Fugind de realitate

Îi văd. Sunt părinții mei. Și-mi fac cu mâna! Dar nu pot să ajung la ei; sunt prea departe, între noi fiind o mare largă – ar fi trebuit să învăț să înot atunci când mi se propusese…

Încă mă uit la ai mei când, dintr-o dată, văd ceva în spatele lor, dar nu-mi dau seama ce. Știu că se îndreaptă spre ei; vreau să strig, să-i avertizez, dar, deși deschid gura, nu articulez niciun sunet. Așa că rămân nemișcată, privind cum imaginea lor devine transparentă, apoi dispare.

               – Nu! am strigat, sărind din pat. Mi-am pus instinctiv mâna peste gură. M-am băgat înapoi în pat, ascunzându-mă sub pătură, și am început să plâng. Fir-ar ale naibii de vise idioate! Nu le mai suport! Îmi îmi ai suport!  vise idioate! nu  să nu-i trezescvine transparentă, apoi dispare.

arată în fiecare noapte ceva ce știu: ai mei au murit. Nu ca într-un joc, așa cum visasem în noaptea asta – nu trebuia sa fi jucat „Prindeți Bănuții”, pe computer, cu Dalia aseară –, dar au murit, iar eu am rămas, ca să trăiesc într-un nimic.

               Am șaptesprezece ani și sunt tot în centrul ăsta idiot; evident că nimeni n-a vrut să adopte o adolescentă, cu grave probleme de atitudine! Stau în cameră cu șapte pici, care nu rămân mai mult de o lună pe aici, căci sunt adoptați mereu. Fac curățenie, ajut la mâncare, fac temele cu ei. Și merg la școală. Asta nu înseamnă că îmi place. Mai ales pentru că sunt orfană, dar nu numai, toți colegii (aproape) se uită la mine ca la felu’ paișpe! Învăț bine, dar n-am medii mai mari de șapte, pentru că mereu comentez la ore sau arunc cu pixul după vreun fraier de prin clasă. Oricum, am cele mai mari medii din orfelinatul ăsta, așa că fac mereu pe meditatoarea și îmi place. Mă gândeam să devin profesoară, dar știu că e doar un vis. Habar n-am ce voi face anul viitor, când mă vor da afară, pentru că împlinesc optsprezece ani. Aș putea să mă angajez, dar trebuie să renunț la școală de pe acum ca să-mi găsesc de lucru. Trebuie să strâng și niște bani pentru a avea unde să stau.

               „Oare cât o fi ceasul?” mă întreb, văzând că e încă întuneric. Bâjbâi până-mi găsesc telefonul pe noptieră – l-am câștigat la un concurs de eseuri, iar creditul mi-l reîncarc din bursa pe care o primesc, datorită faptului că sunt orfană; o bursă de nimic, de altfel, dar ce să mai zic… E ora șase; abia peste jumătate de oră ar trebui să ne trezim. Încerc, fără succes, să adorm.

               Pentru că mă învârt de pe o parte pe alta fără încetare, decid că ar trebui să mă ridic din pat și să cobor; poate o ajut pe doamna Stone să facă micul dejun și pachetele pentru cei mici. M-am ridicat și am înjurat pe înfundate când am intrat cu genunchiul în piciorul patului. Mi-am pus papucii și am ieșit din cameră. Lumina de pe hol a dat năvală în cameră și am zâmbit: Greg, un băiat de vreo opt ani, iar căzuse din pat și acum dormea cu capul pe papucii vecinei, cu un picior încă în pat și cu o mână agățată într-o gaură dintr-un colț al cearșafului. La baie, m-am spălat repede pe față și pe dinți, mi-am pieptănat părul șaten, drept, și l-am prins într-o coadă lejeră. Mi-am luat halatul, agățat într-un cui pe ușă, și am coborât scările.

               Tocmai coboram ultima treaptă, când am auzit-o pe doamna Blake, directoarea – dacă asta e de fapt funcția ei – orfelinatului, vorbind cu cineva în camera de zi, o încăpere imensă unde, în general, ne petrecem zilele. Am rămas cu piciorul în aer, deasupra treptei, ascultând. Nu e frumos, dar n-ar fi politicos nici să dau buzna.

