar chiar are copii frumoși. Lady Mary e încântătoare. Mă eclipsează. Lucru bun că a luat-o Lordul. Sau o ia în curând. Nici nu vă închipuiți cât de eliberată mă simt fără ea. Abia o cunosc, știu, dar pare prea sigură pe ea.

Sir Henry este cel mai mare. Se crede prea important. Este important, ca primul născut. Este și foarte frumos, o frumusețe căpătată de la mama lui, o țărăncuță săracă. Se cheamă caritate. Era urmașul regelui, deci sigur că trebuia să ajungă la rege. Ea… am auzit că a murit de dorul fiului ei. Câtă dramă…

Sir Pierre vorbește prea mult. Și fără rost. Nu e cel mai frumos, dar are o lucire în ochi, o lucire sălbatică.

Sir Jules e prea răsfățat. Un domn adevărat, dar prea răsfățat. O are pe maică-sa lângă el, deci nu e treaba mea. Nici nu vreau să fie.

O să mă satur vreodată să mă privesc în oglindă?

Îmi este anunțată venirea lui Lady Mary.

– Alteță…

– Spune, Lady Mary, am privit-o prin oglindă.

– Am venit să vă aduc sincere felicitări și să vă urez o noapte senină. Vă transmit, de asemenea, toate cele bune Sir Henry și Sir Pierre.

– Mulțumesc, Lady Mary. Sir Henry și Sir Pierre pleacă deja?

– Nu, Maiestate. Maiestatea Sa, regele, i-a invitat să petreacă aici măcar o noapte.

– Bine. Foarte bine. Altceva, Lady Mary?

– Sper să ne urăm cele bune mâine, înainte ca eu să plec.

– Da. Voi face tot posibilul. O seară bună, Lady Mary!

S-a retras. Apoi mi-au spus că Xavier voia să mă viziteze, dar n-a mai apărut. A venit, însă, regele. Nu m-a lăsat să mă ridic de la măsuță. S-a așezat lângă mine și mi-a sărutat gâtul ascuns de buclele ciocolatii. Le-am făcut semn fetelor să iasă, apoi m-am întors și i-am sărutat buzele. M-a prins de mijloc și m-a tras în sus.

– Regina mea, șopti, purtându-mă până la patul cu baldachin.

Era prima oară când făceam dragoste ca regină.

– Regina mea…

5. Sir Xavier

Așteptam să intru la regină, să-i transmit toate cele bune din partea Lordului de Loxley, deși n-aș putea spune care îmi e mai nesuferit. Din sala reginei a ieșit Lady Mary, aproape plângând. Dar e prea demnă să se înjosească într-atât.

– Lady Mary! am salutat-o. Îmi permiteți să vă însoțesc până la ușile salonului dumneavoastră? am întrebat, deși o urmam deja.

– Sir Xavier! Nu acesta era scopul dumneavoastră inițial. Nu vrem să supărăm regina din prima zi, nu? zâmbi, fără să mă privească.

Avea două slujitoare în urma noastră. Trebuia să scap de ele.

– Lady Mary, am șoptit, am să vă spun un lucru foarte important, dar nu-l pot face cu auditoriu.

S-a oprit și a făcut semn fetelor să meargă înainte. S-a întors spre mine.

– Spuneți, Sir Xavier!

M-am apropiat de ea și i-am prins palmele într-ale mele.

– Lady Mary, vă iubesc. Vă venerez. Mi-aș da fericit viața pentru zâmbetul dumneavoastră. Vă iubesc.

I-au dat lacrimile și și-a tras palmele, dându-se în spate.

– Tu nu ști? Nu auzi? Lord Loxley m-a cerut de soață. Mâine plec în Irlanda, la el. Tu nu ști? suspină.

– Lady Mary, aș fi în stare să vă cer de la Maiestatea Sa, regele. Aș face orice pentru dumneavoastră. Orice.

S-a apropiat și mi-a pus un deget peste buze.

– Tot ce poți face e să nu spui nimănui ce mi-ai spus mie. Lordul de Loxley e de o mie de ori mai bogat decât tine; în plus, regele îl iubește ca pe un frate. Nu vei avea nicio șansă și riști să-ți pierzi și viața.

– Dar… , am încercat.

– Nu! Xavier, e mai sigur pentru tine să nu spui nimănui. Lady Eliza te place. Fă-i curte. E o fată bună, cuminte.

– Mary…

Voiam să mă rog de ea, dar și-a lipit scurt buzele de ale mele.

– Adio, Xavier! îmi strigă în urmă, fugind pe holul rece.

