Sub vrajă

Poți promite?

Librăria e calmă, ca de obicei la ora asta. E patru după-amiază. Ultimele raze mângâie frunzele copacilor din fața librăriei, strecurându-se până la mine. Sunt prinsă în lectura unei cărți. „Pâlpâirile palide ale existenței pure îi aduc îndemnuri și speranțe. Între infinitul trecutului și infinitul viitorului sufletul șovăie ca în fața unei imense porți închise…” Ușa se deschide ușor și îmi ridic privirea. Un bărbat tânăr intră cu pas încet. Îi zâmbesc instinctiv și îmi las ochii înapoi în foaie. Pare doar „în vizită”…

„… Șovăirea sufletului părea o fâlfâire fără început și fără sfârșit. Prin conștiință i se perindau imagini diafane din alte existențe, trecute și…”

Unde e clientul meu? Mă ridic și privesc peste rafturile joase spre stânga, singurul loc de unde n-aș putea vedea din spatele biroului meu. Nu mai e nimeni. Nu se aude nimic. Liniștea e caldă. Probabil a ieșit. Deși ar fi trebuit să aud… Mă așez înapoi.

„…trecute și viitoare. Nedesăvârșirea se lumina în suflet ca o senzație dureroasă care provoacă o râvnă nouă. Și deodată…”

Apare în fața biroului și tresar. Îl privesc; ochii lui, negri, mă fascinează, încât uit să zic ceva. Zâmbește și mă dezmeticesc.

– Vă ajut cu ceva? întreb, deși vocea sună ciudat de rușinată.

– Da, aș dori să cumpăr această carte, dacă… Prinde coperta cărții mele între degete și, fără să piardă pagina, citește titlul de pe prima copertă. Dacă nu te deranjez prea tare, continuă, zâmbind distant.

– Îmi cer scuze.

Mă ridic și iau cartea adusă de el. O trec prin enervanta casă de marcat, îi spun prețul, plătește, dau bonul. Vrea să iasă, dar se întoarce în ușă și face doi pași spre mine.

– Nu ai cartea aceea și în librărie, nu? îmi arată exemplarul de pe birou.

– Nu, îmi pare rău.

– Da, și mie…

– Dar dacă stai destul de mult prin zonă, s-ar putea să ți-o împrumut, zic cu o umbră de ironie.

Își trece limba peste buze – nu mă impresionează prea mult. Sunt încă fermecată de ochi.

– Poate voi sta. Poți promite că îmi împrumuți exemplarul?

Îmi las capul ușor într-o parte. Nu, nu promit nimic. Dar promit să accept dacă mă inviți în oraș…

– Te invit în oraș, dacă stau destul de mult prin zonă…

Opa, am gândit cu voce tare? Perfect, fraiero! Simt că roșesc, dar nu am ce face. Îmi las privirea în carte și zâmbesc timid. Te rog, nu spune nimic legat de asta!

– Iartă-mă, spuse amuzat. Plec. La revedere!

Dau din cap doar – nu pot vorbi. Își aranjează haina lungă, închisă la culoare, și iese în vântul calm de toamnă. Inspir adânc. Am făcut-o varză și de data asta…

Fragmente de roman din „Adam și Eva” – Liviu Rebreanu, Cap. IV și cap. V

 

Emoții

Noul proprietar urmează să vină azi. Nu sunt emoționată. Cu toate astea, șterg praful de o oră și mă învârt printre cărți. Nu, deloc emoționată…

Când intră cineva, sar ca arsă. În locul bărbatului cu ochelari, costum în dungi și servietă, dau de un bărbat îmbrăcat bine, dar mai puțin formal. Un client… Îmi iau privirea de la el, dar îmi pare cunoscut. O, da, acei ochi negri! Îi întorc un zâmbet.

– Ai revenit? întreb, ieșind din spatele biroului.

– Da, am promis.

Ridic din umeri. A promis?

– Am promis să te scot în oraș, se amuză, trecând pe lângă mine, până în spatele mesei. Îl urmăresc cu privirea și, deși aș vrea să îl opresc, nu pot. Pare prea sigur pe el.

– Știi că… Se întrerupe și răsfoiește cartea pe care o citesc acum, roman polițist. Romanele de acolo sunt vândute la un preț incorect, reia, arătându-mi raful de unde, acum patru zile, a cumpărat el o carte. Simt că roșesc din nou.

– Adică te-am păcălit?

– Nu, te-ai păcălit.

Ridic o sprânceană, uimită. Cum?

– Prețul cu care le dai tu e mai mic decât cel din vitrină.

– Oh, dar cum…? Hm, presupun că va trebui să plătesc eu diferența.

– Nu, nu plătești tu diferența.

Mă uit la el ca să îl văd la fel de detașat. Mă încrunt și vine în fața mea, întinzând mâna.

– Eu sunt Matei.

Îi strâng mâna, dar nu mă prezint. Numele sună cunoscut dar… A, da, noul șef.

Nu pot să cred… Chiar am dat de belea.

– Calmează-te. Hai să vedem cum punem la punct documentele. Mă ajuți?

Dau din cap aprobator și îmi face semn să încui ușa librăriei. Bine… Ce-aș ma putea face? Poate uită că i-am făcut avansuri…

Noul meu șef…

 

Valentine

Ziua Îndrăgostiților… Toți trec prin fața librăriei, spre și dinspre magazinul de suveniruri, săptămâna aceasta plin de inimioare, îngerași cu săgeți și… inimioare. Nimeni nu mai crede în demodatele cărți sau scrisori de dragoste. Iau repede un maimuțoi, o cutie cu bomboane și/sau un trandafir roșu și cred că au scăpat. Cele pretențioase trebuie scoase și în oraș. Uh, ce enervant! Sau să fiu atât de irascibilă pentru că iubitul meu nu dă niciun semn de viață de vreo două săptămâni?

Matei verifică prețurile. E a treia oară și am obosit să o fac tot eu, așa că s-a oferit înainte să accept cerința șefului. Eu urmăresc valul de uituci care au lăsat pe ultima clipă sărbătorirea acestui eveniment deosebit de important…

– Valentinul tău când vine?

Întrebarea mă scoate din visare. Mă întorc spre el. Încă verifică.

– Nu știu dacă îl mai vreau. Nu-mi place să fiu programată în agenda lui.

– Hm, business-man?

– Mda… Dar tu pentru cine ești Valentin?

Scoate un „Hm..” dar nu răspunde. Se ascunde în biroul din spate. Mă așez la masa mea și continui să citesc din același roman polițist – încă neterminat. Ușa se deschide și se închide șovăitor. Îmi ridic privirea. Business-man-ul meu…

Îl îmbrățișez și îmi pune în poală un buchet mare de trandafiri. Și nici măcar nu-mi plac… Ar fi trebuit să știe deja.

– Mulțumesc, e tot ce pot spune. Mă prinde de mână și vrea să mă scoată afară, dar mă trag înapoi. Mă prinde iar în brațe și simt un parfum necunoscut. Nu al meu și nici al lui. Nu e bărbătesc. Mă desprind și îl privesc în ochi.

– Al cui parfum e?

– Ce parfum?

Nu mai pot să zic nimic. Reacția lui a fost destul. Mă scuz și fug în biroul din spate. Închid ușa în urma mea și îmi lipesc spatele de ea. Nu vreau să plâng. Nu merită. Nu merită. Nu mer…. La naiba, plâng deja. Strâng ochii tare și îmi opresc respirația. Fără aer, nu e nici plâns. Mă sperii și scot un țipăt când sunt prinsă de umeri. Deschid ochii brusc și, pentru că e atât de aproape de mine, amețesc. Se dă în spate și își cere scuze, apoi mă întreabă ce am pățit. Nu sunt în stare să zic nimic. Încerc să nu mai plâng. Mă prinde de mijloc și mă împinge afară din birou. Pornește sigur în fața mea și se oprește la doi pași de business-man.

– Te rog să ne ierți, dar avem o masă rezervată. Îl privesc intrigată – ce vrea să facă?

– Dar, Andreea…

– Nu. Nu după ce i-ai șoptit dulce numele celeilalte, îl repede Matei.

– Tu de unde știi?
– Vrei să îți spun că știu și cum o cheamă?

Nu, eu nu vreau să aud nimic! Doar să iasă de aici. Matei se oprește brusc și îl prinde de guler. Îi face semn spre ușă. Sper să nu se lase cu bătaie. Ies amândoi și, înainte să plece, Matei îi spune un singur cuvânt. Celălalt se schimbă la față, apoi dispare din raza mea vizuală.

