Amintire de Crăciun

Articol înscris la „Nopți magice” – MostWantedBlog

Un concurs sponsorizat de Luxurygifts.ro

 Ne-am certat. Oare a câta oară e? Și nici nu știu de ce. E fratele meu și îl iubesc, dar face toate alegerile greșite. L-am rugat sp stea departe de Mirela cu un scop, dar el face ce face doar pentru că eu zic „nu”. În fine, problema lui…

Telefonul bâzâie în buzunar. Îl scot și privesc lung ecranul – Cristi. Mă uit la săgeata verde până când, brusc, melodia tace. Nu pot să răspund. Îl bag înapoi în buzunarul de la geantă și mă las pe spate. Deasupra mea, pomii sunt pudrați. Mi-a înghețat nasul și nu-mi mai simt genunchii, dar nu pot să mă ridic. Aud pași scârțâind pe trotuar dar nu mă mișc. Simt că se oprește în fața mea.

– Pot să te ajut? bombăn.

Tace. Mai e aici? ar fi trebuit să aud. Mă îndrept și dau de o privire albastră pe care trebuia să o evit. Îmi zâmbește. Fără să reacționez, mă las înapoi.

– De ce-ți sunt ochii verzi? rostește.

Ce naiba vrea să zică? Îl fixez cu privirea.

– Mă gândeam că poate răspunzi la o întrebare, dacă la telefon nu vrei.

Ridic din umeri – nu am cum să îi spun de ce nu vreau să îi vorbesc.

– Aveai treabă cu mine?

– Dar tu nu te uzi, stând pe o bancă plină de zăpadă? schimbă vorba.

Mă apucă râsul și mă ridic. Aveam sub mine o plasă mare de cumpărături, de plastic. O iau și o scutur, apoi pornesc pe trotuar; mă urmează.

– Ce faci în oraș? îl întreb, în timp ceî și aprinde o țigară.

– În două zile e Crăciunul, știi?

– Bine, dar…

Mama lui a murit la începutul primăverii; știu că ea fusese singura lui rudă în viață.

– Nadia, orașul ăsta e casa mea. Chiar dacă dorm într-un apartament gol și neîmpodobit, am ocazia să văd, ziua, tot ce mi-a făcut adolescența frumoasă.

Îmi bate inima prea tare ca să mai spun ceva. Mergem în tăcere până când intru în magazin – ținta mea inițială –, când îmi urează „spor!” și pleacă.

*

Am stat toată ziua să mă gândesc dacă îl invit la noi zilele astea. Mama și tata ar fi de acord, dar Dani, fratele meu, nu prea. Ei au fost colegi și prieteni pentru 12 ani. La fialul liceului, când eu termina zece clase, Dani m-a luat la banchetul lor, unde m-am împrietenit mai mult decât aveam voie cu Cristi. A doua zi, când a aflat, frati-miu a făcut scandal, s-au bătut și și-au promis că nu își mai vorbesc. Toată vara aceea ne-am văzut pe ascuns dar, de îndată ce a ajuns la facultate, s-a rupt firul.

La ora 8 decid să îl sun e Dan să aflu unde e și-mi spune, rece, că stă la Mirela peste noapte. De acord…

***

Când m-a sunat, mă uitam la un film. Avea vocea mică, așa cum are atunci când e vinovată de ceva. M-a întrebat dacă am chef să mă plimb. N-am știut cum să interpretez invitația, dar am onorat-o. Acum suntem prin centru, pe trotuarul mai puțin aglomerat, pe sub lumini. Nu am vorbit, decât că ne-am salutat. Îi aud respirația – sau i-o văd în aburi, constantă.

– De ce îți tresaltă inima? întreabă la un moment dat.

– Adică?

– Nu respiri regulat, adaugă privin, aproape vrăjită, flacăra brichetei când aprind o țigară.

– Nu e de la inimă. Am probleme cu plămânii, bombăn.

Se oprește și-mi ia țigara dintre buze. Până să realizez ce se întâmplă, deja o stinge cu piciorul. Se încruntă la mine și pornește înainte. O urmez amuzat – la fel de tăcută cum o știam. „Fapte, nu vorbe”.

– Nu muri curând, bine? șoptește când o ajung din urmă.

– De ce nu?

– Am nevoie de tine.

O spune așa încet încât am impresia că e doar imaginația mea. Îi cer să repete, dar îmi zâmbește și tace.

În centru, se oprește în drpetul bradului luminat, iar eu mă pun în fața ei. Ochii îi strălucesc a fericire pură, copilărească. Îmi amintesc de ce am plăcut-o de la început, de ce o iubesc. Mă apropii și-i cuprind fața cu palmele, apoi o sărut. Are gust de portocale și, brusc, respiră mai repede. Își pune mâinile între noi mă împinge. Mă dau la o parte – ce a pățit? Are ochii umezi și, când mă apropii din nou, o lacrimă îi cade pe obraz.

– Nu-mi fă asta, bine? șuieră, cu bărbia tremurându-i.

