TU ești Moștenirea

Stau, singuri, în casa pe care tocmai au moștenit-o. O casă veche, dar păstrată bine. După ce își vor da seama ce li se întâmplă, sunt siguri că o vor renova, așa încât să-și păstreze aerul și să devină un loc bun pentru copii.

Sunt doi tineri. Doi tineri care, acum două zile, se certau pentru că ambii copii le plângeau în dormitor, speriați. Veniseră amândoi acasă frustrați după niște ore de muncă obositoare și, dintr-una în alta, ajunseseră să se certe. Cei doi copii creți au început să plângă. A fost, pentru toți patru, cea mai urâtă zi din viața lor de familie. Totul pentru ca, a doua zi, să deschidă ușa unui avocat care venea să le spună că au moștenit o casă în afara orașului, cu o curte mare și, pe lângă asta, un cufăr cu valori la bancă. „O moștenire, mai exact.” le explicase bărbatul cu față senină.

Acum, stăteau pe iarbă, sub unul dintre pomii înverziți, și nu le venea să creadă cât de senin le putea fi.

– Deschidem cutia? întrebă bărbatul.

Ea nu prea voia. Toate lucrurile de aici semănau cu ceva ce „plănuise” odată, parcă acum o viață, cu un altul. Cel care, poate, a fost și-i va rămâne iubirea. Și, dacă ceea ce intuise era adevărat, nu voia să deschidă cutia luată de la poștă în care știa sigur că va fi o scrisoare. Aprobă totuși – „Cu el nu am avut și nu voi avea niciodată secrete.” Cutia conținea un set de chei, planul casei (acum descoperiră câte mici încăperi, locuri de veghe, se află în spatele unor dulapuri), documentele prin care le erau date lor toate.

Era dezamăgită. Sperase cumva să fi avut dreptate. Îl rugă să o lase puțin, căci se simte copleșită. Astfel, porni singură prin casă și merse în birou, camera care-i plăcuse cel mai mult de când ajunsese aici. Avea un birou cu multe sertare, pe care se mai vedeau semnele de cerneală. Luă fiecare ușiță la rând și găsi o cheie. Alta. Cu un alt fel de model, un model care nu se potrivea cu ceea ce era gravat sub fiecare încuietoare. Își plimbă privirea prin cameră, amintindu-și de încăperile ascunse. Era o ușă. Cea mai la vedere ascunzătoare. O ușă acoperită cu o oglindă pătată de vreme. O descuie și intră, apoi încuie pe dinăuntru și căută cu degetele pe perete un întrerupător.

Becul palid puse mâinile tăcute pe mobilă. Un pat mic, cu cadru metalic, într-un model la modă acum vreo jumătate de secol, era plin de petale de trandafir, uscate de timp. Camera mirosea a praf de carte și nu-i luă mult să vadă în dreapta ei, în spatele ușii, un raft cât peretele de înalt plin cu volume vechi, îngrijite. O masă de lucru în colț păstra pe ea mai multe pene de scris, călimară, niște foi groase, îndoite la colțuri, și alte necesare pentru un decor aproape shakespeareian.

Pe perna cu model alb era o scrisoare. Cu emoții trezite dintr-o dată, femeia se așeză și o luă încet, de parcă s-ar putea scutura literele din ea.

„Să nu crezi tot ce ți-am spus după…”

***
Căutând prin atelierul de care era încântat, în cealaltă parte a casei, bărbatul găsise și el o scrisoare. Scurtă și fără prea multe artificii, prea multe tresăriri.

„Te rog doar, scumpul meu domn, să nu uiți vreodată că mi-ai promis să ne construiești Paradisul. Eu nu voi mai fi, era nevoie să nu, dar tu rămâi aici. Nu am avut ocazia să te aduc, să fim noi. Dar… sunteți voi. Ajut-o să ierte, ajut-o să se vindece. Nu știi încă de ce, nu? Vei afla cândva. Îți va spune. Până atunci, fă din moștenirea asta un mic Paradis. Ai și îngerii. Sunt doi și sunt blonzi.

Iartă-mă. Nu sunt suficient de puternică încât să stric două legături puternice, nici măcar pentru iubirea pe care am simțit-o pentru tine atâta vreme.