Șeful meu se întoarce.

– Ești bine? Dau doar din cap, ceva între „Da” și „Nu”. Bine, revin imediat, spune peste umăr, deschizând din nou ușa.

Am rămas singură. Liniștea e iar apăsătoare.

Oftez și dau pagina, deși mă îndoiesc să pot înțelege ceva acum…

 

Invitație

Am timp să mă gândesc. M-a supărat atât de tare că m-a înșelat, dar nu știu dacă pentru că îl iubeam sau pentru că speram să fie doar al meu, chiar dacă și doar pentru puțin timp. Îl urăsc pentru că a avut tupeul să conteste ceea ce simțisem. Dar sunt atât de confuză în privința lui Matei. De ce a intervenit? Adică, da, îi sunt recunoscătoare, dar de ce e a făcut-o? Până la urmă, nu are nicio obligație față de viața mea personală. Și acum a dispărut. Încotro, el știe.

Inspir adânc și încerc să îmi scot furtuna din minte. Revin la carte și citesc cu atenție, aproape cu voce tare, fiecare cuvânt, în speranța că mă voi putea concentra pe altceva. Când intră brusc, tresar. Se oprește în ușă și îl văd zâmbind. Haina lungă, neagră, și părul ușor încurat de vânt. Îi surâd drept răspuns.

– Bine, știu că nu ești un fan al zilei ăsteia, dar…

Îmi arată o pungă albastră, din carton, pe care o ascunsese la spate.

– Dar?

– Du-te puțin în spate. Te chem eu. Îl privesc neîncrezătoare. Te rog!

Ridic din umeri și mă conformez. Nu știu ce are de gând, dar presimt ceva nu tocmai în normele șef-angajat. Rămân în micul birou, aranjând niște dosare, până mă strigă pe nume. Andreea… Sună plăcut spus de el. Oh, doamne…

Librăria e întunecată. Doar un bec cu lumină vagă aruncă umbre peste colțul din stânga al bibliotecii. Pe birou, patru lumânărele ard timide. Un crin așteaptă între două pahare cu vin roșu, umplute doar puțin. O melodie plăcută mângâie fața lui. Zâmbesc. Când realizez că așteaptă să reacționez, fac doi pași în față și ajung în dreptul scaunului înalt.

– Asta e o întâlnire?

– Nu, decât dacă vrei tu să o numești așa. Mă simt prost că am intervenit între voi și vreau să mă răsplătesc. Îmi dai voie să închid librăria de acum?

Dar e abia patru…

– Dacă așa vreți…

– Oh, nu mă lua cu politețuri. Suntem în afara serviciului.

Ridic din umeri și încuie repede ușa. Se întoarce și îmi face semn să mă așez pe scaun. Dar e unul singur. Am o idee. Îl las singur și mă întorc în micul birou din spate. Găsesc pătura ascunsă de mult într-un sertar și o iau. Revin la Matei. Pare surprins. Întind pătura în spatele biroului și îl invit. Ia paharele și ne așezăm.

– Picnic? se amuză.

– Nu avem decât vin. Nu-i picnic. După un minut în care ne-am privit în tăcere, continui:

– Mersi. Nu aș fi reușit să scap de el fără tine.

– E violent? întreabă serios.

– Nu. Dar mă minte frumos.

– Și eu pot să te mint.

– Dar nu ai nici un scop.

– Să îmi protejez identitatea.

– Ești atât de periculos încât să fie nevoie de asta?

Zâmbește dar nu răspunde. Gust vinul și îmi imită gestul. Prin cap mi se învârt multe idei. Mă bucur că e aici, că nu sunt singură, că nu mă lasă să plâng. Dar am impresia că el urmărește ceva. Nu vreau să își facă idei.

– Nu e…, începe în același timp în care eu vreau să zic ceva. Râdem amândoi și mă lasă pe mine să vorbesc. Mă las într-o parte, sprijinindu-mă într-un cot, și îl privesc de jos.

– Avem voie să facem asta?

– Dar nu faci nimic. Eu am închis librăria, iți amintești?

Știe exact la ce mă refer. Nu mai spun nimic.

Photo: http://mstargazer.deviantart.com

Siguranță

Valentine Day a rămas în mintea mea ca o zi complicată. Mai ales că Matei s-a comportat apoi ca până atunci, ca un șef exemplar. Așa că nu am acordat atenție până nu am rămas iar singuri în librăria melancolică. Cu mici griji în minte, nu am observat că mă privește decât atunci când a zâmbit larg, atrăgându-mi atenția căci l-am văzut cu coada ochiului. I-am întors, rușinată puțin, zâmbetul și s-a apropiat de mine.

– Ce-ai pățit?

– Hm… Nimic special.

Doar că mă simt singură… Ideea că nu mai există cineva la care să mă gândesc e dureroasă, rece, goală. Oftez, apoi aud telefonul sunând în biroul din spate. Mă întorc și mă ridic în același timp și mă trezesc – ciudat! – în fața lui, foarte aproape. Simt că roșesc pentru că îmi simt buzele dorind buzele lui fine, rozalii. Zâmbesc distrată și trec pe lângă el. După ce răspund la telefon – un client interesat de livrările la domiciliu – mă așez pe scaunul cu spătar înalt și îl privesc lung pe Matei, care stă cu spatele lipit de ușă.

– S-a întâmplat ceva? întreb.

– Nu… Oftează, lăsând propoziția neterminată. Nu mă vrei, îți spun eu sigur.

Pufnesc și mă ridic. Ajung în dreptul lui și vreau să deschid ușa, dar nu se ferește.

– Ce, ai urmărit Twilight?

Râd și îl împing ușor. Se mișcă și ajung iar în librărie. Îmi ocup locul la biroul de lemn vechi, sculptat, și, deși îl simt în spatele meu, nu mă întorc.

– Serios că nu o să mă vrei, șoptește, aplecându-se la urechea mea. Îmi dau ochii peste cap.

– De ce?

– Nu pot spune. Dar crede-mă.

– Să-ți spun ceva. Deși mi-au plăcut poveștile cu vampiri și vârcolaci, nu cred în ei. Așa că, până nu îmi dovedești sau măcar explici de ce nu te vreau, sau de ce nu ar trebui să te vreau, nu cred nimic.

Râde el și mă simt intimidată.

– Deci, de ce nu te vreau?

– Pentru că…. Oh, stai bine cu inima?
Ce vrea să fie întrebarea asta? În ce sens?

– Medical vorbind, completează.

– Da, stau bine.

– Bine, atunci îți arăt. Mâine. Sau chiar mai devreme…

Apoi își ascunde privirea într-o carte și pare atât de concentrat pe ea încât nu pot să-l deranjez. Oh, ce îmi arată mai devreme de mâine???

 

Pentru că asta fac eu

Încă nu știu ce vrea de la mine. Sau ce vreau eu de la el.
Stă cu mine până închid, după lăsarea întunericului, apoi mă conduce, pe jos, pe niște străzi care mă fac să mă îndoiesc de siguranța mea. Într-un final, ajungem la ușile vechi ale unei clădiri cel puțin la fel de vechi. Se oprește și îmi face semn să intru.

– Și ce ar trebui să văd?

– Vei vedea, spune amuzat și îmi deschide ușa, care scârțâie macabru. Prea sună a film de groază. Sala lungă și goală în care mă trezesc e luminată slab. În spate, se aud voci scăzute și răsar, din când în când, ca un mesaj codat, lumini colorate. Mă întorc spre el și mă încurajează cu o privire. Pășesc încet pe o podea la fel de veche; pașii mei fac ecou, la fel și ai lui. Vocile încetează dintr-o dată și mă simt ciudat. Parcă ne așteptau. În dreptul a ceea ce ar trebui să fie o ușă – dar din care a rămas doar cadrul de lemn – mă opresc și îl aștept. Îmi atinge ușor spatele în timp ce trece pe lângă mine. Se oprește în mijlocul tinerilor – căci, acum observ, toți au aproape vârsta mea – și îi salută pe un ton care mi se pare a fi formal, cu un aer voit superior.

