Poveste de vară

Imposibil

Agitație și aglomerație. Doar atât pot spune momentan. E încă lumină, soarele se încăpățânează să privească înapoi spre parcarea devenită de ieri spațiu pentru publicul care va să se adune pentru concert. Colega a venit cu prietenul ei. De data asta, nu mă simt în plus – e și seara mea, nu? În dreptul nostru vine unul dintre jandarmi. Îl privesc amuzată, cu gândul la… Hm, la nimic. Băieții se cunosc. Se fac prezentări – of, ce nu-mi plac! – dar am uitat cum îl cheamă în clipa în care mi-a atins mâna. E o problemă a mea – cum dau mâna cu cineva, uit instant numele. Sau să fie doar faptul că am dat mâna cu persoane cu pielea fină?… În fine. Omul e în timpul slujbei. Ne salută și pleacă.

Îl văd toată seara. Dacă acesta e perimetrul lui sau și l-a stabilit singur, pe baza prezenței noastre aici, nu mai știu. Ideea e că se tot plimbă prin fața noastră. Uneori se mai oprește, mai vorbim cinci minute – de fapt, băieții vorbesc între ei, noi două suntem lăsate ca la expoziție, doar pentru… decor. Sau pentru admirat… Am timp să-l „studiez” puțin. Mâinile am observat deja că sunt fine. Are ochii negri și genele lungi. Un zâmbet larg, dar scump la vedere, și obrajii roșii, cât e el de impunător în costumația de serviciu. Văd, fără a intenționa asta, verigheta lui. Super, e însurat…

Spre final, colega decide să plece – prietenul ei se simțea rău și era foarte obosit. Așa că rămân singură. Chiar nu voiam să plec înainte de final, mai ales că eram conștientă că va mai dura doar puțin. Lumea se mișcă, trece printre rânduri, se înghesuie. Nu-i dau atenție. Până când mă simt prinsă în brațe, ca din greșeală, tocmai de „omul legii” – căsătorit! Nu uita, e căsătorit!!! Își cere scuze și îmi oferă un pliant cu programul concertului. Îl privesc neînțelegând rostul pliantului. Pleacă și îl deschid. Aproape că-mi scapă printre degete foaia albă, scrisă, din interior. Mă străduiesc să citesc la lumina produsă de un felinar din apropiere. „Dacă vrei, te conduc eu acasă. Doar rămâi unde ești după ce se termină spectacolul.” Un scris fluid, înclinat spre dreapta. Instinctiv, mă uit după el, dar e imposibil să-l găsesc. Zâmbesc singură și ascund biletul în geantă.

Aștept nerăbdătoare finalul concertului. Lumea pleacă, încet-încet, și rămân singură, eu și ambalajele lăsate din nesimțirea altora, pe iarbă. Fac câțiva pași înapoi și mă așez pe marginea unei fântâni, care acum nu mai funcționează. Și îl aștept. Tresar când se profilează câte un jandarm, polițist, agent de securitate particular… Nu e el. Nici nu mai știu cum îl cheamă. Îmi ascund privirea în umbrele de la picioarele mele și îmi fac un plan – dacă nu vine în cinci minute, plec. Asta e. Nu vreau să pic de fraieră…

Cinci minute. La revedere, scumpule! gândesc și mă ridic. Aud pași în spate și privesc, curioasă.

– Voiai să pleci?

Acum îi aud și vocea… Hm, sună bine. Calm, dar ferm. Cu un fel de siguranță. Îi zâmbesc și ridic din umeri. Da, voiam. Zâmbește înapoi și vine în dreptul meu. Pornim în același pas.

Îl privesc cu coada ochiului.

– Știi, nu mușc, se amuză și îmi dau seama că merg la doi pași distanță de el. Mă apropii, doar puțin.

– Tu nu, dar poate soția…

Își lasă privirea în jos și simt că am spus o prostie. Of, fir-ar… Nu mai zice nimic, nici eu. Îl întreb unde stă, dar spune scurt că mă conduce pe mine întâi, așa că important e unde locuiesc eu. Nu am curajul să-l întreb dacă l-am supărat. Mergem amândoi cu privirea în jos, în același pas,aproape  singuri pe străduțele care duc la blocul meu. În fața scării, mă opresc și mă pun în fața lui.

– Mulțumesc pentru că m-ai condus. Noapte bună! zâmbesc și fac câțiva pași spre ușă, apoi mă întorc. Iartă-mă dacă te-am supărat.

Își lasă capul într-o parte și zâmbește. Oftează scurt.

– Nu m-ai supărat tu. Mi-ar plăcea să ne revedem, recunoaște, apoi pornește încet spre… casa lui, presupun.

Pentru că inima îmi bate tare și nu mă pot concentra la nimic altceva decât la el, ajung la singura concluzie posibilă – mă îndrăgostesc din nou de imposibil…

Umbrela roșie

Ultima zi de spectacol. Azi sunt singură – fără colegă. Îl văd pe jandarm. Doamne, dacă-mi amintesc numele lui! Mă salută din priviri și trece mai departe. Sigur l-am supărat aseară. Am zis de soție. Oh, bine, trebuia să tac. Acum mă evită la infinit? Începe să plouă. Umbrele deschise. Doar că ploaia nu se mai oprește, ba, din contră, pare că s-a supărat pe noi, toți cei care ascultăm muzică bună. Vreau să plec. Asta e. Mă strecor printre multele umbrele plânse și, privind în jur fără scop, privirea mi se oprește pe fața udată de ploaie a amicului meu – sau nu. Stă cu mâinile împreunate la spate, drept, în ploaie. Of, of…

Mă întorc și mă duc lângă el. Fac în așa fel încât umbrela mea ajunge și deasupra capului lui.

– Știi că n-am voie, nu? bombăne, fără să mă privească.

– N-ai voie să ce? E aglomerație, aici am găsit loc, tu nu-ți poți părăsi postul, spun veselă, privindu-l. După câteva secunde, râde încet. Așa da.

Prezentatorul anunță artificii, așa că ne întoarcem toți, cu tot cu umbrele. El nu se mișcă, ci rămâne cu fața spre scenă. La fel fac și colegii lui. Mă simt ciudat. Am o idee. Cu umbrela mea roșie acoperindu-ne pe amândoi, mă mișc până ajung în fața lui. Eu privesc artificiile, el privește pe deasupra mea – sau nu?

– Sună bine, șoptește, privindu-mă cu un zâmbet vag.

– Imaginează-ți mulți crini albi deschizându-se. Și lacrimi…

Privesc artificiile, uitând pentru câteva clipe de el. Când se termină jocul de lumini, îmi cobor privirea pe fața lui și simt cum roșesc, împotriva temperaturii destul de scăzute, când îi întâlnesc ochii, sclipind de viața care vine de pe scenă. Îmi las privirea în jos și mă întorc spre scenă. Mi-e frig și m-am udat pe mâini și pe spate. Mă scutur instinctiv și mă privește cu coada ochiului. Aș vrea să plec acasă, dar nu-l pot lăsa în ploaia asta. Chiar nu pot.