               – Vă spun, e cea mai grijulie fată de aici. Nu ar face nimic de genul acesta, spuse doamna, pe un ton ce se dorea a fi relaxat.

               – Sunteți sigură că vorbim despre aceeași persoană? întrebă un bărbat, a cărui voce nu am recunoscut-o. Am impresia că mă luați peste picior.

               – Domnule Gray, nu-mi subestimați influența. Acuzațiile pe care i le aduceți Soniei sunt lipsite de sens.

               Când mi-am auzit numele am tresărit, făcând lemnul de sub picioare să scârțăie, așa că doamna s-a întrerupt. Cred că s-au uitat amândoi spre hol – cel puțin așa am simțit – și și-au dat seama că era cineva, căci, după o clipă de liniște, a reluat:

               – Cred că ar fi mai bine să plecați acum. Și stați departe de ea. Bărbatul nu a răspuns, ci s-a îndreptat spre ușă. Am rămas înghețată pe trepte, în fața ușii, dar polițistul a ieșit repede, fără să mă observe. Ce naiba căuta poliția aici? Și ce avea cu mine? N-am făcut nimic în ultima lună.

               Am auzit din camera de zi un scaun scârțâind – probabil se așezase doamna; apoi și-a dres vocea, vrând să-mi zică să nu mă mai ascund. Am coborât și ultima treaptă și m-am oprit în ușa camerei, cu privirea în pământ.

               – Bună dimineața, am șoptit. Urma să mă certe iar, eram sigură, așa că de ce să mă prefac că nu-mi auzisem numele rostit de un polițist?

               – Bună dimineața și ție, zise doamna, oarecum distrată. Mi-am ridicat privirea, ca s-o văd zâmbind. Așa matinală? continuă ea.

               – Da. M-am gândit că, de vreme ce nu mai pot dormi, aș putea să ajut la treburile de dimineață, am răspuns confuză.

De ce era fericită, nu înțelegeam; sau poate încerca doar să nu mă sperie pe mine și, dacă asta făcea, avusese exact efectul contrar.

               – Bine atunci. Doamna Stone e în bucătărie. Am dat din cap, întorcându-mă spre bucătărie. Sonia? mă strigă ea.

Am rămas înghețată în mijlocul holului. Acum avea să-mi spună să-mi fac bagajele și să plec, pentru că polițiștii nu sunt tocmai o reclamă favorabilă pentru ea.

               – Da? am zis, încet.

               – Ești drăguță să-mi aduci o cafea? Am răsuflat ușurată.

               – Sigur, doamnă.

Și asta a fost tot. Mi-am bătut toată dimineața capul să-mi dau seama ce făcusem, de ce mă căuta poliția și de ce nu-mi zisese doamna nimic.

               Primele ore au fost la fel de plictisitoare ca de obicei, iar în pauza de masă am ieșit în curtea școlii și, cocoțată pe o bancă, cu ochii închiși, am lăsat soarele timid de februarie să mă încălzească.

               – Gabe ne-a dat în gât, zise Cris pe un ton plat, din spatele meu. Am deschis ochii și m-am uitat la el. Razele se reflectau aurii în buclele lui dezordonate. I-am făcut semn să se așeze.

               – Cu ce ocazie? am întrebat, închizându-mi iar ochii; voiam să simt căldura mângâindu-mi pielea albă.

               – L-au prins gaborii aseară la Jarry’s; se îmbătase ca un porc…

               – … ce e, l-am întrerupt.

               – Și când și-a revenit, continuă fără să reacționeze la intervenția mea, a scuipat tot ce știa. Prostul!

               – Și pe mine de ce? am gândit cu voce tare.

               – Păi idiotu’ a zis de toți care au luat vreodată de la el.