– În seara aceasta va trebui să aveți grijă de Andreea, spune calm, arătând larg spre mine. Spun un „Bună” fără să privesc pe cineva anume și simt că mi se înroșesc obrajii. Apoi, la un mic semn făcut din mână, fiecare își vede de treaba lui. La o mică masă, două fete priveau insistent o sticlă. Până să realizez, pe gâtul transparent al sticlei apăruseră, de-o parte și de alta, acolo unde privirile fetelor erau ațintite, două pete colorate. Una violet și alta roșie.

– O, doamne, bombăn, uimită. Una dintre fete mă privește scurt, dar culoarea a dispărut.

– Ema, concentrează-te, îi strigă Matei autoritar. Fata se încruntă iar la sticlă.

Îmi mut privirea la un băiat care trece prin tăblia unei mese mici, metalice, niște pahare și le face să leviteze. Oh, aici e clubul magicienilor din Waverly Place? Oftez, luată prin surprindere. Matei se apropie încet de mine. Se oprește în fața mea și, deși privește spre sala semi-întunecată, mi se adresează.

– Te-ai speriat deja?
– Hm, nu. Dar tu ce faci? Adică, ei fac magii, dar tu?

– Ești amuzantă, spune râzând. Nu fac magii. Adică da, fac, dar nu trucuri. Sunt magicieni înnăscuți.

– Tu râzi efectiv de mine…

– Chiar deloc. Uite, și îmi arată un alt băiat, care stă lângă un scaun care… plutește?
– Pe cuvânt? Nu cred până nu verific. Pot sau își pierde concentrarea?
– Poți. E experimentat.

Zâmbesc arogantă și pășesc spre scaunul zburător. Îmi trec mâna pe sub el și analizez toate modalitățile, dar nu e nimic. Scaunul levitează. Punct. Băiatul îl lasă înapoi pe podea și întinde mâna.

– Bună! Eu sunt Geo!

– Dacă nu mă faci și pe mine să levitez, dau mâna! râd și îi răspund la salut. Matei e în spatele meu și mă simt cumva protejată (sau ferită; supravegheată, mai bine spus), sau ca și cum sunt nu știu decât o parte din poveste. Îl rog să îmi demonstreze și să ridice un obiect aflat în partea cealaltă a sălii. Îl ridică fără probleme, fără să se încrunte ca cele două fete. Îl felicit, căci e tot ce pot face. Matei mă prinde ușor de braț și mă trage într-o parte.

– Cred că e timpul să mergem acasă, șoptește.

– Acasă la cine? replic – fără să vreau să fiu malițioasă – și mă las scoasă afară din clădire. De ce plecăm?
– Pentru că nu va fi bine în curând. Va începe o furtună.

– Eu voiam să știu ce faci tu, murmur, deși simt dintr-o dată cum mă ia somnul, mi se închid pleoapele și sunt mai mult purtată decât condusă…

Ajungem înapoi la librărie, asta știu. Mai știu că sunt așezată frumos pe sofaua din biroul din spate și că o haină lungă imprimată cu parfum bărbătesc îmi acoperă obrajii.

– De ce mi-e așa somn? bombăn, mai mult visând.

– Pentru că asta fac eu…

Photo: Ducu Photography

 

Sub vrajă

Un soare palid îmi șoptește, mângâindu-mi obrajii. Trezește-te, frumoaso!Zâmbesc fără să mă desprind din visare. Zbor, purtată de două mâini fine, dar puternice. Zbor… Și, deși am teamă de înălțimi, nu mi-e frică. Nu mă va scăpa. Dacă eu mor, și o parte din el moare. Dar de unde știu că e „el”?…

Pași ușori aproape de mine. Nu, asta nu pot visa. Dar vocea lină nu se depărtează. Oftez ușor și plămânii îmi sunt inundați de același parfum sub vraja căruia am adormit. Deschid ochii și dau de fața perfectă a lui Matei. Surâd.

– Neața, somnorilă! se amuză pe un ton puțin ironic, dar parcă drăgăstos. Mă ridic și îmi întind brațele.

– Nu mă gândeam că sofaua e așa comodă, bombăn, începând să-mi amintesc – adică să nu-mi amintesc – cum am adormit aici.

– Mda… E ora 8, schimbă ideea, ridicându-se și întinzându-mi un pahar cu un lichid maroniu, din care sorb încântată – cafea. Îți ajung două ore să te repui pe picioare?

– Depinde pe ale cui, murmur în pahar. Începe să râdă. Râzi tu, râzi, dar mai ai de dat câteva lămuriri.

– Cui?

– Mie… Adică…

– Da, bine, știu. Ai visat frumos.

– Da… Stai , nu era întrebare.

– Nu, nu era.

Oh, încep să mă enervez. Am văzut că îi conduce pe magicieni, dar ce face el e încă în… Staaaai. A zis „pentru că asta fac eu”. Știu sigur că el a zis-o, căci îmi răsună în minte vocea lui. Dar când? Și ce a vrut să zică prin asta?

– Bine, îți explic. Doar ascultă și nu mă întrerupe.

– Dar eu nu… încep, apoi tac – tocmai ce îmi zisese. Îi fac semn din cap să vorbească.

– Așa. Ei bine, cei pe care i-ai văzut sunt, ca să zic așa, subordonații mei. Ce vrei tu să afli e ceea ce fac eu. Eu îți pot influența trăirile. Adică starea de bine sau rău, sau visele, sau somnolența. Nu doar atât, dar asta ca să înțelegi ce s-a întâmplat cu tine ieri.

– Și cu vrăjitorii ce faci? Sau…

– Eu nu fac nimic cu ei. Îi ajut să se controleze, să înțeleagă ce e bine și rău din ceea ce fac, aplicat în lumea reală.

Cred că uimirea sau neîncrederea mi se citesc pe față, căci se ridică și pufnește. Face doi pași învârtindu-se prin biroul mic. Nu înțeleg ce l-a supărat așa tare. Doar… încerc să îl cred. E greu… Își încordează pumnul și vrea să dea în tăblia mesei. Tresar și se oprește la zece centimetri de birou. Cu mâna în aer, respiră sacadat.

– Scuză-mă…

– Încă nu. Te rog să te calmezi. Între timp, dau o fugă până acasă.

Mă ridic și vreau să ies. Mă prinde de cot și mă trage înapoi. Sunt prea aproape de el ca să pot și vorbi ceva. Pun palmele strânse între pieptul lui și umerii mei și îmi las privirea în jos.

– Iartă-mă. Nu vreau să fugi de tot. O să încerc să îți explic, să înțelegi, să crezi. Accepți?

Oftez. Accept… Dar nu m-aș lăsa așa ușor convinsă, măcar de suprafață.

– Calmează-te și înțelege că mi-e greu să accept. Dar o să încerc. E destul de bine?

– Pentru moment, murmură și îmi dă drumul. Vrei să te duc eu acasă?

Sunt deja la mijlocul distanței dintre micul birou și ușa din față a librăriei. Dau din cap că nu și ies. Nu știu dacă m-a văzut. Fug de el, dar nu de ceea ce e, ci de ceea ce înseamnă parfumul lui pentru mine.

Cred că mă îndrăgostesc…

Image: Photo Ducu

 

Urări de primăvară

Când mă întorc la librărie, nu mai e nimeni înăuntru. Caut vreun bilet, vreun semn, vreo motivație. Nimic. Nu am ce altceva face decât să îmi duc ziua la capăt.

Problema e că nici în următoarele zile nu apare. Două săptămâni… Aflu că urmează ziua lui. Sau ceea ce ar trebui să fie ziua lui. A plecat și m-a lăsat în ceață. Fără nicio explicație. De parcă nu meritam nici măcar prezența lui.

***
Mă trezesc cu gândul că azi e ziua lui. Miercuri. Ușa librăriei e descuiată. Sunt doar două variante: am uitat să încui aseară sau s-a întors Matei. Din motive evidente, sper că a doua variantă e corectă. Intru și mirosul lui mă atinge la fel de fin ca soarele din dimineața aceea, parcă așa depărtată… Stă pe scaunul de la birou și privește spre mine, deși pare că e undeva departe.

– Bună dimineața, spun, nehotărâtă cât de oficial ar trebui să sune. La mulți ani.

– Hm… mulțumesc.

– De ce „hm”?

– Pentru că nu mă așteptam să ții minte.

O, sigur asta era… Dacă aude ce e în mintea mea, știa asta dinainte să scot vreun sunet.

– Bine! Da, normal că știu ce e în mintea ta. E vorba că… E vorba că nu are niciun sens. Doar încă un an. Am prea mulți ca să mai conteze.