– Ai voie să ajuți publicul? îl întreb și se amuză.

– Cred că da…

– Perfect. Te rog frumos, îmi poți ține puțin umbrela? îl rog, puțin actoricește.

Îi dau umbrela și o primește, amuzat. Îl rog să nu cumva să o încline, să o lase așa, dreaptă, că mă întorc imediat. Aprobă profesional și îi fac cu ochiul înainte să fug prin ploaie, pe sub umbrelele altora, până la prima terasă, unde lumea înghesuită face ca aerul să fie mai cald. Un bărbat s-a ridicat și mi-a cedat scaunul lui, văzându-mă plouată. Mă așez și cred că cer o cafea, deși nu sunt sigură că mie mi se lua comanda. Stau acolo încă o oră, până se termină spectacolul. Vreau să plătesc, dar chelnerița îmi spune că bărbatul – același care mi-a cedat locul – a plătit. Îi mulțumesc din priviri și plec. Îmi pare rău că și-a făcut iluzii. Eu trebuie să ajung la jandarmul meu cu umbrelă roșie. Prin agitația provocată de oamenii plecând, îmi ia mai mult decât aș vrea pentru a ajunge la… locul unde era el. A plecat. Umbrela mea e închisă și sprijinită de trunchiul copacului lângă care stătusem. O deschid și îl caut cu privirea. Din nou, prea mulți oameni ai legii ca să-l pot descoperi pe el.

Tresar când cineva pune o haină pe umerii mei tremurând. Privesc înapoi și-i văd zâmbetul scump, obosit, dar nu trist. Abia acum realizez că sunt foarte aproape de el. Îi simt respirația caldă pe față, deși ploaia nu dă semne că s-ar calma. Îmi ia umbrela din mână și îmi șoptește să îmbrac haina. Mă supun, cu privirea pierdută într-a lui, uitând să respir normal. Apoi îmi dă umbrela înapoi și își cere scuze că nu mă poate conduce. Îmi urează o seară bună și pleacă.

– Mulțumesc, șoptesc unor fantome, în urma lui. Apoi pornesc spre casă. Haina lui miroase frumos…

Șansă

Simt nevoia să-l văd din nou. Sau să-l aud. Haina lăsată de el și-a pierdut parfumul. Deși, dacă stau mai mult cu nasul în ea, încă simt aroma lui. Așa că o sun pe colega mea și o rog să-mi dea numărul lui de telefon. Mi-l dă, fără întrebări – oare ce crede ea? În fine… Apelez, dar închid repede. Sunt nebună? Omul are soție. Eu sunt mică pentru el. Nesemnificativă. Poate îi era doar milă de mine… Nu îl sun. Mă doare, dar nu.

Îmi pierd zilele de vacanță prin parc, citind. Azi, soarele se joacă printre frunze și lasă urme vesele pe paginile cărții. Am picioarele strânse sub mine, pe bancă, nu-mi pasă de cei care trec pe alee, nu cunosc pe nimeni. Citesc. Când cineva se așează lângă mine, tresar și pierd pagina. Jandarmul meu. Îmi zâmbește.

– N-ar trebui să te cunosc, bombăn, realizând că sentimentul apăsător din piept nu trecuse, ci se ascunsese.

– Nu mă cunoști. Stai, spune și se ridică. Îl privesc amuzată cum se depărtează doi pași, apoi revine. Bună ziua, domnișoară. Vă supărați dacă mă așez lângă dumneavoastră?

Chicotesc și aprob. Și-a găsit loc în marginea opusă a băncii. Între noi stau geanta mea, agenda și sandalele, pe care le-am ridicat de pe alee.

– Eu sunt Maria, mă prezint – suntem necunoscuți, nu?

– Cosmin, zice și întinde mâna. Fac asemenea și, după ce o strânge ușor, o duce la buze. Mă înroșesc toată, simt. Îi zâmbesc aiurea și îmi las privirea în carte.

– Ce citiți?

– Te rog, nu-mi mai vorbi așa. Sunt mai mică decât tine. Mult mai mică…

– Nici chiar așa mică, se amuză. Deci, ce citești?

– Eliade, spun scurt, încercând să ascund tremurul emoționat din voce.

Maria, copilă aiurită…

– Citește-mi ceva, mă roagă, lăsându-se ușor pe spate și închizând ochii, cu fața în sus, spre razele mângâietoare. Îi mângâi obrajii cu privirea, invidioasă pe soarele care mi l-a furat, care are dreptul să îl atingă. Îmi amintesc ce m-a rugat. Verific agenda, ca să văd unde sunt citatele care mi-au plăcut.

– „Asta mi se pare lucrul el mai greu de învățat în contemplarea iubitei: să știi cum să-i citești ochii.”

Se îndreaptă și mă privește. Nu-l las să mă emoționeze iar.

– „Pe mine mă obsedează mai ales amănuntul acesta, că dacă aș fi știut să privesc într-un anumit fel ochii unei femei, viața mea întreagă ar fi decurs altfel…”

– Pot să citesc eu? mă roagă.

Pun sandalele sub bancă și mă mișc, astfel că ajung lângă el, și lucrurile mele sunt abandonate pe locul unde stătusem. Îi dau cartea, fără să zic nimic. Îi deschid la o pagină pe care o știu deja. Texul subliniat îi atrage atenția.

 – „ N-am și eu dreptul să fiu fericit? o întrebai. Ileana își mușcă buza, și numai atunci, pentru o clipă, ochii i s-au tulburat. Apoi și-a plecat, biruită, fruntea. Nu mai știu…, șopti.”

Vocea lui sună dulce. Aș vrea să-l pun să-mi citească el romanul…

– Uite, încep peste ceva vreme, nu-mi fă iluzii. Tu ești… luat. În plus, ești mai mare ca mine, nici nu știu cum mă vezi tu.

– Maria, ai stat în ploaie, cu mine, două ore, deși voiai să pleci. Am venit după tine în noaptea aia, dar la depărtare. Așa că, nu te văd în vreun fel, te simt, la naiba. Dă-mi o șansă.

Da, măi omule, dar ești căsătorit! Sau ce nu înțeleg eu aici?

– Bine. Două întâlniri.

Începe să râdă. Îmi dă cartea și se ridică.

– Nu vreau să te deranjez. Lectură plăcută! spune și se întoarce.

– Și șansa? șoptesc, răscolită de ideea că m-a tras pe sfoară.

– O să fie, îmi zâmbește, apoi pleacă.

Rămân cu cartea în mână, cu parfumul lui lângă mine, ca o prezență solidă. O să fie…

Două săptămâni

Colega m-a sunat, invitându-mă – de fapt impunându-mi – să ies cu ea și prietenul ei în oraș. Oh, bine… Ne dăm întâlnire la una din terasele din oraș și pornesc cu jumătate de oră înainte. Mă întâlnesc cu un coleg de generală și merg cu el până în fața restaurantului-terasă, de unde el își continuă drumul spre poștă, „ținta” lui inițială. Îmi caut colega, dar Eliza nu e de găsit. O văd, făcându-mi cu mâna, și mi se oprește inima o clipă. Lângă ea, stă nimeni altul decât Cosmin. Trebuia să mă aștept la asta… Zâmbesc palid și mă duc la ei. Îi salut și mă așez. Cosmin îmi zâmbește, ușor ironic.