Să nu mă cauți. Va fi inutil. Mă ascund cât de tare pot. Tot pe ea să o întrebi, îți va explica. Acolo, în casa aia, vă va fi bine, știu eu sigur. Numai că trebuie să nu fie secrete. Fă asta, pentru mine.

Te iubesc, domn al iubirii mele

Era uimit. Nu știa că-l iubește. Se jucaseră o vreme, până când și-au dat seama că nu e bine, până când ea a rămas însărcinată și nu cu el, ci cu cel pe care urma să-l ia în căsătorie peste două luni. Și au spus „stop”. Au rămas amici, pentru că soțul ei era bun prieten cu deja soția lui.

Zâmbi în gol și porni s-o caute, să-i arate scrisoarea – niciun secret. Merse prin curte și își văzu soția plângând pe trepte, mângâiată de soare. Fugi până la ea și o îmbrățișă, fără vreun cuvânt. Avea o durere și era dispus să o aștepte, să o ajute necondiționat – la bine și la rău.

– Mi-e dor. Tare… Și locul ăsta îmi amintește de ei…

De ei, de cuplul care le lăsase moștenirea și noua viață. Îi șopti în păr cuvinte de alint și speră doar ca cei doi îngerași să nu își vadă mama tristă.

– Uite ce mi-a lăsat ea, îi spuse peste un timp și-i dădu soției sale scrisoarea. Nu știam, habar n-avusesem de asta.

Ea citi rândurile scrise frumos și zâmbi, încercând să pună în balanță ceea ce simțea. Era geloasă – acum i se confirma ceea ce crezuse multă vreme –, se temea că povestea lor nu se oprise la timp, nu știa cum să mai interpreteze ceea ce primiseră. Și scrisoarea, mult mai lungă, din buzunarul ei, apăsa greu.

– Iubitule… Și eu am cuvinte scrise. Aș vrea să ți le citesc eu, mă lași?

Nu știa exact de ce alesese așa. Doar, simțea că ar putea fi mai ușor să înțeleagă el ceea ce e de fapt acolo, între vorbe.

– Da, te las.

Îl luă de mână și se așezară pe pătura abandonată de copii, pe iarbă, lângă tei. Își șterse lacrimile și se cuibări în brațele lui.

– Știi, noi, eu cu el, am fost iubiți multă vreme. După el plângeam când m-ai găsit tu…

Pentru că soțul ei nu spuse nimic, ci doar îi sărută fruntea, femeia deschise plicul, însă cei doi copii o strigară și, oftând, abandonă foile pe pătură și merse la ei. Bărbatul le luă și începu să citească.

„Să nu crezi tot ce ți-am spus după. După ce te-ai căsătorit, după ce am văzut îngerii, după ce… după ce te-am părăsit de tot. Și să nu mă crezi când ți-am spus că te urăsc. Urăsc, cel mai probabil, doar faptul că aproape orice cuvânt mă face să mă gândesc la tine.

            Știi, noi ne-am vorbit tot. Am acoperit cu glasurile și cu mințile, cu scrisori și notițe lăsate în cutii poștale, orice domeniu, orice idee. Numai cu gândul la o moștenire nu ne-am dus decât o dată, fragmentar, și atunci am preferat să schimb subiectul. Pentru că ne veneau soții și pentru că, auzindu-ne cum ne înțelegem, ar fi dat de bănuit.

            Tu ești Moștenirea. Tu. Ai în tine tot ce ți-au oferit ceilalți vreodată. Nu te încrunta. Nu înțelegi? Ai ochii tatălui tău, albaștri ca marea – „Se spune că din cauza multor lacrimi care îi spală, ochii devin așa, deschiși.” mi-ai zis într-o zi, aproape plângând, de dorul lui. Ai buclele cu aur ale mamei tale, deși nu recunoști niciodată că ești aurie – „Eu nu sunt blondă! Înțelegi?…”. Ai intonația francezului la care ai stat două zile, când te-ai rătăcit în Paris, ai pierdut avionul și a trebuit să te întorci la fundația unde făcuseși practică. Ai gesturile prietenei tale de cinci ani, cu care împărțeai banca a treia și pe care o ascultai cum suferă din cauza unui EL, pe care-l suspectai dinainte ca ea să creadă măcar că așa ceva e posibil. Ai păstrat un zâmbet de copil din pozele alb-negru pe care mi le-ai arătat într-o zi, amuzată.