– Câți?

Zâmbește. Știu că nu-mi va spune. Și știu că acum își amintește tot ce a făcut în sutele lui de ani… Și nu știu dacă vrăjitoriile lui i-au adus bine mereu. E imposibil. Niciun om, nicio făptură nu poate fi pe toată durata vieții „bună”. Deși „bun” e un cuvânt relativ. Probabil el e bun pentru cei din clădirea aia. Și rău pentru dușmanii lui…

– Hei, gândești frumos, surâde iar. Nu, nu sunt bun. Nici măcar pentru tine. Deși nu vrei să o recunoști.

– Auzi, n-ai putea să închizi librăria pentru un mic dejun întârziat? Știu un loc. Mănânci, nu?

– Doar m-ai văzut, râde și se ridică. Hai să mâncăm!

***

Pe terasa cu flori, nu sunt prea mulți oameni la ora asta, așa că mă așez în colț, unde soarele ajunge la mine și unde sunt înconjurată din două parți de florile care adăpostesc fluturași.

– Știi, mi-ai lipsit zilele astea, recunosc cu ochii în ceașca cu cafea.

– Parcă nu te îndrăgosteai de mine, chicoti. M-am strâmbat la el, fără să recunosc nimic din ceea ce nu prea știu.

– Unde ai fost?

– Să am grijă de tine.

– Aiurea. Eu eram aici.

– De unde știi că eu nu eram aici?…

Mda, nu știu. Presupun doar că nu a fost atât de rău încât să mă lase să-mi fac gânduri grele în legătură cu siguranța lui și cu ceea ce… Ups.

– Aici am stat duminică, la festival.

– Și?

– Și m-am gândit la tine.

– Exagerezi, șoptește.

– Deloc. O zici doar de dragul artei, căci știi ce gândesc, nu?

– Evident, spune serios, dar cu o urmă de zâmbet în privire. Dar nu pricep de ce nu te calmezi. Nu înțeleg ce e în mintea ta acum.

– Parcă îmi influențai și trăirile, îl provoc.

– Da. Încercam să văd cum ești tu, nu cum te-aș putea face eu…

– Bine… Îți spun eu ce e în mintea mea. Duminică, era frumos. Era muzică. Erau flori. Era cald. Și eram singură. Stăteam la masa asta, ascunsă de lume. Și mă gândeam la tine.

– Aici minți.

– Crezi ce vrei. Dar eu sunt sinceră. Și rău fac…

Mă las pe spate și mai iau o gură din cafeaua care nu mai are niciun gust. Nu vreau să mă gândesc la nimic – va simți. Chiar mă gândisem la el, toată ziua, visând cum ar fi să fim amândoi pe străzile aglomerate, admirând florile.

– Ce-ai cu florile astea?

– Sunt frumoase.

– Ești romantică…

– Sunt… Sunt.

– Îndrăgostită voiai să zici. Știu. Nu te amăgi. Te rog. Nu știu dacă voi sta suficient ca să te convingi că nu merit.

Simt un val de ură care mă înfășoară asemenea fumului de țigară pe care îl expiră el cu un aer dezinteresat. Uh, nu, nu te las să mă faci să te urăsc. Pentru că nu aș putea. Nici pe cel care m-a înșelat nu pot să-l urăsc… Așa că ține-ți puterile acasă. Se pare că te simt.

– Oh, bine, oftează și simt cum mă eliberează de povara unui sentiment prea rece. E ceva ciudat cu tine.

Mă apucă râsul. Tu vorbeai de ciudățenii!

– Deci, pot să zic?

– Ce? mă întreabă încruntat.

Nu mă gândesc la nimic, nu te mai agita…

– La mulți ani!

– Of, la mulți ani. La cât mai puțini ani nu merge?

– Decât dacă plănuiești să-i petreci pe toți cu mine…

 

Cuceriri

Oftează. E primul lucru pe care îl aud în ultima jumătate de oră, căci nu intră nimeni în librăria de pe colț.

– Ce-a fost aia? întreb, privindu-l pe deasupra foilor unei cărți.

– Nimic… Sunt surprins.

– De? ridic o sprânceană.

– De…Vine lângă mine și îmi pune mobilul lui în față. Derulează mesajele, te rog.

Mă încrunt și iau telefonul. Nu prea înțeleg ce sens are, dar nu pun întrebări. Ultimele cinci mesaje sunt de la numere pe care nu le are salvate. Le citesc. Sunt scrise literar, cu cuvinte scoase parcă din manuscrisele romanticilor de la 1800. Trei nume diferite ca semnătură. Trei nume de fată. Zâmbesc vag, încercând să nu gândesc prea mult la motivele pentru care mi-a dat să citesc. Mă întreb dacă pe mine mă are în agendă.

– Știu unde stai, îți știu parfumul, îți recunosc pasul. Nu-mi trebuie un număr de telefon. Dar îl am, murmură, fără să mă privească, pierdut printre gânduri mai importante decât nelămuririle mele naive. Las telefonul pe măsuța de lângă fotoliul în care stau.

– Și de ce te deranjează asta? Dacă nu simți nimic pentru ele, poți să le ignori.

– Nu e așa ușor. Adică, pentru tine poate e, dar eu le aud gândurile. Una dintre ele e topită după mine.

– Dacă vrei să vezi cât de geloasă sunt…

– Nu, spune, dându-și ochii peste cap.

– Ok. Scuze. Dacă te place, și, evident, nici ție nu ți-e indiferentă, de ce nu o accepți ca pe o potențială iubită?

Chicotește și se întoarce să mă privească.

– De unde l-ai luat pe „evident”?

– Din experiența mea, dacă nu te interesează un om, nu ești interesat nici de cum reacționează la refuzul tău…

– Din nou, nu funcționează la mine.

– Oh, ceva sigur nu funcționează corect la tine, am râs.

– Eu sunt deja „interesat” de cineva. Și nu pot să mă gândesc la altcineva. Mai ales că încerc să-i cuceresc inima fetei. Am început să vorbesc liric, se amuză, ducându-și două degete la o tâmplă.

– Te doare capul? Vorbesc serios, explic, înainte să creadă că e o ironie. Dă din cap că nu.

– Și de ce nu poți să-i cucerești inima? Poate te ajut?…

Zâmbește, dar nu zice nimic.

– Nu o merit. E prea bună pentru sufletul meu mort de mult…

– Nu, nu cred.

Râde iar și iese, explicând că se duce după o cafea, la cafeneaua de peste stradă. Îl urmăresc cu privirea, trecând absent strada, până intră în clădirea care mă duce cu gândul la un miros cald de patiserie.

Jucându-mă cu telefonul, dau de o notiță cu numele meu ca titlu.

O iubesc. Mă iubește? Te iubesc… 

Rămân fără respirație o clipă. Nu, nu pot fi eu fata care nu se lasă cucerită… Nu se poate, pur și simplu. Să fiu eu singura care nu se „topește” după el și singura de care e îndrăgostit? Sună prea mult a film ca să fie adevărat. Eu sunt doar o joacă pentru el, doar o subalternă, indiferent de ce visez.

Mă încearcă un sentiment ciudat. În mulții ani ai lui, s-a mai îndrăgostit, sunt sigură. Iar despre admiratoare, nici nu se poate pune problema. Cu șarmul lui, cu inteligența, cu vorbele frumoase și vocea lină, poate să convingă marea majoritate a reprezentantelor sexului frumos. Nu știu de ce nu mă includ în grup. Probabil aș cădea și eu în „plasa” lui, dar se pare că nu asta vrea. Sau eu știu?…

Îl văd întorcându-se și îmi afund atenția în rândurile cărții.

Dacă până acum am trăit doar pentru că așa trebuie, de acum voi trăi pentru că așa vreau.¹

Nu pricep o iotă, dar mă străduiesc să înțeleg, ca să-mi mut gândurile. Deschide ușa și se oprește. Mă tem pentru o clipă că am fost descoperită. Surâde și intră. Expir într-un oftat ușor. Văd telefonul. Îl readuc în meniul principal și îi reamintesc de el, fără a mă gândi la altceva.

– Mai citește, spune, aducându-mi un pahar cu cafea aromată. E interesant…

Da, tot ce citesc eu e interesant…

_____

1 – Oana Stoica-Mujea – „Dincolo de oglindă. Crime perfecte

 

Only you

– Sărbători fericite? intră intrigat, cu o foaie colorată în mână.