– Joci dublu? întrebă, arătând cu bărbia spre stradă, spre colegul meu.

– Eu sau tu? replic amuzată, observând că Eliza e singură. Râde și se lasă ușor pe spate, fără să mă scape din priviri.

Apare și prietenul colegei mele și, curând, ne pierdem toți patru în discuții dintre cele mai inofensive, însă ne „grupăm” în două tabere. Pentru neseriozitatea bărbaților, eu și Eliza milităm împotriva lor. Apoi, când vine vorba – cine știe cum – de meritul pe care îl are familia în crearea personalității, cuplul care m-a invitat susține că depinde mai mult de percepție, nu de cadru. Eu și Cosmin nu suntem de acord. Până la urmă, fără să realizăm, trec câteva ore bune. Mama îmi tot trimite mesaje, să merg acasă înainte să se întunece, așa că decidem să încheiem seara. Eliza se face nevăzută cu partenerul imediat ce părăsim terasa, așa că mă lasă cu Cosmin. Nu știu dacă să zic ceva, sau nu…

– Ai de gând să rămâi tăcută tot drumul? întreabă încet.

– Asta a fost prima întâlnire?

Se gândește puțin.

– Nu prea.

– Jumate de întâlnire? râd. Cum vine asta?

– Jumatea cealaltă, dacă mă lași să te țin de mână.

– Câte secunde? îl ironizez, privindu-l.

Până să-mi dau seama, îmi prinde degetele cu ale lui. Inițial vreau să mă depărtez, dar mă strânge ușor. Îi simt căldura și pielea fină și nu mai pot să mă opun. La naiba, nu e bine…

– Unde a dispărut verigheta? îmi amintesc după câteva clipe.

– Nu a dispărut. Am lăsat-o acasă.

– Credeai că așa uit că ești însurat? spun, mult mai tăios decât aș vrea.

Se oprește și mă întoarce spre el. Își apropie fața de a mea și cred că șoptesc un Nu pe buzele lui, pentru că se oprește la cinci centimetri de a mă săruta. Oricum ar fi, asta e prea devreme.

– De ce-mi faci asta? murmur, fixându-mi ochii pe buzele-i pline.

– Te plac. Mi-ai lăsat impresia că și tu mă placi. Nu te mai opune atât, spune încet și îmi sărută obrazul, apoi mă prinde iar de mână și ne continuăm drumul.

Sunt invadată de mii de gânduri. De ce nu m-aș opune? E ilegal și imoral ce facem.

– Tu ar trebui să te opui. Pentru că nu o faci, am rămas eu.

– De ce ar trebui? e curios, fără pic de ironie în voce.

– Pentru că… Oh, fir-ar, nu mai spun iar. Dacă tu nu înțelegi, cum aș putea eu să o fac? șuier, fără să mă agit.

Mă oprește iar și mă privește zâmbind. Zâmbesc fără să vreau, răspuns la expresia lui senină.

– Câți ani ai? mă întreabă.

– Șaptesprezece.

– Eu am douăzeci și doi. Nu-i chiar așa mult, nu?

Dau din cap. Nu, nu e mult. Îl prind de mână și de data asta îl trag eu după mine, încet pe străzile pusti, deși încă n-a apus soarele.

– Am nevoie de tine mai mult decât crezi. Ești inocentă și… senină.

– Crezi? Mă gândesc la un bărbat căsătorit ca la un viitor iubit. Cât de inocent e asta?

– Perfect inocent. Te gândești la un bărbat pe care-l placi ca la un potențial iubit. Mie-mi sună bine.

Oftez. Nu o scot la capăt cu el. Mergem în tăcere până în fața blocului meu. Mă întorc spre el și îl găsesc tot atât de senin precum era când ne-am despărțit de Eliza.

– Sincer, nu știu dacă pot să-ți mai acord o întâlnire, încep, fără să-l privesc.

– Maria, te rog, vrei să nu te mai gândești la mine ca la un bărbat „luat”? Nu-s luat.

– Nu are sens…

– Te pot face să te îndrăgostești de mine, spune, sigur pe el. Mă apucă râsul. O, sigur.

– Să vedem. Ai două săptămâni, îl avertizez, apoi mă întorc repede pe călcâie și cobor treptele până la ușă. Mă privește de sus, cu mâinile pe lângă corp, amuzat.

Urc în fugă cele două etaje, deși știu că nu avea să mă urmărească. Apoi intru în casă cu un zâmbet larg, entuziasmată ca o copiliță de câțiva ani. Nu că aș avea prea mulți, vorba lui…

Lily

Ca în orice altă zi, când ies din casă, verific cutia poștală. Aproape mă sperii când, din cutia de lemn cade un mic trandafir roșu. Zâmbesc și îl ridic. Îl țin în mână, mergând agale, până în parc, pe banca aceea care-mi place mie, la umbră. Ca de obicei, îmi las sandalele sub bancă, geanta lângă mine, agenda deschisă, pregătită pentru citate. Pun trandafirul în păr, la ureche – eu și Ileana Cosânzeana – și mă apuc de citit. Nu mă surprinde să-l simt așezându-se lângă mine.

– Frumoasă floare, începe, privindu-mă pe sub gene.

– Adevărat. Deși mie nu-mi plac în mod special trandafirii, recunosc, întorcându-mă spre el.

– Oh, îmi pare rău să aud asta. De ce nu?

Zâmbesc, amuzată de banalitatea vorbelor noastre.

– Pentru că îmi amintesc prea mult de oameni, de firea lor. Capabili să ascundă cele mai mari dureri în spatele frumuseții.

– Adică trandafirii sunt îndurerați?

– Nu, sunt prefăcuți. Îi vezi frumoși și parfumați și uiți că au spini.

Se lasă pe spate, privind aiurea, gânditor. Chicotesc și privesc iar rândurile cărții, deși sunt incapabilă să citesc ceva, cu el aici.

– Și atunci, se întoarce iar spre mine, ce flori îți plac?

– Crinii, constat fără ezitare.

– Lily… Dar Rose nu sună frumos?

– Căutăm personaje pentru următoarea carte? mă amuz. Rosalie sună frumos, Rose nu.

Începe să râdă. Las cartea pe bancă și întind mâna spre mâna lui stângă. Mi-o oferă, surprins. Îi prind degetele cu ale mele și mă joc cu verigheta, azi înapoi pe locul ei.

– Cum o cheamă? îl întreb, încet, fără să-l privesc.

Oftează și vrea să-și tragă palma,dar nu-l las. Renunță repede.

– Liliana, șoptește.

Simt cum mă înroșesc. Lily…

– Trebuia să avem o fetiță, murmură și se apleacă ușor în față. Își trage iar mâna din a mea și îl las. Își sprijină coatele pe genunchi și își ascunde fața în palme. Mă apropii de el și îmi trec o mână pe spatele lui, neștiind cum altfel să reacționez.