               – Cred că jumătate de liceu a primit „vizita” vreunui polițai azi, am șuierat. Mă enervasem pe fraierul ăla; luasem o țigară o singură dată, acum vreo trei luni, și mi se făcuse atât de rău de la ea, încât am jurat că nu mai pun mâna pe droguri.

               – Ce vizită? întrebă el, întorcându-se cu tot corpul spre mine.

               – A fost unu’ pe la centru de dimineață; cred că era șase și ceva.

               – Pe bune? Era chiar surprins de ce-i spusesem.

               – Ce, la tine n-a venit?

               – Nu… Hei, Ana, ia vino! îi strigă el roșcatei care se hlizea cu vreo trei tipi din echipa de fotbal în capătul aleii. Pe lângă faptul că făcuse rondul pe la toți fotbaliștii care trecuseră prin sala de sport a liceului, era și clientă fidelă de-a lui Gabe.

               – Ce-i? întrebă ea, cu un oarecare dispreț. Nu ne suferea, dar mai dădea de noi prin camera de internat a lui Gabe.

               – Te-a vizitat vreun polițist în ultima vreme?

               – Nu, slavă Cerului! Mai are tupeul să vorbească de Divinitate! Spurcata! Da’ de ce?

               – Așa, zise Cris repede, fluturându-și mâna prin aer. Ea a ridicat din umeri și s-a întors la „compania” ei.

               – La naiba! Cum de m-au nimerit ăștia tocmai pe mine. Fir-ar!

Cris consumă de când a apărut Gabe, emigrant ilegal din Mexic, la școală; roșcata la fel. Și ei mă nimeriseră pe mine! De parcă nu aveam o groază de reclamații că speriem clienții la Tipton, pentru că stăm peste drum de restaurant și facem gălăgie.

               – Să-i ia naiba.

               – Tu să taci! Că tu ai casă și ai tăi nu te-ar da afară, că-și strică imaginea, i-am zis, destul de tare încât să întorc câteva priviri. Dar nu-mi păsa – eram prea furioasă și îngrozită.

N-am continuat, deși știam exact ce să zic. De-asta nu vorbesc când sunt nervoasă, că mă ia gura pe dinainte și zic prostii. Cum n-am vorbit cu Ana, puteam să tac și acum. Dar n-am făcut-o, iar Cris se simțea jignit.

               – Nu la asta mă refeream, am șoptit, încercând să mă scuz. Doar că… pe doamna Blake n-o împiedică nimic să mă dea afară.

               – Vii la mine.

               – Sigur, am pufnit. Ți-ai luat apartament și eu nu știam? Mă privi perplex. Ne-ar da ai tăi afară pe amândoi. Nu merit osteneala.

               – Ba da, șopti. Am ridicat din sprâncene.

               – Iar începi?

               – Bine, gata, se scuză repede.

Iar făcea referiri la dragostea lui pentru mine. Faza era că eram singura care nu-i cedase blondului cu ochi albaștri, băiat de bani-gata, cu mai mulți bani de buzunar decât tot ce-mi trecuse vreodată, adunat, prin mână.

               – Hai în clasă; iar întârziem, i-am spus, ridicându-mă.

Pe hol, tocmai se sunase și toți erau ca muștele, încercând să ajungă la clasele lor. S-a auzit un zgomot din interfon – semn că directorul voia să ne vorbească – și mi-am auzit numele strigat.

– Vin cu tine, a zis Cris.

– Ar fi mai înțelept să te duci la oră, i-am sugerat, cu subînțeles. A dat din cap și a plecat spre clasă.

Eram sigură că era un polițist sau ceva asemănător. Și, așa cum mi se întâmplă des, am avut dreptate. Directorul stătea la biroul lui, încordat, de parcă avea ace pe scaun; un polițist era în picioare, privind pe geam.

– Bună ziua, am salutat formal când am intrat. Tipul în uniformă s-a întors spre mine. Am fost puțin surprinsă să văd că nu era cel de dimineață. Acesta era mai bătrân, parcă, și mai scund decât celălalt. Era, oricum, un gabor.

– Domnișoara Brown? întrebă el.