Mă apucă râsul. Are două colete într-o mână, iar cu cealaltă încearcă să închidă ușa. L-aș ajuta, dar nu mă va lăsa. Așa că îl las să se chinuie.

– Deci, spuse așezându-se la birou, în fața mea, ce sărbători? Nu e Crăciunul, așa-i?

– E Paștele, prostuțule! Nu-mi spune că uitaseși…

– O, da, Paștele. Nu, nu uitasem… Dar de ce e nevoie de hârtiuțe din astea?

– Gata, calmează-te, chicotesc iar. E amuzant. Nu l-am văzut niciodată așa… implicat.

– Aici ești rea, răspunde gândurilor mele. Sunt implicat. Dar implicarea în care sunt… implicat nu necesită o așa… exteriorizare.

– M-ai lămurit, râd din nou și citesc flyer-ul. Un iepuraș cu un ou lângă el, urând Paște fericit.

– Când vine asta? Duminică acum?

Dau din cap că da.

– Duminica asta am… Nu, nu contează. Hai să mergem undeva zilele astea.

Rămân fără cuvinte o clipă. De ce face asta?…

– Nu cumva fugi de admiratoare? Își dă ochii peste cap. Bine, mergem.

Nu mă înțeleg bine cu ai mei, iar fratele meu merge cu soția la ai mei, la casa de la țară, iar eu nu mă împac deloc cu cumnățica…

– Nu te plânge de familie, te rog. Eu aș vrea să am una, așa imperfectă cum e a ta, spune fără să mă privească, aranjând niște cărți pe raft.

– Atunci hai la ai mei. Poate va fi altfel, dacă ești tu pe acolo.

Mă fixează cu o expresie uimită. E prima oară când ofer ceva despre familia mea, despre viața mea. Dar eu vreau să îmi revăd familia, deși știu  că nu se va termina prea bine, iar el vrea una, pe care sunt dispusă să o împart. Deci, acceptă sau nu?

– Bine, mergem…

Pornește radioul, pe când intră un posibil client.


Rămâne aproape nemișcat, ascultând versurile; îl privesc zâmbind, apoi dau câteva lămuriri clientului, care caută o carte pentru copii. Găsește cea care-i place – eu sunt fericită că am satisfăcut un client. Matei e încă departe…

Oare la cine se gândește? Oare ce e în capul lui? 

– Only you, spune șoptit.

Să îmi răspundă gândurilor sau să fredoneze melodia din fundal?

 

În pericol

Nu voi spune că prezentările au fost ciudate cel puțin, dar Matei a reușit să treacă cu brio – și cu zâmbetul pe buze – de ele. Fericită că ai mei sunt în final încântați de un bărbat cu care ajung acasă, am pierdut din vedere expresia lui, care se schimbase radical. L-am rugat să mă ajute să pregătesc desertul.

– Ce-ai pățit?

Nu îmi răspunde. Eu tai câte o felie de tort și o pun pe farfurii pe care mi le dă el din dulap. Nu înțeleg ce s-a întâmplat și de ce nu-mi spune. Mă opresc și îl fixez cu privirea. Îmi întoarce o sclipire ciudată și îmi mai împinge o farfurie. Oh, spune ceva!!! Aranjez farfuriile pe o tavă, număr lingurițele; se oferă să ia tava – dar îl opresc.

– Te rog să îmi spui ce s-a întâmplat.

Oftează și își apropie fața de a mea.

– Dacă îți spun că ești în pericol, nu mă vei crede, șoptește real îngrijorat.

Deși prima intenție e să îl contrazic, mă opresc. De ce să fiu în pericol?

– Nu îți pot explica acum, spune și mă prinde de mijloc, trăgându-mă în spatele ușilor încăperii ce servește drept cămară. Vreau să îl întreb cât de grav e, dar îmi pune un deget peste buze și mă simt obligată să ascult. Mama și nora ei vorbesc despre nu-știu-cine în bucătărie.

– E foarte grav, îmi șoptește în ureche. Mă scutur, nu știu dacă din cauza respirației lui pe pielea mea sau din cauză că e „foarte grav”…

– Ce facem? îi șoptesc la rândul meu.

Dă deznădăjduit din cap. Trebuie, trebuie să fie ceva! Oh, dacă aș fi doar eu în pericol ar fi… acceptabil. Dar nu îl voi lăsa să îmi pună familia în pericol, indiferent că e sau nu vina lui.

– E vina mea! șuieră nervos.

– Nu, nu asta voiam să…

– Hei, nu vă mai ascundeți în debara, mă întrerupe mama. Îmi dau ochii peste cap și ies zâmbind. Iese și el și ducem desertul în curte, unde e întinsă masa, ca în fiecare an, prefăcându-mă zâmbitoare, deși sunt agitată și mă doare capul.

Matei trece pe lângă mine și mă prinde o clipă în brațe, sărutându-mi obrazul, pentru a putea să-mi șoptească să îl acopăr cinci minute. Apoi iese din curte și se pierde pe stradă.

– Unde a fugit iubitul tău? întreabă tata, dezamăgit.

– Să… Să-și ia țigări, mint fără să clipesc, în fond la fel de dezamăgită ca el.

***

– Trebuie să plecăm, îmi spune, prinzându-mi talia în timp ce eu spăl vasele, așa cum am fost „însărcinată” să fac.

– O să le fie bine?

– Nu. Trebuie să…

Spune! Te rog, spune…

– Trebuie să te cerți cu ei. Să pară că nu vei suferi din…

– Stai. Ce naiba zici? Nu pot să mă cert cu ei așa…

– Te rog. Ascultă-mă. Promit că îți explic și va avea sens. Acum doar fă așa.

Nu, nu vreau…

– Știu că nu vrei. Va fi pentru binele lor.

Oftez. Nu înțeleg. Nu înțeleg deloc. Cum să mă cert…

 

Reproșuri

– Nu știu ce e cu tine, Andreea, începe mama. Eram din nou în curte, rămasă cu un pahar de vin din care abia gustasem în mână. Cum să provoc o ceartă?…

– Haide, încetează, continuă ea, fără ca eu să fi reacționat. Știu că ai venit aici doar ca să ne arăți iubitul tău, mare bogătaș de prin cine știe ce cartier din „marele oraș”…

– Mama, ce-ai?

– Nu că ce am… Nici nu ne-ai băgat în seamă. Pe mine nici atât.

Nu, nu începem iar. Vreau să îi spun că nu are dreptate, dar ochii mei îi întâlnesc pe ai lui Matei și înțeleg. Ceartă…

– Dacă nu stai decât cu Lavinia…

– Nu îmi reproșa.

– Ba da. Cu Matei nu ai vorbit aproape deloc.

– E un înțepat.

Au… Asta a durut.

– Nu e. Oh, la naiba, iar începem? Mamă, mi s-a luat.

– Atunci pleacă. Și să nu te mai întorci!

Mi-ar da lacrimile. Dar nu. Nu o să plâng. Mă ridic și îmi iau haina subțire și geanta.

– Tot tu o să mă chemi înapoi, îi spun și ies din curte.

Matei e în urma mea. Intru în mașină și încep să plâng. Pornește motorul și plecăm. Mă întreb dacă el influențează doar starea, sau și gândurile.

– Adică? întreabă, fără să își ia ochii de la drum.

– Adică gândurile sunt tot ale lor, chiar dacă starea nu?

Aprobă din cap. Deci ai mei chiar nu mă suferă. Nu știu cu ce le-am greșit… Cu ce le-am greșit? Că am plecat din orașul natal? Că nu m-am căsătorit cu cel pe care îl voiau ei? Că nu le-am făcut un nepot la 18 ani, ca fratele meu?

– Spune-mi ce s-a întâmplat, ca să nu mă mai gândesc la asta.

– Trebuie să mergem undeva, în afara celor pe care îi cunoști tu. Am o casă pe malul mării, ce zici?

– Nu-mi trebuie niște haine?

– Le iei de acolo. Nu avem timp să trecem pe acasă.

Ori sunt eu îmbătată cu apă plată, ori nu știu de ce nu înțeleg nimic.

– Nu pot să mă concentrez și pe condus și pe explicații și să urmăresc ce face… Se întrerupe și se încruntă.

– Ce face cine? insist. Dă din cap că nu. Conduc eu! propun.

– Dacă asta îți va calma gândurile, bine.