– Ar trebui să ai grijă de tine. Tot jocul ăsta cu mine mai rău îți face. Te rog, nu plânge, că o să plâng și eu, bombăn, aplecându-mă să-i văd fața.

Mă privește, cu un zâmbet vag pe buze. Se îndreaptă și îmi prinde mâna într-a lui. O duce la buze, apoi mă eliberează ușor.

– Asta a fost a doua întâlnire. Tu ești mai matură ca mine. Te rog să mă ierți că m-am băgat în viața ta. O să plec, tot așa repede cum am venit. Ai grijă de tine, bine?

Se ridică și mă întind spre el – nu vreau să plece așa, fără nicio explicație. Se întoarce și mă opresc la jumătatea gestului.

– Te rog, mai stai. Vreau să… încep, dar își lipește buzele de ale mele înainte să protestez. Oftează, încă aproape de mine, apoi se depărtează. Nu se oprește, nu mă privește. Rămân privind în urma lui. Ce am făcut?…

Vină

Au trecut cele două săptămâni de când stabilisem că mă poate cuceri. Nu l-am mai văzut. Eliza nu știe nimic, nici prietenul ei. Cosmin parcă a dispărut. Fir-ar, să o creadă el că mă lasă așa!

„Dispariția ta, fără nicio explicație, m-a supărat. Dacă ții măcar puțin la mine, te rog să vii mâine la terasa unde ne-am văzut acum două săptămâni la ora două. Maria”

Citesc mesajul de zece ori înainte să mă încumet să dau „send”. Închid ochii și apăs tasta. Mesajul se livrează, primesc confirmarea. Niciun răspuns. Nici nu căutam. Caut doar o explicație.

Nu pot să dorm toată noaptea, cu gândul la el. A doua zi, până la ora două, mă plimb din cameră în cameră, îmi probez toate hainele, o enervez pe mama, fâțâindu-mă pe hol.

– Ai întâlnire? bombăne iritată.

Mă opresc din admirat în oglindă și o privesc. Da, așa se pare… Nu răspund, dar mă calmez puțin. Aleg o rochie vaporoasă, bleu-marin. La ora unu decid că nu mai pot sta așa că plec. Cu cât mă apropii de terasă, mă simt agitată. Oare chiar simt ceva sau e doar emoția unei întâlniri? El e deja acolo, la o masă din colț, la umbra unui copac. Mă duc la el zâmbind și se ridică, ținându-mi scaunul. Mă las pe spătar și îl privesc tăcută. E ceva în ochii lui. O sclipire. O altă sclipire. Undeva între fericire și durere, deși nu știu care e pregnantă. Chelnerul apare de nicăieri și comand. Apoi, rămasă iar singură cu el, mă aplec în față, peste masă.

– De ce-ai fugit așa?

– Îți fac rău. Am înțeles asta.

– Ai înțeles prost. Eu îți fac ție rău. Asta spuneam. Tu îmi faci rău când pleci, recunosc cu voce palidă.

– Nu. Eu sunt cel mare; acum pricep ce-mi ziceai tu și eu nu ascultam.

– Eu te ascult. Și, înainte să mai fac vreo gafă, spune-mi ce s-a întâmplat cu soția ta, cu fetița, cu căsătoria.

Oftează și scoate verigheta de pe deget, părăsind-o pe masă. Când se înapoiază chelnerul, de teamă că s-ar pierde, o iau de pe tăblia de lemn și o ascund în palmă.

– M-am căsătorit la douăzeci de ani, din dragoste de student. A rămas gravidă mult prea repede, dar eram dispus să devin tată. Într-o zi, am lăsat-o să conducă singură la părinții ei. A făcut accident de mașină… E vina mea, spuse peste câteva clipe. Dacă nu o lăsam singură…

Tace. Pentru câteva clipe, își admiră degetele încrucișate în poală. Apoi ridică ochii și acum știu sigur ce se ascunde acolo – durere. Oftez, încercând să asimilez informația. Apoi mă ridic și mă așez pe scaunul de lângă el. Îi iau mâna într-ale mele. Observ că, fără intenție, am pus verigheta pe deget, și o dau jos, strecurându-i-o lui înapoi.

– Nu e vina ta. Nu are cum să fie vina ta. Dacă erai cu ea, probabil mureați amândoi. Nu poți să trăiești așa, cu o crimă care nu-ți aparține. Te rog, lasă-mă să te conving că nu e vina ta.

Nu spune nimic o vreme. Îmi beau sucul, fără să mă dezlipesc de el, dar nici nu-l privesc – dintr-un motiv necunoscut, mă simt vinovată de starea lui de acum.

– E vina mea, spune sigur, cu o voce amară.

–  Ok. E vina ta. Poate e o învățătură. Să nu mă rănești pe mine vreodată?

– De ce?

– Au trecut două săptămâni. Vraja ta a avut efect.

– Nu te voi lăsa să te îndrăgostești de mine.

– Perfect. Acum o să pleci iar, așa-i? bombăn și mă întorc pe scaunul din fața lui, fără să-l privesc.

– Nu.

– Ai putea. Dacă nu vrei să înțelegi, dacă o să continui să apari și să dispari din viața mea… Nu pot să te ajut.

– Asta e tot ce vrei?

– E tot ce pot să fac…

Se ridică fără expresie. Lasă câțiva bani pe masă, murmurând că face el cinste, apoi trece pe lângă mine și pleacă. O, nu, nu-l las să plece iar! Mă ridic și fug după el. Îl prind de braț înainte să iasă din curtea restaurantului și îl întorc spre mine.

– Să nu crezi că mai permit să pleci iar de lângă mine, șuier, nervoasă de-a binelea.

Dă neîncrezător din cap. Îmi încurc degetele între ale lui și îl trag după mine.

– Hai să ne plimbăm.

– Dar…, vrea să protesteze. Mă întorc și îl sărut. Scurt și cast. Inocent, cum zice el. Zâmbește sub buzele mele și îmi mângâie obrazul cu mâna liberă. Îl îmbrățișez și inspiră adânc, cu nasul în părul meu. Apoi îl iau iar de mână și îl țin după mine. Poate, poate îl conving.

Sfat

– Porți inele?

 Întrebarea lui mă debusolează. Ridic ochii din carte și îl privesc cum învârte între degete verigheta lui.

– Da…

– Nu te-am văzut purtând.

– Nu-mi place ce am, ridic din umeri.

– Ea purta mereu…

– Cosmin, te rog…

– Gata, zâmbește și se ridică de pe iarbă, unde stătea în fața mea. Se așează lângă mine și își trece un braț peste umerii mei. Îmi ia cartea din mână și o închide, îndoind un colț. Protestez, dar nu mi-o înapoiază, nici măcar ca să îi pun semnul de carte – îndoitura mă doare parcă pe mine. Râde încet și mă bucură enorm să-i văd și ochii voioși. Nu sunt mulți cei care își pun toată trăirea în privire, dar el e unul dintre aceia.

– Te rog, dă-mi cartea înapoi, îl rog, pe cea mai dulce voce pe care o găsesc.

– Tu știi să fii un copil normal?