Se întoarce și pornește spre casă, pe același drum pe care am venit. Dacă nu aș cunoaște-o, aș merge după ea. Dar o știu și, deși nu înțeleg motivul, e cert că vrea să fie ea cu ea. Merg pe trotuarul celălalt, în spatele ei, până ajunge în curtea cu pom împodobit. Apoi mă întorc acasă, într-o „acasă” care a rămas doar o casă.

***

Ce-a făcut? Ce-am făcut?… Nu înțeleg. Trecusem de el. Fir-ar! Acum realizez că doar m-am mințit. Nu am trecut de el, dacă un sărut ușor pe buze m-a făcut să vreau vara de acum trei ani. Am nevoie de răspunsuri. Mă îmbrac înapoi și îmi șterg lacrimile. Iau din cutia de ornamente instalația și alte ghirlande care au rămas, apoi plec, înainte să mă întrebe careva ce fac. Pe drum, cumpăr 2 plicuri de ciocolată caldă și trei portocale, apoi îmi fac curaj să urc la apartamentul lui. Deschide îmbujorat și senin – cred că l-am trezit. Intru și îi întind plasa de hârtie. O ia și scoate totul pe masa din bucătărie. Eu sunt încă în hol. Nu mă pot hotărî să stau sau să plec. Îmi e dor de el, l-aș vrea, aș vrea să îmi amintesc de ce mi-a fost bine. Dar să fim împreună doar cât durează vacanța…

– Convinge-mă să rămân, șoptesc și îl privesc fix.

***

Rămân blocat. Ochii ei sunt verzi și vii, așa cum vezi în cataloagele cu modele photoshop-ate. Da, rămâi, stai cu mine, nu mă lăsa! Inspir adânc și tac; mi-e imposibil să scot vreun sunet. Cum să o conving? Am pierdut-o demult, ce sens are acum să spun ceva?… Oftează și se întoarce brusc. Pune mâna pe clanță și sar un pas în față.

– Rămâi…

Se întoarce și îmi zâmbește. Închide ușa înapoi și își desface fularul, apoi haina, cizmele. Curând, e la un metru în fața mea, roșie în obraji. Nu știu ce să fac. Dacă se sperie iar?

– Hai să facem bradul, zice, luând beteala de pe masă.

O urmez în suftagerie, unde descoperă că nu am brad. Ridic vinovat din umeri; se amuză, apoi intrăm în dormitor. Până acum era rece și gol, dar cu ea aici pare perfect. Îmi cere bandă adezivă și mă supun. După, pentru 30 de minute, sunt martorul părții tehice din ea. La un moment dat, vrea un prelungitor, pentru ca imediat ce îl obține să mă expedieze la bucătărie, să fac ciocolata. Nu am îndrăznit să mă apropii de ea, deși voiam doar să-mi îngrop fața în părul ei. Totuși, pierd timp lângă cești: fierb apa, fumez o țigară, număr stelele de gheață de la geam. Peste 20 de minute, mă întorc.

E întuneric în hol. Deschid ușa. Lângă, pe șifonier, instalația licăre sub forma unui brad. A lipit totul pe ușa de lemn, de la beteală la globulețe.

– Vino aici, se vede mai frumos, spune din partea opusă a camerei, lângă calorifer. Las ceștile pe birou și mă duc în spatele ei. Miroase a zăpadă, iar căldura trimite parfumul ei spre mine.

– Vreau să te țin în brațe, îi șoptesc, trecându-mi mâinile în jurul taliei sale.

– Și eu vreau să mă ții în brațe…

***

Nu-mi amintesc ultima dată când am dormit doar o oră și m-am trezit, totuși, atât de odihnită. Noaptea asta a fost, oricum, magică. Inspir adânc și, când sună telefonul, nu știu exact cum mă ridic din pat. Îl recuperez de sub niște șervețele cu care ne-am jucat azi-noapte și răspund în șoaptă, lăsându-mă înapoi pe marginea patului.

– Of, ești bine, bombăne mama și realizez că nu i-am spus unde merg.

– Da, mama. Iartă-mă.

– Nu încă; să-mi revin. Vii acasă? Sunt singură.

– Da, mama. Te iub…

Și îmi închide înainte să termin cuvântul. Fir-ar… Îl simt pe Cristi venind lângă mine. Mă îmbrățișează – e cald și miroase a somn, a liniște.

– Neața, zâmbet, spun și mă întorc în brațele lui.

Nu aș vrea să plec. Îl sărut și, după ce-mi răspunde, începe să-și plimbe degetele pe pielea mea, gâdilându-mă.

– Ce faci?

– Caut funda. Tu ești cadoul meu de Crăciun.

Mă apucă râsul și îl împing înapoi pe pat. Am o fundă, la lenjerie, dar nu am timp de asta acum. Mă ridic de pe el și îmi caut hainele. El stă și privește, tăcut.

– Ce faci azi? îl întreb.

– Bat orașul…

– Hai la mine. Trebuie să recunoști că ți-e dor să gătești de Crăciun.

Începe să râdă și mă prinde de încheietură, lipindu-și apoi buzele de pielea mea.

– Îți lipsește brățara, șoptește ca o atenționare. și-a amintit de cadoul făcut atunci.

– Am… pierdut-o.