Oprește mașina și schimbăm locurile. Mă concentrez pe condus, inspirând și expirând ritmic. Va trebui să îmi dea explicațiile până la urmă. Altfel…

– Altfel vei fugi de mine, continuă șoptit. Ceea ce nu îți va aduce niciun bine, dacă te gândești.

Oh, lasă-mă! Ieși din mintea mea jumătate de oră. Să apuc și eu să-mi revin. Să gândesc fără să mă întrerupi.

Oftează și se lasă pe spate, închizând ochii. Dar nu știu încotro conduc.

– Spre mare, bombăne fără să mă privească.

Bine… Spre mare.

 

Apus

Ajungem la mare parcă prea repede. Casa e frumoasă, primitoare, dar parcă nu vreau să intru. Vreau să…

– Stai pe nisip, pe plajă? întreabă, arătându-mi valurile ușoare.

Accept dând din cap și îl urmez. Îmi spune să îl aștept până ia o pătură, dar mă așez direct pe nisipul încălzit de soare. Închid ochii și las ultimele raze să mă mângâie. Se așează lângă mine și aud cum lasă ceva pe nisip. Nu îl privesc.

– Cât de periculos e? mormăi.

Oftează și nu zice nimic pentru o bună vreme. Soarele se strecoară printre genele pe jumătate închise, câțiva pescăruși își strigă apusul, vântul face ca șuvițele rebele să îmi gâdile fața. Îmi trec rapid prin minte replicile schimbate cu mama. Știu că iubire n-a fost niciodată, dar toate astea mă întristează.

– Enya e… periculoasă.

– Cine e Enya? mă întreb cu voce tare – sau poate nu – ridicându-mă într-un cot.

– Enya e cea mai veche vrăjitoare pe care o știu.

– Vrei să spui bătrână – antică de fapt, dar ești drăguț, nu? râd, deși situația nu e comică aproape deloc. Râde și el, apoi redevine serios.

– Da, antică. Și problema ei…

– …Ești tu, am continuat. A dat din cap că da. Ți-a fost mentor și te-ai răzvrătit, sau ai moștenit vreun castel pe care-l voia ea?

Râde iar, de data asta de mine. Din ce-am citit eu, cam așa e povestea. Și, după cum se observă, suntem într-un basm cu unhappy-end, ca să zic așa.

– Nu. A fost împotriva familiei mele de foarte mult timp.

La naiba, pe asta am uitat s-o zic! Exact ce spuneam, tipic… Chicotește și simt că îmi iau foc obrajii.

– Așa, Enya. Și cu mine ce are?

– Hm… Pe mine vrea să mă distrugă de mulți ani. De când i-am promis că nu va mai avea niciun vrăjitor bun sub conducere. Și am reușit asta, iar ea nu a reușit decât să mă ambiționeze, în niciun caz să mă doboare. Așa că a ales altă tehnică, după ce i-a amenințat fără rezultat pe vrăjitori.

– O, știu. În seara în care mi i-ai arătat, nu? îmi amintesc replica lui: „Va începe o furtună”.

Aprobă din priviri. Nu intenționează să vorbească, așa că îmi continui teoria.

– Și vrea să mă rănească pe mine, convingându-te astfel să-i cedezi vrăjitorii?

Oftează. E cel mai sugestiv răspuns pe care îl pot primi. Mă străbate un fior și mă scutur ușor. Se apropie de mine și își trece brațul peste talia mea. Apusul ne zâmbește nepăsător. Vreau să îl admir, fără să mă gândesc la ceva anume. Inspiră adânc și mă trage peste el, în nisip.

– Pe câte limbi știi să spui „te iubesc”? mă trezesc vorbind, fără legătură cu orice altceva.

– Contează? Știu să îți arăt iubirea, dacă asta vrei…

Nu, nu încă. Mă tem că va fi prea greu dacă va trebui să ne despărțim ceea ce, dacă am presupus eu bine, se va întâmpla cândva. Sau să fie doar prea multe cărți citite… Oare el pe ce limbă a învățat întâi să spună „Te iubesc”?

Cu capul pe pieptul lui am simțit cum inspiră adânc, apoi sunetele au ieșit fin, într-o rusă perfectă.

– Ya lyublyu tebya…*

Vrăjitorul meu rus…

* Scrierea corectă și citirea dată de google, aici. 

 

În miez de noapte

Deci, Enya. Habar n-am cine e sau ce se va întâmpla. În povești, ea moare, adică el o omoară. Dar dacă nu a reușit până acum, cred că nu o va putea face nici de data asta.

– Nu, eu pot, dar nu am fost provocat, spune, făcându-mă să deschid ochii.

E miezul nopții și nu pot dormi. Am crezut că el a adormit deja, așa că nu îmi făceam griji că mi-ar putea citi gândurile, din nou.

– Sigur poți? E mult mai mare ca tine și probabil are și mai multă experiență.

Îl aud când se mișcă în pat, lângă mine. Aprinde lampa de pe noptieră și se ridică într-un cot, privindu-mă oarecum uimit.

– Nu gândești cam mult pentru ora asta?

– O, mersi. Eu îmi bat capul încercând să înțeleg în ce m-am băgat, iubindu-te, și tu…

Râde ușor și abia acum realizez că am spus mai mult decât trebuia. Of, fir-ar…

– Îți citesc gândurile și când dormi, deci nu te mai rușina. Deși aș vrea din toată inima să nu mă placi nici măcar puțin.

– Atât de rece ești?

Oftează. Îmi trece prin cap faptul că ar vrea să fie dur, dar nu-i iese. Pentru că, dacă nu-i păsa de mine, nu ar fi făcut atâta efort. Iar dacă îi pasă de mine… Oh, mă amăgesc. Poate chiar nu mă place și se simte doar vinovat.

– Andreea, te rog să nu te mai gândești la asta.

– Măcar lasă-mă să gândesc! Oricum nu-mi vei spune în veci ce simți pentru mine!

Mă agit inutil sub pătură, apoi îmi afund capul în pernă. Nu voi reuși să adorm. Trebuie să înțeleg dacă pot face ceva sau nu. Ar trebui să… Singura soluție care ne va salva fără durere – fizică, cel puțin – e să plec de lângă el și să îl fac cumva să nu se mai gândească la mine.

– Enya asta ce puteri are? mă trezesc vorbind.

– Dacă apucă să-ți citească ochii, îți știe toate durerile și bucuriile, tot ce îți face inima să zboare și tot ce te face să plângi, răspunde după câteva clipe în care presupun că a analizat planurile mele.

Alte puteri abstracte. Adică, una e să colorezi un pahar și să ridici un scaun, alta e să citești minți, să influențezi sentimente și să le simți. Simt nevoia să oftez și chiar o fac. Vreau să știu de ce am venit cu el, de ce îl cred, de ce simt că mă sufoc, gândindu-mă că va trebui să îl părăsesc, și nu în relații bune.

Mă ridic din pat, rugându-l în minte să iasă din capul meu. Se ridică și el, stând pe marginea saltelei. Nu știu exact ce vreau să fac, dar nu mai pot sta. Să cobor să-mi fac o cafea, sau să ies, pentru o plimbare. Nu pot accepta că noi stăm, aparent liniștiți, iar undeva spre noi e Enya cu mai știu-eu-cine. Cobor la bucătărie și mă las moale pe un scaun. Doar dacă… Nu m-ar ajuta să-mi declare dragostea lui. Mă bate gândul să fug fără vreo explicație. Dar e nesăbuit și copilăresc. Mă va găsi oricum, iar el se va gândi la mine, deci ea va ști… La naiba.

Nu-mi dau seama că e lângă mine decât când îmi prinde obrajii în palme. Își apropie fața de a mea.

– Calmează-te și ascultă-mă.

Oftez – dacă ar fi așa ușor…. Mă sărută scurt pe buze. Hei, ce-i asta?

– Măcar ți-am atras atenția, chicotește, depărtându-se puțin, apoi pierzându-și zâmbetul. Tu trebuie so dormi. Eu nu am nevoie de odihnă. Voi avea grijă să nu se apropie Enya. Dar te rog, te implor, odihnește-te.

Uh, bine… Mă ridic ușor și urc înapoi în cameră. Sting lampa și mă ascund sub pătură. Până nu-mi spune „te iubesc”, poate să-mi dea câte săruturi vrea…

 

Presentiment

– Te iubesc.