– Adio…

6. Lord de Loxley

E a mea. În sfârșit, a mea! O iubesc de când am văzut-o prima oară. Acum are nouăsprezece ani și o doresc, îi doresc fiecare centimetru de piele. Cum i-am jucat pe toți pe degete! Lady Anne și-a reușit partea ei de plan, câștigându-i încrederea regelui. Ce prost! Iar eu i-am luat fata. O, cât de mult o doresc! La cină arăta sclipitor. Trebuie să fie delicioasă. Trebuie să o gust!

Mă strecor afară din camera pe care mi-a oferit-o regele și străbat un coridor lung și întunecat până la camera ei. Bat și intru înainte să răspundă. Stă la fereastră într-o rochiță de noapte care, prin bunăvoința lunii, îmi arată tot ce se ascunde sub ea. Tresare – nu mă aștepta.

– Lord de Loxley, n-ați pornit încă la drum? mă întreabă fără să se ridice.

– Nu încă. Mai am ceva de făcut.

– Lordul este foarte ocupat în ultima vreme, constată.

– Poate deveni obositor, mă așez pe marginea patului.

– Nu știu cum aș putea să mulțumesc dumneavoastră pentru onoarea de a vă fi soție!

– Găsim noi ceva…, murmur pentru mine.

O, doamne, cât o vreau!

– Ce-ați spus?

– Vino aici, îi fac semn pe pat. Se ridică timidă și se așează la distanță. Mă apropii și o încolțesc. Respiră temătoare, repede.

– Nu am mult timp. Hai să facem asta, spun, strecurându-mi mâna pe sub rochiță, pe piciorul ei.

– Lord Loxley, abia după…

– Ce contează două zile? Tot a mea vei fi!

– Lord Loxley, vă rog…

– Lasă-mă. Ești a mea acum. Dacă țipi, te omor cu mâna mea.

O întind pe pat și îi ridic rochița. Îmi dau pantalonii jos și mă urc peste ea. Își mușcă buzele și plânge fără zgomot. Strânge în pumni materialul cearșafului. Nu poate opune rezistență. Vrea să țipe, dar știe că nu glumesc. Vrea să fugă, dar nu poate scăpa de sub mine. Nu va spune nimănui, pentru că asta înseamnă că se va înjosi, fiind tratată ca ușuratică. E doar a mea. O voi ține în puf atâta vreme cât se supune.

Dacă nu, nu mă voi teme să o omor.

7. Sir Pierre

Ne-a promis amândurora că vine. Așa că o așteptam, pe întuneric, de o oră. Un ciocănit înfundat m-a făcut să sar de pe pat direct la ușă. Mary mi s-a aruncat, plângând, în brațe. Am pus-o pe pat.

– Frumoasă Lady Mary, ce s-a întâmplat?

– Lordul de Loxley mă crede deja a lui, suspină.

– N-a plecat?

– Nu înainte să treacă prin dormitorul meu.

– Mary, nu spune lucruri neadevărate.

– Nu mă crezi? Trădătorule, mă lovi peste umăr. Trădătorule! Dădu iar și iar. Mă durea, dar mă durea mai tare ceea ce îi provocase furia.

– Te cred. Te cred. Lady Mary, îl iubești?

– Nu. Îl urăsc din toată inima!

– Nici înainte de noaptea asta?

– Îl urăsc…

Trebuia să fac ceva. I-am șters lacrimile.

– Lady Mary, mergi și încuie-te în camera ta. Lucrurile nu vor rămâne nerezolvate.

– Dar Henry?

– Vorbesc eu cu Henry. Tu du-te!

S-a ridicat și a ieșit încurcată. După un minut, am ieșit și eu și m-am furișat până la Henry.

– Lady Mary?

– Nu. Pierre.

M-a primit înăuntru tulburat.

– Lipitoarea de Loxley, am început.

– Îl omor! se avântă Henry.

– Nu. Nu poți.

– Îl iubește?
– Deloc.

– Atunci îl omor în noaptea asta. A plecat singur, l-am văzut. Nu va ști nimeni. Iar eu nu voi regreta nicio clipă.

– Cum să te ajut?

– Spune-i lui Xavier să-mi pregătească un cal. Încearcă să rămâi în camera lui Lady Mary. Mă întorc la voi.

– Nu cred că e bine ce faci.

– Sora noastră nu va fi înjosită de nimeni.

La asta nu am ce protesta.

8. Regele Alexander

M-a anunțat că Lordul de Loxley a fost găsit mort de sabie în pădurea din spatele castelului. Știam deja că va muri. De parcă și-o ceruse, strecurându-se în camera singurei mele fecioare, apoi avântându-se singur în pădurea întunecată. Fusese o noapte prevestitoare, cu cerul dezgolit de stele și de lună, deși începuse cu un disc albicios și bolnăvicios. Trebuia să vorbesc cu Henry.

– Maiestate…

I-am făcut semn să ia loc, deși agitația mă ținea în picioare.