– Adică?

– Țigări, băutură, sex…

Mă apucă râsul. Insinuează ceva? Mult succes!

– Nu. N-am fost niciodată. M-am maturizat prea repede. Acum dă-mi cartea, bombăn și mă ridic în genunchi pe bancă, peste el.

Neagă din cap și scapă cartea din mână, lângă bancă, pe iarbă. Îmi prinde talia cu brațele și îmi încolăcesc mâinile în jurul gâtului său. Își ridică capul, ajungând la câțiva centimetri de fața mea. Îi simt respirația dulce pe față și ochii lui mă vrăjesc. O secundă mă gândesc că e prima „scenă” mai apropiată între noi, deși ne-am tot văzut de când mi-a spus de soția lui. Vreau să-l sărut, iar gustul de ciocolată pe care îl simt pe buze vine de la el, de la aroma lui. Îmi aplec fața spre el și buclele mele, aurii de la soare, ne acoperă fețele. Depășesc bariera aerului dintre noi și îi ating buzele. Întâi scurt, apoi mai apăsat, până reușesc să îi mușc ușor buza inferioară. Zâmbește și își trece mâinile în jos pe spatele meu. Mă desprind de el și mă dau jos de pe bancă. Rămâne cu mâinile în aer, privindu-mă, undeva între uimit și dezamăgit.

– Ceri prea mult de la mine azi. Eu îmi voiam doar cartea înapoi, șoptesc, mult mai senzual decât aș vrea, cu inima bubuind în tâmple.

Se ridică și ia volumul de jos. Îmi face semn să mă întorc lângă el și mă conformez. Îmi mângâie obrazul cu degetele și mă împinge ușor, să-mi las capul pe umărul lui. Inspiră adânc și deschide cartea. Îndreaptă colțul și se întoarce să-mi zâmbească.

– „Trateaz-o cu răceală și s-ar putea să nu-ți mai acorde nicio șansă. Grăbește lucrurile și s-ar putea să creadă că vrei s-o manipulezi.” Pufnește. Bun sfat, bombăne și continuă să citească, deși eu știam deja acel pasaj.

Realități

– Știi…

Ridică privirea peste ziar și mă privește întrebător. Las propoziția în aer și expir repede aerul rămas în plămâni. Mă gândeam că el e responsabil. Eu, nu. Eu visez să mă urc în tren și să plec unde mă duce biletul. Poate lucrurile astea nu se înțeleg. Poate am greșit, crezând că pot să-l ajut…

– Știu totul sau nimic. Deși tind să cred că nimic despre misterioasa din fața mea, șoptește și lasă lectura, aplecându-se ușor peste masa din bucătăria mea. Ai mei sunt plecați, așa că am sfârșit în apartamentul meu.

– Niciodată nu vei știi suficient, șoptesc și îmi sprijin iar capul în palme.

– Hei, ce-i cu tine?

Oftez și ridic din umeri.

– Știi, încep din nou, am citit undeva că… că visătorii nu se împacă prea bine.

– Ce prostie!

– Nu chiar. Dacă amândoi sunt cu capul în nori, cine rămâne cu picioarele pe pământ? Și… și dacă sunt la poli opuși, iar nu e bine. Cum naiba e bine? mă enervez, spre amuzamentul lui.

– Hei, definițiile sunt prostești.

– Eh, sigur… Dacă iubești totul la el, dacă îți lipsește mereu, dacă vrei să te creadă, e obsesie. Dacă sunteți la fel, riști să îl pierzi. Dacă sunteți diferiți, îl sperii. Nu știu ce e bine…

– Să nu urmărești definiții. Doamne, Maria, ce-i cu tine? se așează pe canapea, lângă mine, și își trece mâna peste umerii mei.

Ce-i cu mine?! Mă las influențată de discuții virtuale cu prieteni virtuali. Prieteni care pot sau nu să-ți fie… prieteni. Adevărați sau falși, oameni sau umbre. Imagini sau… versuri. Mă tem că o să-l pierd, că… Nu mi-e frică de faptul că iubirea mea se năruie – încă nu e iubire. Nu e decât… obișnuință. Oh, urât cuvânt. Tragic. Duce spre sfârșit… Mă tem că tot ce mă leagă de el, cărțile în care și-a lăsat parfumul, vocea cu care mi-a cântat melodiile lui preferate, devenite și preferatele mele, mă tem că toate astea vor deveni amintiri. Că voi rămâne îndrăgostită de ce a fost el, de amintirea lui. De o viață care nu mai există…

– Maria, te rog, spune ceva…

– Mi-e frică.

– Nu, n-are cum.

– Ba. Mi-e frică. Te pierd. Mă pierd. Nu știu ce vreau. Dacă mâine te voi da afară, pentru ca apoi să plâng după tine?

– Voi veni înapoi.

– De câte ori?…

– De câte ori mă vei chema.

Zâmbesc printre lacrimile pe care le urăsc. Mă fac slabă. Mă fac vulnerabilă. Nu pot fi așa. El va dispărea. O va face. Și nu se va întoarce…

– Bine. Și, dacă îți spun că nu știu dacă te iubesc sau nu, că am încurcat realitatea cu ficțiunea, că mă simt prinsă între sentimente și personaje care nu-mi aparțin, ce faci? Pleci?

Nu zice nimic pentru vreo două minute, în care vreau să uit toată discuția.

– Da.

Răspunsul lui mă dezarmează. Da. Scurt.

– De ce?

– Pentru tot ce ai spus. Vorbeai serios?

Simt că totul se pierde în jurul meu, că sunt iar prinsă într-un vis.

– Păi, da. Adică, era totul…

– Real. Tu nu minți, nu știi să minți.

Se desprinde de mine și se ridică. Întind mâinile după el, dar e tot ce pot face. Sunt prinsă în vid. Nu simt nimic. Nu-mi vine să cred. Merge la ușă și iese fără să mă privească, fără să mai spună ceva. Aș plânge, dar nu știu cum. Aș țipa, dar am rămas fără voce. Aș fugi după el, dar tot corpul e într-o amorțeală mai dulce decât durerea care știu că va urma, mai senină decât lacrimile care vor uda perna o lungă vreme de acum încolo. Nu poate să plece… Nu se poate sfârși totul așa…

Invitație

Azi, un alt concert. E ultima zi oficială de vară și nu am chef de nicio sărbătoare. Dar Eliza a insistat. Îmi spune că jandarmul meu nu e la lucru în seara asta. Nu mai vreau să aud de el. Pentru că mă simt vinovată. Pentru că sunt vinovată…

Port o bluză cu umerii goi, destul de lărguță, așa că vânticelul care pornește din când în când e rece și tremur fără să vreau. Simt pe cineva înconjurându-mi talia cu brațele de la spate și tresar, apoi îi simt parfumul. Inspir adânc – de ce-a venit? Își lipește buzele de pielea mea și căldura care mă invadează e dureroasă. Îmi mușc buza fără să vreau. Eliza chicotește și ne minte frumos că se duce până la unul din chioșcuri.

– Ce faci? îl întreb.

– Bine.

– Nu. Ce faci aici, acum?