Aud ca prin vis. Cine, ce?… Mă simt atinsă pe umăr, pe brațe, mângâiată, gâdilată, apoi buzele lui se lipesc de ale mele, lung și apăsat, dar dulce. Oh, un vis. Un vis prea frumos. Mă întorc pe partea cealaltă și îmi acopăr fața cu brațele, ferindu-mă de ceea ce-mi pare a fi lumina unui bec.

– Te iubesc, te sărut, te îmbrățișez, fac orice vrei, dar acum, trezește-te, te rog!

Vocea devine alarmată pe măsură ce ajunge spre final și încep să mă dezmeticesc. Nu visez. Oh, nu.. Sigur s-a întâmplat ceva!

Mă ridic repede și, dacă nu ar fi pe jumătate scos din cărțile fantasy, aș da cu fruntea în fruntea lui, dar se ferește la timp. Sunt în picioare înainte să întreb ce s-a întâmplat. Zâmbește și mă prinde de mijloc.

– Te iubesc, și vorbesc pe bune. Așa ciufulită cum ești, chicotește, apoi îmi arată baia. Dacă ești drăguță să te grăbești… Avem puțină treabă azi.

Mă aranjez cât de repede pot. Avusese grijă să am de toate: de la periuța de dinți la produsele pentru aranjarea părului. Când ies, sunt singură în cameră. Pe pat e frumos așezată o rochiță de vară, în culoarea norilor de apus de iarnă, și jos o pereche de sandale fără toc, asortate. La vederea lenjeriei de lângă mi se aprind obrajii, dar am trecut peste impulsul de a-mi încrucișa mâinile la piept și a spune „nu” și acum mă îmbrac conștiincioasă. Oare ne-a găsit Enya? Oare… trebuie să fug?

– Nu, nu trebuie, îl aud prin ușă.

Oh, e chiar enervant!!! Chicotește și îi aud pașii pe trepte. Îmi prind părul într-un coc ușor dezordonat și las două șuvițe ondulate să îmi gâdile umerii goi. Mi-e frică să ies, să dau nas în nas cu adevărul fantastic, să mă îndoiesc iar de ceea ce spune și să îl supăr. Te iubesc era doar o metodă de a îmi distrage atenția, ca de obicei. Dar nu sunt în stare să protestez. Îmi place prea mult cum sună vocea lui când rostește cuvintele astea două. Și eu te iubesc, vrăjitorul meu rus…

Deschid ușa și pornesc convinsă că e singura șansă pe care o am, singurul moment în care nu mă tem. Aroma de cafea mă conduce până în bucătăria de unde parcă abia am ieșit – deși au trecut câteva ore.

– Deci? încep, ca să nu sesizeze prea tare inima mea bătând ca nebuna, de teamă.

– Deci, știu că vrei să afli dacă Enya ne-a găsit. Nu încă, deși nu știu cum și dacă asta te consolează. Voiam să ne plimbăm puțin pe plajă. N-am mai fost de ceva vreme, iar tu trebuie să te obișnuiești cu locul. În cazul în care…

Nu continuă, dar nici nu trebuie. În cazul în care trebuie să fug, sau să mă ascund, sau mai știu eu ce. Dă ușor din cap și îmi întinde o ceașcă de cafea. Sorb absentă din ea.

– Îți stă frumos în rochiță, spune și se apropie de mine, prinzându-mi talia și rămânând cu buzele aproape de gât. Rămân fără respirație, dar replica îmi iese fără să mă înec.

– Dacă vrei să mă transformi în vampir, ai putea să mă anunți măcar.

Râde ușor, respirația lui mângâind pielea sensibilă acum la orice atingere. Mă străbate un fior – oh, de ce îmi face asta? Iar mă distrage de la ceva?

– Te rog, nu te gândi la nimic două clipe. Decât la ceea ce simți, șoptește.

Simt… simt că e greșit. Că mă îndrăgostesc de o fantasmă care va dispărea imediat ce Enya nu va fi un pericol. Simt că mă pierd în multe gânduri pe care tipa le va intui dacă o las să mă privească în ochi. Sau… Îmi sărută gâtul, ușor și fără grabă, exact sub ureche. Mi se schimbă gândurile. Simt… plăcere. Aș vrea să mă pierd în brațele lui, sub atingerea lui… Îmi încrucișez brațele după gâtul lui și încerc să-i găsesc buzele. Nu mă lasă. Oftează, fără să mă depărteze, apoi se desprinde de simțurile mele. Inspir adânc – înțeleg. Trebuie să ieșim în „cercetare”. Nu vreau. Nu vreau…

Mă prinde de mână și mă trage după el afară, în noapte. E încă noapte. Sau aproape dimineață. Ideea e că e semi-întuneric, răcoare, pescărușii încă tac, de parcă se tem să spună ceva… Valurile calcă fricoase pe maluri, norii se îngrămădesc spre vest. Oare natura are presentimente?…

 

Vizită

După ce îmi arată toate străduțele, toate ascunzătorile, toate locurile unde se află persoane ce m-ar putea ajuta – măcar temporar -, ne așezăm iar pe nisip.

– Pot să știu ceva?

– Depinde.

– După ce Enya va fi dispărut, mai rămâi?

Mă privește și zâmbește.

– Nu spui „dacă Enya”, ci „când”. Ești sigură că o eliminăm?

– Noi? Eu încerc doar să nu-ți stau în cale, să nu îți fac mai mult rău.

– Tu, rău?

Oftez. Nu ajungem nicăieri așa. El va continua să-mi spună că nu îl pot încurca, dar un om implicat emoțional e mai slab în luptă. Asta o știu de mult.

– Bine, poate…, începe, dar nu mai poate termina. Intervine ceva. Urmăresc privirea lui, pierdută undeva în spatele meu. Mă prinde de brațe și mă ajută să mă ridic.

– Nu o privi în ochi, îmi șoptește, apoi îmi sărută ușor fruntea.

Încep să tremur, dar îmi strânge mâna și îmi revin. Încerc să mă calmez, căci nu-l pot ajuta dacă își concentrează atenția pe sentimentele mele. Inspir adânc.

– Bună, Aaron, începe femeia, cu o voce prea calmă ca să fie reală. Vreau să văd cum arată, dar nu-mi ridic privirea.

– Enya, cu ce ocazie?

– Ai rămas dator cu niște vrăjitori.

– Nu, deloc.

Vocile lor sunt sigure, fără tremurat, fără emoții. Oare așa de inumani sunt? Și eu nu văzusem asta până acum?

– Cine e noua ta amică?

Tresar. Eu. Nu, nu, nu…

– Nu e importantă. E doar… o trecătoare.

O trecătoareeee? Fir-ar, eu nu-s… Oh, da… O trecătoare. Încă vrea să mă salveze.

– Desigur. Străino, ia vino încoace!

Nu mă mișc. Dacă mă forțează să o privesc? Dacă… Îi aud pașii pe nisip și o simt, înconjurată de un aer rece și cu miros de carte veche. Îi văd mâna când îmi prinde bărbia și închid ochii.

– Oh, de ce te ascunzi, frumoaso? șoptește, scârbos de prietenos.

– Las-o, Enya. N-are niciun sens să te iei de ea.

Oh, te rog, lasă-mă… Sunt inutilă. Nu trebuia să mă îndrăgostesc de el… Nu trebuia.

– Enya, nu te va ajuta cu nimic. Nu-i vrăjitor. Nici măcar nu o cunosc.

– Minți! spuse și mă împinse în nisip. Dintr-un instinct prostesc, îmi ridic privirea…

 

„Sari!”

În următoarea secundă, îmi amintesc de o sugestie făcută de el. Nu-mi poate citi gândurile dacă nu le ordonez, dacă sunt haotice. Poate, poate funcționează și la ea. Sper că nu m-a văzut, dar, pentru orice eventualitate, îmi amintesc tot ce pot…despre orice. Cărți, autori, personaje, iubiri, voci, arome, gusturi, peisaje, drumuri, dragoste, durere, lacrimi, nume, săruturi, ochi. Tot ce am gândit vreodată, tot ce rețin. Tot.