            Ești cuvintele urâte, nejustificate, pe care ți le-a aruncat într-o noapte unul dintre ei… Ești zilele în care zâmbeai tot timpul și în care nu te-ai lăsat doborâtă, pentru că te încredeai în cineva. Ești diminețile în care ai dus mai devreme îngerul la grădiniță (da, atunci era doar unul) ca să poți trece pe la biroul meu înainte să-mi vină colegii. Ești fotografiile pe care le-ai dat altora și cele pe care le-ai primit. Ești șoaptele din pernă și parfumul din cămașa pe care ai furat-o din sertar. Ești versurile ce-ți plimbă note prin minte toată ziua și melodiile date la maximum, să nu-ți auzi durerea.

            Ai promisiunile celui care te iubea. Ai teama că vei fi atacată pentru că ai spus „nu”. Ai bârfele șoptite când ceilalți credeau că nu auzi. Ai în tine nopțile în care nu ai putut respira și săptămâni în care orice amintire era ca o lovitură în piept. Ești minciunile spuse alor tăi când plângeai și aveai constant ochii roșii.

            Ești cea care a fost răsăritul meu pentru mulți mulți ani și singurul motiv pentru care m-am întors în oraș, deși, când ne-am despărțit, îmi jurasem că nu vin înapoi. Credeam că, așa cum visam amândoi, vei pleca de aici și am avut credința că nu te găsesc, că nu mai am nicio șansă să îți fac rău. Doar voiam locurile noastre, pentru că timpul și soția mea, cu planurile pe care mi le desena, mă făcuseră să uit cuvinte. Și, când am aflat, prin prieteni comuni, că ai fost aproape inertă, psihic, sufletește, în tot timpul în care am lipsit, m-am întors. Nu aveam habar cum e de fapt mai bine. Ne-am jucat cu căldura, deși conștienți că trebuie să așteptăm iarna.

            Nu știai de casa asta. Am făcut-o eu, după planurile schițate de tine, după dorințele colorate de amândoi. Credeam că am nevoie de ea. Numai că, vezi tu, nu mai pot. Nu mai pot să te am atât de aproape și să știu că nu te mai pot avea, efectiv. Nu mai pot să văd că soția mea se îndrăgostește de soțul tău. Nu mai pot să te văd tristă, din cauza mea.

            Ai doi copii superbi și un soț care, deși a bănuit tot timpul, nu a zis niciodată nimic. Mai presus de casa asta, făcută din gândurile tale, TU ești Moștenirea. Prin toți cei pe care i-ai lăsat în suflet, ai devenit un cufăr cu moșteniri. Și prin toți cei care te-au lăsat în viața lor, ți-ai lăsat moștenirea.

 

            Te iubesc. Am făcut-o mereu și o voi face întotdeauna.”

 

Rămase în tăcere. Două femei care iubesc au fost suflete legate, fără să vrea, poate fără să știe. Și doi bărbați îndrăgostiți de aceeași femeie, soția lui.

TU ești Moștenirea…

Foto: Diana Năstase

Articol înscris la Moștenirea 2012: „ce am avut,ce am,ce voi avea,ce voi lasa in urma mea”

10 păreri la “TU ești Moștenirea

  1. Nici nu pot sa iti spun cat de tare mi-a placut ce-ai scris și cat de frumoasa imi pare ideea ca suntem mostenirea a tuturor oamenilor care ne-au trecut pragul sufletului.

  2. Pingback: Concursul Moștenirea VOT! | Most Wanted Blog | dincolo de bloguri vorbeste viata

  3. Pingback: Moștenirea – Tu ești Moștenirea | Most Wanted Blog | dincolo de bloguri vorbeste viata

  4. Pingback: Concursul Mostenirea! Castigatori! | Most Wanted Blog | dincolo de bloguri vorbeste viata

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s