Oftează, dar nu zice nimic. Începe să se miște încet, pe melodia lentă, și-mi mișc corpul după al lui. Îmbrățișarea e caldă și mi-e dor de ea. De el.

– Uite, nu e adevărat ce am spus. Adică… Sunt momente în care nu știu ce simți tu și ce imaginez eu.

Dă din cap și tac. Îmi sărută iar umărul, dar mai apăsat, mai cald, apoi își plimbă buzele pe gât în sus, până sub ureche. Nu știu dacă vântul sau atingerea lui, dar tremur iar; simte și se încolăcește mai tare în jurul meu.

– Mai ești supărat?

– Am fost un prost. Tu erai sinceră, eu m-am comportat copilărește.

– Aha, bombăn și-mi las capul pe umărul lui. Mi-e somn, căldura care m-a cuprins e dulce, atingerea lui e fină. Iar vocea… vocea e cea care-mi place cel mai mult la un bărbat. Iar a lui se potrivește perfect, atât cu sufletul, cât și cu preferințele mele….

– Și am un plan, șoptește la ureche.

– Da?

– O să te fac să simți atât de real încât să nu mai poți confunda realitatea cu imaginația.

– A, da?

– Da, spune sigur, ignorând ironia mea.

– Și cum o să faci asta?

Mă trage mai aproape de el – corpurile noastre sunt despărțite doar de stratul subțire de haine. Mă sărută pe obrazul întors spre el, începând de la colțul gurii, până spre ureche, tâmpla, apoi coboară pe gât până la umăr și sfârșește cu buzele pe ceafa mea, sub cocul dezordonat din care au scăpat câteva bucle.

– Mă seduci în plină stradă? șoptesc, simțind cum mi-a crescut pulsul și cum respir mai rapid.

Chicotește pe pielea mea și, dintr-un impuls, mă întorc în brațele lui și îl sărut scurt. Își ridică mâna de pe talie și-mi cuprinde ceafa, trăgându-mă spre el când vreau să mă depărtez. Mă sărută încă o dată, mai lung, mai… adevărat. Nu-mi plac manifestările publice și nu agreez persoanele care se sărută în văzul tuturor. Dar pentru câteva clipe, nu mai contează. Rămași fără aer, ne depărtăm fețele ușor și zâmbim ca doi nebuni. Îmi mușc iar buza și râde de ticul meu. Melodia lentă e abandonată pentru una mult prea gălăgioasă și o durere pune stăpânire pe fruntea mea.

– Hai să plecăm de-aici, îi șoptesc și e de acord. Îi spun prietenului Elizei, rămas la câțiva pași de noi, că plecăm, apoi Cosmin mă prinde de mână și ne face loc prin mulțime. Când ajungem pe bulevard, neobișnuit de liniștit, încetinim pasul și ne privim, mergând în același ritm.

– Aș vrea să-mi amintesc o glumă, bombăne încruntat și râd. O amărâtă de glumă, că știu că-ți plac. Dar nu găsesc, râde și el.

– Știi ce-i amuzant? Nu vreau să mă duc deloc acasă în seara asta. Dar ai mei or să mă sinucidă dacă nu apar, mă amuz.

– Uite, vezi, cum îți ies glumele?

– Așa, pe… unde pot, râd iar.

– Nu te du acasă. Dă-le un mesaj. Rămâi la mine.

Mă opresc în mijlocul trotuarului și îl trag lângă mine. Sună atât de bine propunerea lui… Să încalc regulile. Să fie prima dată când o fac? Nu vreau să îi supăr pe ai mei. Apoi, singură cu el… Simt iar căldura degetelor lui într-ale mele și… Oftez. Am luat o decizie.

Fără perdea

Normal, nu m-am dus acasă. Am mers cu el. Mi-e frică, totuși, iar el a simțit-o. Pășesc ezitant, îl strâng de mână și mi-e teamă să-l privesc. Sunt doar o copilă în anumite privințe… Și aș vrea să mai rămân așa. Nu știu cum să i-o spun. Sau… Uh, cât nu-mi place de mine când mă răzgândesc…

Ajungem la apartamentul lui. Mă invită în living și mă așez pe canapea. În general, admir încăperea, mobila, lumina, priveliștea. Nu de data asta. Sunt nehotărâtă și speriată, deși sunt sigură că nu-mi va face nimic. Totuși… Se întoarce din bucătărie cu două pahare cu un lichid roșiatic – vin roșu, constat curând. Zâmbesc fără să vreau. Dăm noroc, zâmbim, gust. Îl las pe masă, convinsă că îl voi abandona acolo.

– Știu că nu ești genul de om care vorbește direct, încep, ridicându-mi picioarele desculțe sub mine, pe canapea. Dar, hai să vorbim fără perdea.

– Despre?

– Noaptea asta.

– Sex?

– Nu? mă surprinde mirarea din tonul lui. Se foiește puțin pe scaun, dar continuă să mă privească. Două scântei i-au aprins ochii. Mda…

– Nu-i subiect tabu?

– Poate. Dar când vine vorba de mine implicată, nimic nu mai e tabu, bombăn și simt cum mi se urcă sângele în obraji.

– Așa…

– Vreau… Vreau să-mi spui sincer ce facem noi acum?

– Bem vin. Bine, eu beau vin. Tu l-ai abandonat…

– Oh, haide…

Mă enervează. Am nervii destul de întinși, n-am nevoie de ajutorul lui și de ironii.

– Unde?

– Exact. Încotro. Nu știu dacă pot face sex cu tine. Oricum, nu în seara asta.

Zâmbește și se ridică. Mă simt ca la prima discuție cu mama despre pubertate. Mică, neștiutoare și extrem de pudică. Se așează la picioarele mele, jos pe podea, și îmi înconjoară genunchii cu brațele.

– Maria, nu pentru sex te-am adus. Te-am adus pentru că mi-e dor să nu dorm singur și pentru că ești prima de multă vreme cu care mi-ar plăcea să adorm și în parfumul căreia mi-ar fi dor să mă trezesc.

– Ești doar poetic…

– Da. Și… mi-e dor de tine mereu, mereu. Nu mă crezi, sunt sigur. Dar așa e. Nu știu cum să reacționez. Dar nu totul e despre sex.

Mda. Mi-e greu să cred, când în jurul meu sunt numai astfel de oameni. Când și eu am pățit-o, când întotdeauna mi-e frică să merg singură prin oraș noaptea. Așa că… Aș vrea să îl cred. Mi-e dor să cred pe cineva fără nicio limită…

Oftez. Mi-e somn și totuși nu m-aș culca… Aș vrea degetele lui pe pielea mea, buzele lui peste ale mele, aroma lui amestecată cu a mea. Vreau… să mă simt protejată, poate și… învăluită, întărâtată. Să simt tot. Îi spun că vreau să dorm și accept să fac un duș. Îmi promite că stă cuminte. Cât timp stau sub apa caldă, mă gândesc. Imaginația e pentru prima oară pusă direct în realitate. Mă șterg cu un prosop indicat de el și îmbrac halatul lui, mirosind a after-shave. Materialul mângâie plăcut pielea mea goală și tremur. Sunt nebună. Sau nu. Intru în dormitor și lumina lunii pline se revarsă peste patul cu lenjerie albastră. Mi-e așa somn…

Mă așez pe marginea patului, cu fața spre geam, cu spatele la ușa pe care am intrat și pe care am închis-o – fura misterul. Îl aud intrând. Se oprește în dreptul ușii. O închide încet și rămâne acolo, departe de privirea mea. E așa liniște încât aud cum se sprijină de toc, acum aud cum respiră. Rapid, regulat.