El nu există, el nu există. E doar un străin, un străin fără inimă…

Enya se apleacă peste mine și mă fixează cu niște ochii nisipoși. E urâtă. E atât de frumoasă încât nu mai are sens nicio trăsătură de-a ei. Nu mă atinge, dar nu pot să-mi dezlipesc ochii de ai ei. Fir-ar… Învârt iar prin minte miile de gânduri. Fostul, toți foștii iubiți, toate sentimentele pentru ei. Nopțile plânse în liceu de dorul unuia. Amintirile încă vii când un altul trece prin fața librăriei. Ura părinților pentru mine. Ura fratelui meu pentru mine. Ura…

Se ridică brusc și realizez că nu mai respiram. Inspir adânc și sper că…

– Ridică-te! îmi strigă.

„Nu îi mai privi ochii, dar las-o să-ți vadă fața” aud vocea lui Matei, dar nu din exterior. Pare că mi-a intrat în gânduri. Nu se poate așa ceva! Mă salt repede și îmi fixez privirea pe buzele ei, palide.

– E o vrăjitoare!

– Ai citit ceva în mintea ei? întreabă Matei, aparent calm.

– Nu. Tocmai asta e…

– Oh, haide, Enya. Pleacă! spune Ema, fata cu sticla colorată, venind de undeva din dreapta mea, împreună cu colega ei și cu Geo.

– Micii vrăjitori! Dar nu pe voi vă vreau. Pe ea o vreau, spune Enya și arată spre mine.

– Vin eu. Sincer, mi s-a cam luat de omul ăsta, bombăne Ema, făcând doi pași spre vrăjitoare.

„Fugi” îmi țipă vocea lui în cap. Mă întorc ușor și, în timp ce Ema și Geo încearcă să o convingă pe Enya, încep să fug cât de repede și de tăcut pot spre stânci. E cel mai sigur. Așa mi-a spus, deși nu știu de ce. Nu mă uit în urmă, nu mă gândesc la nimic. Doar alerg. Stâncile depășesc nivelul la care marea atinge plaja, astfel că sub ele te poți ascunde.

„Nu. Sari!” îl aud iar. Nu știu să înot! Nu pot să sar… ”Sari!” Oh, Dumnezeule! Privesc spre ei. Enya fuge după mine, strigând. Geo încearcă să o oprească, ridicând nisip în calea ei, dar Matei și Ema nu s-au mișcat. Mă urmăresc amândoi, așteptând. Inspir adânc și mă arunc în apă.

 

Praf

Două clipe, mă simt ca un fulg. Liberă și fără sfârșit. Apoi, impactul cu apa mă face să-mi pierd respirația de tot. Închid ochii și sper să nu mă lovesc de vreo stâncă. Știu că nu trebuie, dar mă sperii și înghit apa sărată. Abia apoi, reușind să descopăr încotro e „sus”, mă calmez puțin. Încerc să mă salt în picioare și reușesc, dar apa e deasupra mea. Fac doi pași într-o pantă destul de înclinată. Aer! Inspir cu poftă și încerc să dau afară din plămâni apa. Mă ustură gâtul și ochii, nu pot să respir decât superficial. Văd locul ascuns de stânci și inspir adânc, ascunzându-mă sub apă din nou și încercând să ajung acolo.

După câțiva pași care mi-au părut a fi o viață, ajung. Mă așez pe nisipul ud și îmi strâng genunchii la piept. Privesc în sus – nu văd nimic, în afară de stâncile cu modele ciudate, sculptate de valuri. E bine. Respir încet. Să nu mă audă. Încerc să nu mă gândesc la nimic. Dacă am reținut bine, Enya îmi poate citi acum gândurile fără să mă mai vadă. Doar aștept și ascult.

– Oh, fir-ar! strigă vrăjitoarea. E de-a ta! Altfel n-ar fi știut!

– Ce să știe? murmură Ema, aplecată spre apă.

– Habar n-am, minte Geo, imitând-o.

Ba știe, sunt sigură de asta. Aud cum Ema se depărtează de margine, dar Geo nu. Îi văd reflexia în apă. Și, deși nu mă mișc, cred că și el mă vede. Mi-e teamă că Enya va vedea în mintea lui unde sunt.

– Enya, ești singură. Noi patru te putem ușor învinge. Îți ofer șansa să pleci.

Aud pașii reci ai vrăjitoarei deasupra mea. Îmi strâng mai tare picioarele la piept și îmi țin respirația până când încep să vorbească.

– Te rog, Enya. S-a înecat. Nu o găsesc nici eu, încearcă Matei. Doar îmi vezi gândurile. Nu?… Atunci știi.

– Dar o vreau. Avea o putere…

– Avea. Dar a murit. Pleacă, Enya!

– Atunci îl iau pe el! strigă de deasupra mea.

Apa a devenit tulbure și nu mai văd ce se întâmplă. Ema țipă, apoi două corpuri cad prin fața mea în apa agitată – Geo și Enya. Nu mă mișc, nu respir. Geo înoată repede spre larg. Enya se dizolvă… Cred. În câteva clipe nu mai e nimic din ea. Decât un fel de praf, cenușă de fapt, care plutește pe valurile calmate dintr-o dată.

Deasupra mea, cei trei rămași se îndepărtează cu pas nesigur. Nu, Matei, nu mă lăsa aici! Oare el chiar crede că m-am înecat? Oare…

Mai stau zece minute, încercând să nu îngheț de frig. Rochia mi s-a lipit de piele, iar vântul care bate e rece. Încep să tremur. Mă ridic și privesc în larg. Geo nu e, nici Enya, care a ajuns praf și pulbere, literal vorbind. Pornesc pe lângă stânci, cu picioarele în apă, până când reușesc să ajung iar pe plajă. Nici urmă de vrăjitori. De niciunul. Merg la casa lui Matei. E goală, dar descuiată. Intru și, la etaj, îmi găsesc pantalonii de ieri, dar bluza a dispărut. Iau o cămașă de-a lui, o îmbrac și o leg colțurile lungi sub piept. Dacă nu aș fi atât de obosită și dezamăgită, m-ar amuza felul în care arăt.

Cobor și îmi găsesc și geanta, acolo unde am lăsat-o ieri. Cheile de la mașina lui sunt lângă, de vreme ce eu am condus. Le iau. Mașina e tot acolo. La fel de automat ca toate celelalte acțiuni, mă urc și pornesc. Cred că spre casă… El chiar crede că am murit?…

 

Serios

       A trecut o lună de când Enya s-a dizolvat în faţa mea, ca zahărul în cafeaua pe care o pregătesc acum. Sunt tot la librărie, deşi nu mai are niciun farmec. Totul îmi aminteşte de el. De ce a fugit? Fostul proprietar s-a întors şi şi-a reluat funcţia, dar fără să spună ceva despre… orice. Mi-a dat actele pe mână, promiţând o verificare lunară.

            Îmi iau caşca aromată şi mă aşez la birou. Am încetat să mă gândesc la ce s-a întâmplat. Pur şi simplu, nu avea rost. Ai mei au trecut zilele trecute pe aici şi şi-au cerut scuze. Au constatat că felul în care s-au comportat a fost inoportun şi m-au întrebat de Matei, pe care l-am făcut plecat în delegaţie. Plecat definitiv, dar…

            Uşa librăriei se deschide încet. Un aer de toamnă se scutură înăuntru. A trecut un an de când ne cunoaştem? Hm… Nu-mi ridic încă privirea – las clientul să se dezmeticească. Dar clientul meu a rămas în uşă. Îmi ridic ochii pentru a mă pierde într-o preche de perle negre. Rămân fără cuvinte. Şi el îmi pare la fel.

            – Bună, încep nesigură.

Aş vrea să îl îmbrăţişez, sau să îl bat că a fugit de mine. Dar nu mă pot mişca. Îl privesc de jos – e la fel de perfect ca atunci. Ca întotdeauna.

            – Am crezut că ai murit, şopteşte şi se apropie de birou.

            – Toate gândurile mele ţipau după tine.

            – Nu. De când te-ai aruncat, nu am mai auzit nimic.

Îi zâmbesc – vocea lui m-a topit iar. Dacă mă iubeşti, dacă promiţi să rămâi cu mine, te iert. Se apleacă uşor şi îmi mângâie obrazul. Mă ridic şi îl îmbrăţişez.

            – Serios că te iubesc, murmură. Doar că… Tu chiar ai o putere, constată uimit.

            – Da, am avut puterea să nu te uit…

            – Acum îți ascunzi gândurile de mine?

            – Nu. De ce?

            – Pentru că acum îți aud gândurile.

Ok, dacă le auzi, e perfect. Te iubesc. Serios că te iubesc…

 

 

 

 

 

Anunțuri

6 păreri la “Sub vrajă

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s