– Lordul de Loxley a fost găsit mort. Nicio reacție. Omorât de o sabie, nu a lui, care e curată ca lacrima.

– Îmi pare rău să aud asta, spuse teatral – știu cât îl ura.

– Știi, Sir Henry, că Lordul de Loxley era al doilea cel mai bun mânuitor al sabiei. Aprobă din cap. Primul… ești tu.

– Maiestate, cu tot respectul, doar nu insinuați că eu aș fi vinovat!?

– Eu spun ce știu. Azi noapte, aproape de miezul nopții, ai plecat. Unde ai fost?

Oftează, apoi se ridică și începe să măsoare încăperea la pas.

– Lady Mary fusese înjosită, încearcă o explicație.

– EU fac dreptatea! îi amintesc, ridicând vocea – țin la puterea mea.

– Nu, tată, nu. Ce-ai fi făcut? Un proces lung, ca până la urmă să-ți iasă nevinovat, că e fratele tău de suferință?

– Lady Mary n-ar lăsa să se întâmple. Minți!

– Te rog să nu mă acuzi degeaba. Lady Mary e o copilă. Nici nu-l voia.

– Dar ce aveți voi toți împotriva lui?

– Cu sau fără pedeapsa vinovatului, Lordul rămâne mort. Caută întâi să citești aprobările făcute lui. Crezi că nu are legătură cu Lady Anne?

– Nerecunoscătorule! sar. Ți-am oferit totul, iar tu îmi acuzi soția. Tu te auzi? șoptesc. Acuzi regina.

– Știu foarte bine CE acuz. Bagă-mă în turn dacă vrei. TU vei fi judecat de a-ți înjosi urmașul la tron, mă amenință.

– Jules este cel mai demn de tron.

– N-o să trăiești până atunci. Îți garantez.

– Mă ameninți?!?

– Nu. Constat. Nu eu l-am omorât, spune după o clipă.

Nu o scot la capăt cu el. Și marea mea indignare nu e că l-a omorât, ci că nu are demnitatea necesară să-și recunoască fapta.

– Bine. Sir Henry, sunteți liber. Dacă nu l-ai omorât tu…

9. Sfârșitul

După discuția cu tatăl său, Sir Henry vorbi cu Sir Pierre, povestindu-i întâmplările din pădure, din ajun. Ei își promiseră unul altuia să nu se denunțe și să nu incrimineze pe nimeni.

Lady Mary, pe lângă disprețul pentru viitorul soț, își plângea nenorocul de a fi încă nemăritată. În plus, vestea că Lordul de Loxley murise o încânta, făcând-o în același timp să se dojenească pentru că sărbătorește moartea unui om. Nu avusese răgaz să vorbească cu Sir Henry și Sir Pierre și se temea că unul dintre ei ar fi făptașul. Acum, însă, încerca să prevadă ideile lui Xavier, care abia în ajun îi declarase dragostea eternă. Dacă o va cere prea curând, va fi suspectat de moartea lordului, deși „săracul băiat nu avea nicio vină”, gândea ea.

Xavier era cuprins de o îmbărbătare nouă. Demonstrase că e bărbat. Îi demonstrase. Doar că nu se aflase încă cine săvârșise toată isprava. Cum avea să-i spună? Dacă diferența de avere fusese doar un pretext pentru a-l înlătura, pentru a-i spulbera toate visurile? N-are decât să fie. Îi va face o vizită. Nu în seara aceea, dar îi va face. Și o va sili să asculte până la capăt. El știa ce-i făcuse Lordul și pentru asta își meritase moartea. Oare îl va suspecta cineva?

Lady Anne nu plângea moartea unchiului ei, cât plângea întreruperea planului lor, deoarece un om mort nu mai poate cere semnături regelui, iar ei îi fusese interzis să intervină în politica dirijată de soțul ei. De când aflase, Lady Catherine era cu ea, fosta soție a regelui, mama lui Jules. Lady Mary nu apăruse. Nici nu voia s-o vadă, dar ar fi trebuit să vină, de vreme ce moartea Lordului le unea, cel puțin ca scop.

Regele cercetase încăperile celor doi fii ai săi, dar nicio pată însângerată și nicio armă pătată nu îi susținea presupunerile. Ajunsese să creadă că erau nevinovați. Atunci, de ce plecase Sir Henry în pădure și cine îl omorâse pe Lord? S-a gândit că o vizită fiicei neconsolate ar prinde bine amândurora. Era plânsă și i se aruncă cu patimă în brațe. O puse pe pat, șoptindu-i dezmierdări.

La un lucru regele nu se gândise: Lady Mary fusese înjosită de Lord, pe ea o lua de acasă, ea îl urâse de când se știa.

Publicitate