– Hai să dormim…, șoptesc, întorcându-mi capul într-o parte, dar nu-l văd cu coada ochiului. Buclele s-au pierdut de mult de coc și mă gâdilă pe spate. Desfac agrafa și o las să cadă la picioarele mele. Pășește încet și îl simt când se urcă în pat. Oftez și îmi arunc ochii înlăcrimați spre luna aproape plină. Ajunge în spatele meu și își prinde degetele în gulerul halatului. Îi dau drumul – îl țineam în dreptul taliei, în față. Îl lasă să alunece ușor pe umeri în jos și îmi sărută fiecare părticică de piele descoperită. Tremur și nu-mi mut privirea de pe lună. Lacrimi mari încep să se rostogolească pe obraji în jos și simte că îmi reprim suspinele. Nu se oprește, însă. Nu îl opresc nici eu. Nu vreau să îl opresc. Nu știu de ce plâng. Nu mă mișc. Îmi dezgolește spatele și rămâne surprins – nu cred că se aștepta să fiu chiar goală. Își pune bărbia pe umărul meu și îmi șterge lacrimile cu un deget, fără cuvinte, doar cu respirații. Apoi mă înconjoară cu brațele și ne legănăm ușor, el șoptind mereu, din ce în ce mai încet: te iubesc…

Peste o vreme, luna a plecat din fereastră. Îmi șoptește că ar trebui să ia halatul de sub mine și mă ridic puțin, ca să-l tragă de pe pat. Apoi mă așez înapoi și mă împinge sub pătură. Îmbrăcat încă în hainele de afară, mă îmbrățișează și mă strânge la pieptul lui. Îl simt cald pe sub bluză. Sunt goală, iar el e aici, fără să mă admire cu poftă, fără să mă pipăie, fără să propună ceva. Îmi șoptește Noapte bună și inspiră adânc. Îmi ascund fața în pernă și încerc să îi număr respirațiile până devin regulate și încete – a adormit. Abia atunci închid și eu ochii…

Nu-i cere unei femei

– Am citit pe undeva o chestie… Stai puțin, zice și butonează ceva în laptop.

Sunt cocoțată pe birou, cu capul sprijinit de o latură a bibliotecii și privindu-l, cum stă cu laptopul în brațe, în vârful patului. E dimineață – cred că ora șase. Nu pot merge acum acasă – încă nu am chef de certuri… Le-am trimis mesaj și le-am spus că nu mă duc acasă. Acum va trebui să decid dacă le zic unde am fost sau mint, pretextând petrecerea nopții la o prietenă. Încă nu mă gândesc la asta… Îl privesc și simt că aș putea-o face multă vreme de acum încolo. E așa liniște aici încât îi aud respirația. E un aer liniștit, cald. Ridică privirea și zâmbesc fără să vreau. Am impresia că reacționez ca vrăjită – începând cu reîntâlnirea de aseară, mi-e imposibil să nu radiez când îl văd, aud sau simt…

– Așa, am găsit, spune. „Nu-i cere unei femei imposibilul. E capabilă să ți-l ofere”. Ce înseamnă asta?

Chicotesc – nu-i puțin cam devreme? Mă întreabă din priviri și uit că, deși pare, nu-mi citește gândurile.

– Având în vedere că sunt femeie, într-unul dintre sensuri, doar de câteva ore…

Se înroșește vizibil. Păi? Ce-i asta?… Mă apucă râsul și râde și el, deși nu-i în apele sale. Mă dau jos și îi dau laptopul într-o parte; îi înconjor picioarele cu genunchii și-mi trec mâinile peste gâtul lui… Nu aș vrea să mă dezlipesc de el nicio clipă… Dar…

– Dar fizicul nu schimbă percepția, nu? șoptește, de parcă a fost prins făcând ceva rău.

Îi ating buzele cu ale mele și mă depărtez târziu. Nu mă gândeam să se rușineze…

– Dar… Ce-a fost azi-noapte nu e doar… fizic.

Zâmbește și își ascunde fața în părul meu, trăgându-mă foarte aproape. Bine, dacă nu, schimbăm ideea. Gata, am înțeles…

– Cine a zis chestia aia, avea dreptate.

– Adică? bombăne.

– Adică o femeie care iubește e capabilă să ofere orice acelei persoane iubite.

– Periculoasă îndrăgosteala, se amuză.

– Nu. Dragoste. O mamă e capabilă să-și dea viața pentru a-și salva copilul. Unii oameni ar face orice pentru părinții lor. Cât despre dragostea asta, din îndrăgosteală, cum zici tu, cu atât mai mult.

– De ce? Sunt atâtea cazuri în care ele suferă pentru niște bărbați care nu le merită…

– Dacă tu ai dispărea acum din viața mea, acum, după ce m-ai vrăjit complet azi-noapte, după ce…

Îmi revin în minte clipele de întuneric din miezul nopții, când m-am trezit speriată de un coșmar. M-a îmbrățișat iar și a încercat să mă liniștească. Parfumul lui și atingerile și vocea… Voiam mai mult de atât. Și el voia…. Dar nu regret nicio clipă.

– După ce? intervine. Maria, ce ți-am făcut?

– Nimic… M-ai vrăjit. Dacă tu ai pleca acum, continui, crezi că eu aș putea să-mi văd de viața mea?

– De ce nu? Ce altceva ai putea face, dacă ți-aș spune că nu-mi placi, că nu te mai vreau?

Cuvintele lui, deși teoretice, mă dor. De ce acest „dacă”? Îl simte? vrea să vadă cât rău va lăsa în urmă? Inspir adânc și mă gândesc serios ce aș fi dispusă să fac.

– N-aș face nimic, constat surprinsă. Aș putea să fac mai multe – să te „vrăjesc”, sau să te șantajez sau… aș găsi ceva. Dar dacă tu nu mă mai vrei, nu mă pot pune în calea dorinței tale.

– De ce?

Iar „de ce?”.

– Pentru că țin la tine. Poate te iubesc. Vreau să fii fericit, chiar dacă asta înseamnă că eu voi avea nevoie de ceva timp ca să mă… recompun.

Mă ridic și îmi reiau locul de pe birou. „Nu-i cere unei femei imposibilul. E capabilă să ți-l ofere”…

– Știi, zic peste câteva clipe, ce zice acolo e cam același lucru, dacă nu chiar mai adevărat, cu: „Nu- i cere unei femei ceea ce nu ești în stare să primești.”.