De fapt, mi-a aruncat-o Dani când a aflat că e de la el. Dă din cap și mă eliberează, serios, de parcă mi-a citit gândurile.

***

Am uitat, sau nu am văzut niciodată, cum e ea în viața de zi cu zi. Cum e agitată, mereu cu multe lucruri de făcut în paralel și atentă la toată lumea. Surprinzător, până la prânz, în bucătăria luminoasă suntem cinci persoane: eu și ea, Dani și Mirela, plus mama ei. Cei doi m-au ignorat complet și s-au așezat la masa de sticlă de lângă aragaz. Pentru cinci minute, Nadia m-a lăsat singur cu ei, ca să se întoarcă îmbrăcată în gospodină. Chiar și așa – cu șorț și cu coronița pe cap, cu părul prins și fără machiaj – e superbă. și îmi e acum atât de dragă încât abia mă abțin să nu o iau în brațe. Ne apucăm de dulciuri. Adică să le facem, deși mai și furăm din cremele pentru tort. Chicotim și spunem glume și, curând, uită de ceilalți și mă pupă, încet, cast aproape.

– Asta e prea mul! șuieră Dan și pleacă din bucătărie.

Schimbată la față, Nadia lasă lingura și merge apăsat după el.

***

E în baie și bombăne înjurături. Mă opresc în prag și îl privesc spălându-și mâinile.

– Ce ai?

– Vii cu el acasă și mă întrebi ce am? țipă.

– Bun. S-ar zice că ți-o plătesc pentru Mirela, spun drept, fără să ridic vocea.

– Ce naiba ai cu ea?

Se oprește așteptând o explicație. El chiar nu știe.

– I-am dat să-mi citească niște povești și le-a înscris în concurs pe numele ei.

– Nu-ți era prietenă?

– Tocmai! Eu sunt vinovată, că i-am dat. Dar e ca și cum ai fi făcut tu gestul.

Oftează și se aproapie de mine. Îi simt parfumul și îmi amintesc o copilărie superbă, pentru că a fost el în ea.

– Poți fi cu cine vrei tu. Nu voi spune nimic, nici nu am dreptul. Dar te va trăda. Iar tu, Dani, chiar dacă nu recunoști, pui suflet. Ești ca mine.

Zâmbește și mă îmbrățișează.

– O iubești? spun fără să mă despart de el. Dă din cap negativ, apoi ridică din umeri.

– E singură de Crăciun.

E scăparea mea. Mă dau un pas în spate și zâmbesc frumos.

– Și Cristi e. Și eu îl iubesc. Și, dacă te gândești, nici nu ți-a făcut ceva rău. Nici mie.

Stăm în tăcere, în holul semi-întunecat, pentru vreo două minute. Aud ușa de la intrare, dar nu mă preocup de asta. În final, inspiră adânc.

– Bine. Suntem buni de Crăciun? chicotește.

– Suntem buni mereu.

Și, împăcați, ne întoarcem la bucătărie, dar partenerul meu m-a părăsit…

***

Mi-am amintit brusc de brățara promisă. Promisă doar mie, că ei nu am reușit să-i spun asta. E ajunul Crăciunului și orașul e plin, magazinele gălăgioase. Îmi ia, astfel, două ore să găsesc o bijuterie frumoasă. Mi-a dat vreo patru mesaje: „Sper că nu te-ai suparat…”, ”Hai înapoooi!” și îi spun doar că mi-am amintit ceva.

Seara, o chem la mine și îmi aduce prăjituri. Dormim împreună, târziu, după ce povestim la lumina „bradului”.  De dimineață, simt cum fuge din brațele mele, apoi aud zgomot pe hol și lângă șifonier. Vine înapoi și mă sărută până deschid ochii, după care îmi arată cadoul de sub brad. Într-o cutie roșie cu verde se află o căsuță făcută din carton. I-a lipit instalație la geamuri și, pe balcon, un plic. În el, multe bilețele mici cu citate de dragoste.

– Când ai avut timp de ea?

– N-am avut. E făcută de mine lui Dani acum vreo doi ani. Aseară a zis că o ți-oferă ție. Speră să îl ierți.

Zâmbesc și caut cutiuța mea. Nu știu ce aș putea spune – eu nu am ce să-i iert lui. Nadia, fericită, deschide cadoul și admiră brățara, apoi mă roagă să o ajut să o pună la mână. Mă îmbrățișează și mă sărută, într-o mulțumire mută.

– Deci, îți place căsuța mea? întreabă.

– Da. Dar cel mai frumos cadou ar fi să-mi spui că mă iubești.

– Nu-ți spun.

Rămân blocat. Așa de brusc? Dă din cap dezaprobator și face semn spre plicul cu bilețele.

– Le-ai citit?

– Nu, n-am apucat.

Se ridică și iese din cameră, apoi se îmchide în baie. Ce-a pățit ființa asta? Are legătură cu bilețelele alea… Le întind pe pat și le citesc. Drăguțe, de altfel, dar care-i sensul? Unul dintre ele e gol – sau așa îmi pare inițial. Apoi, văd scris cu creionul, mic, speriat: Te iubesc…

Publicitate