– Ce meserie ziceai că ai?
– Sunt profesor.
– Și ce predai? întrebă ea, curioasă.
– Matematică.
– Sigur te urăsc toți copiii, constată, știind din experiența ei de elevă.
– Nu chiar. Știu să fac o oră interactivă.
– Unde predai, la grădiniță? îl ironiză.
– La liceu, zise el, apropiindu-se de ea.
Se lăsa cam ușor îmbrățișată de el; probabil pielea ei albă, contrastând cu negrul ciocolatiu, o făcea să îl dorească aproape. Nici diferența de vârstă nu mai conta.
– Presupun că toate fetele sunt moarte după tine, zâmbi ea cu subînțeles.
– Asta nu o știu.
– Care e cea mai lungă fustă purtată de o fată la ora ta? întrebă fata, mușcându-și buzele pline.
El se aplecă și o mângâie pe picior, de la gleznă până deasupra genunchiului.
– Până… aici.
Fata oftă, apoi continuă:
– Și cea mai scurtă?
De data asta, el îi puse mâna pe talie, trasând cu degetul linia șoldului, până la mijlocul coapsei.
– Cam pe aici.
– Altceva ce mai fac fetele alea? insistă ea, tânjind după atingerea catifelată, ciocolatie.
– Se parfumează… O sărută la baza gâtului. Pe aici… , îngăimă el. Și pe aici, continuă, atingându-i tâmpla cu buzele.
O strânse mai tare în brațe, tocmai când apăru Bree.
– Hai, lasă fata, că te spun nevesti-tii! glumi ea. Hai, frățioare, că n-am toată seara la dispoziție, îl trase de mânecă.
El se desprinse de fată și plecă, nu înainte de a-i zâmbi încă o dată, în semn de mulțumire.
Nu e rasism.
Andra Pavel 