Mă privește cum gândesc. Mă uit cumva prin el. Da, niciodată să nu-i ceri unei femei ceva, dacă nu ești sigur că poți accepta. Ea, în dragostea ei, ar putea să-ți ofere acel „ceva” și încă ceva în plus…

– Sau „Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea îndeplini”, bombăne și mă trezesc. Mă apucă râsul. Și așa, deși asta-mi pare un fel de amenințare.

Se ridică din pat și-mi sărută obrazul în treacăt.

– Ar trebui să te duc acasă, bombăne ieșind din cameră.

Auch…

 You should/you could

 De la… aventura mea au trecut două săptămâni în care am fost pedepsită. Fără mobil, net sau player. Doar eu, temele, cărțile, televizorul și caietul de povești. Până la urmă, ai mei au ajuns la înțeleapta (din perspectiva mea, desigur) concluzie că orice ar face, faptul e făcut. Așa că mi-au înapoiat telefonul și celelalte legături cu lumea modernă. Desigur, exagerez, dar mi-era dor de melodiile mele favorite, și de blog. Deschid telefonul și nu primesc decât două mesaje întârziate de la o colegă. Nimic de la… Cosmin. Hm…

Intru pe net și mă așteaptă prea multe notificări ca să le pot face față, așa că le șterg pe toate. Două mailuri deloc importante, nimic de la el. Pe nicăieri. E aiurea… Acum unde-a fugit? Găsesc pe facebook un fel de citat: „Well, you should have called. I wouldn’t have answered, but you could’ve left a message, which I would have quickly erased.” Un fel de reproș, îmi sună acum. Sau nu-i. Deși… Niciun semn?…În a doua zi de „libertate”, mă așteaptă la poarta școlii. Nu mă opresc, dar îi zâmbesc fără cuvinte și mă urmează, apoi își potrivește mersul cu al meu.

– Mi-a fost dor de tine, începe.

– Serios? Nu s-a văzut…

Oftează și mă prinde de încheietură, îmbrățișându-mă înainte să pot protesta. Parfumul lui, cu mirosul de iarnă care bântuie orașul, mă topesc. Îmi strâng brațele în jurul lui și zâmbesc precum o copiliță.

– Mi-era frică să te caut, zice când ne dezlipim și ne continuăm drumul.

– De ce?

– Ca să nu faci vreo prostie de dragul meu.

Nu înțeleg. Dar vorbește serios. Și mâna îi tremură ușor într-a mea. Și mi-e frică. Mi-e teamă că va spune că nu mă mai vrea aproape.

– Nu renunța la mine pentru mine… Nu mă va ajuta, șoptesc.

– Nu, afirmă gânditor. Nu. Doar… te-ai culcat cu mine, pentru că eu am cerut asta.

– Nu ai cerut tu. Nu eu m-am trezit speriată și m-am cuibărit în brațele tale?

– Ba.

– Și atunci?

– Nu la asta mă refeream. Dar puteam sta cuminte. Ești mică. Nu ai de ce să te limitezi, să-ți pui restricții. Dar eu…

Hm, oare are dreptate? Aș fi făcut o nebunie?

– Nu par destul de stăpână pe mine?

Râde. Ce-am mai zis acum?… Nu contează. Îmi era dor de el. Chiar nu mai contează. Acum sunt cu el. Nu fac nimic greșit.

– Știam că te-a pedepsit. O întrebam zilnic pe Eliza ce faci, cum ai zâmbit la școală. Săraca, mă va acuza de hărțuire.

Ridic din umeri. Am avut timp să scriu. Să mă găsesc. Îl opresc; îmi dau seama că îmi e dor de buzele lui, așa că-l sărut scurt, dar nu mă lasă să scap până nu rămân fără respirație.

– Hai, du-mă la o ciocolată caldă, zic încet și îl prind iar de mână. Zâmbește și… Totul e bine. Așa se simte, cel puțin.

Despre intensități

– Atașamentul vine când te aștepți mai puțin. Ca un hoț, tocmai când credeai că ești imun. Susții că poți ușor trăi fără cineva, dar o faci atunci când acel cineva e lângă tine. Când dispare, mai reușești să te minți o vreme că a fost doar o iluzie. Până nu trece. Până… rămâne blocat în minte, în inimă, în… tine.

Mă opresc și îl privesc. E încruntat. Chicotesc și-i prind mâna peste masă.

– Copilă, ce-i cu gândurile astea?

Copilă? De când copilă? Adică da, adevărat, dar… nou. Ridic din umeri și-mi las ochii în jos, undeva la nasturii albaștri de la bluza lui.

– Am avut două săptămâni să mă gândesc ce apare primul: oul sau găina. Râde cu poftă, iar râsul lui e dulce, mă molipsește. Așa că am descoperit ce hoațe sunt sentimentele astea, continui.

– Toate?

– Toate… Nici ura nu mai e ce-ar fi trebuit să fie…

Tăcem amândoi. Sorb din ciocolata mea caldă, privindu-l pe deasupra marginii aurite. Cealaltă mână e ocupată cu degetele lui, calde și fine, mult mai lungi ca ale mele, care mă prind ca și cum ar putea cu ele să cuprindă tot sufletul.

– M-ai urât?

Mă amuză asta. O spune și o și crede. Crede că pot să urăsc.

– Tu urăști pe cineva?

– Nu pot. Dau din cap că da, adică știu, înțeleg, n-ar fi cum altfel. De unde știi?

– Trăiești. Psihic, sufletește, încă trăiești. După tot ce s-a întâmplat. Ura e un sentiment puternic, care macină. Pentru că tu tot ești aici, nu ai urât. Nu urăști.

– De unde știi că trăiesc psihic?

– Hei, mă revolt, cu mine e doar teatru?

Oftează și simt cum schimbă tonul. Mâna își pierde flexibilitatea și nu înțeleg.

– Nu, sigur că nu-i doar teatru. Nu m-aș juca cu tine.

Se apleacă în față, iar eu continui să mă joc cu degetele lui, fără să-l privesc. Verigheta e din nou pe locul ei și, când observă că o simt, vrea să o dea jos, cu aceleași degete pe care le strâng eu. Nu-l las. Mă apropii de el și-i ridic mâna la buze. Ating ușor pielea lui, dintr-o dată fierbinte, pulsând.–

– Nu…

Zâmbesc și mă las înapoi pe spătar.

– Ok, continuă, schimbând tonul. Trăiesc. Nu e și iubirea un sentiment puternic?

– Ba da. Dar, atunci când e împărtășită, măcar parțial, nu macină. Așa tare… Când nu e împărtășită, când n-o știi decât tu, da… macină.

Scoate un fel de pufăit de surprindere. Mi-era dor de el, așa, încercând să fie matur, să fie el cel matur…

– Mă iubești? întreabă într-un timp.

Mă gândesc o vreme. Ce-i iubirea? Cum s-o definesc, cum s-o simt? E iubire, sau doar dor, sau… ce-i asta de-o simt eu, apăsarea asta de fiecare dată când nu zâmbește?

– Te iubesc în felul meu… Poate nu e aceeași iubire ca la tine.

Tace. N-a înțeles deloc sau a înțeles prea bine…

Publicitate