– În persoană, am răspuns, ironică. Ar fi trebuit să mă abțin, dar n-am putut. El a zâmbit; nu știu sigur dacă era de bine sau de rău.

               – Luați loc, mă îndemnă directorul.

               – Mai bine nu; nu vreau să întârzii prea mult la oră, m-am scuzat. S-a întâmplat ceva? M-am întors spre polițist. El se uită spre scaunul din fața biroului. Dacă era cineva acolo, nu-l văzusem din cauza spătarului înalt. Dar acum, uitându-mă la picioarele scaunului, l-am văzut. Avea pantaloni de costum și pantofi negri. Ăsta cine mai era?

               – Sonia, zise tipul ascuns, am vrut doar sa-ți aducem la cunoștință că am mai aflat câte ceva. Pentru binele tău, vezi-ți de treburile tale.

               M-am enervat imediat. Nu suport ca un necunoscut să-mi vorbească de parcă m-ar ști de o viață și nici când alții decid ce e „spre binele meu”. Am strâns pumnii și am tăcut.

               – Cred că ți-ai dat seama de asta și mai devreme, continuă vocea. Acum realizam că tipul ăsta era cel care venise la centru de dimineață. Am aprobat din cap, deși știam că nu mă poate vedea; dar nu intenționam să deschid gura.

               – Hai, du-te la oră! zise, fluturând mâna prin aer. Am salutat și am ieșit, trântind ușa în urma mea, fără intenție; sunt oricum sigură că ei n-au interpretat așa.

                                                                                         ***

               – Deschide nenorocita asta de ușă! îi strigam lui Gabe de pe hol, bătând cu pumnul în ușă. A deschis brusc și am rămas cu mâna în aer, în dreptul feței lui. M-a prins furios de încheietură și m-a tras înăuntru.

               – Ce vrei? întrebă obosit, așezându-se în pat.

               – De gabori aveam eu nevoie! m-am răstit.

               – Nu mai țipa. Ce gabori?

               – Cam ăia de te-au tras de limbă aseară la Jerry’s, am zis ironică și plină de nervi.

               – Care gabori?!? Ce naiba, face pe prostu’?

               – Păi mi-a zis Cris…

               – Ce dracu’ vrea și ăla? m-a întrerupt. N-a fost niciun polițai.

               – Dar a fost la mine de dimineață și la școală în pauza de masă, am constatat, confuză. Dacă nu el le zisese, de unde știau de mine? Sau de ce?

               – Cu cine-ai vorbit aseară? Și de unde știe Cris de poliție?

               – A venit azi, dar nu i-am dat nimic; i-am zis că m-au prins ăștia și că nu mai fac nimic o vreme.

               – Bine… Totuși, poliția? Să fiu a naibii dacă înțeleg ceva!

               – De cine naiba zici mă? Cum arată? E posibil să-l cunosc.

               – E înalt, brunet… Da’ nu l-am văzut prea bine! A ridicat din umeri. Stai! am sărit. S-a prezentat ca „Domnul Gray” azi de dimineață.

               – Ha! făcu el. Mafiotu’. Nu e polițist; de fapt este, dar e prea implicat în altele ca să-l poți considera om al legii.

               – Ce e?!? M-a amenințat!

               – Stai calmă!

               – Stau pe naiba! Ce vrea de la mine? Și de unde mă știe?

               – Te-o fi văzut ieri, când ai ieșit de la mine, zise, zâmbind cu subînțeles. Nu vrei să stai și azi?

               – Du-te dracu’! am spus și am vrut să ies. El a sărit din pat și m-a prins de mână. Mă trase înapoi și-și lipi buzele de ale mele.

               Of… Ce-aș vrea să mă desprind de el și să-i lipesc și-o palmă. Dar știu – cum, de altfel, știe și el – că nu pot să stau fără să-l văd nici măcar o zi. N-o s-o recunosc vreodată; faptul că nu mă îndepărtez de el cred, totuși, că o demonstrează.

               – Trebuie să ajung acasă, am îngăimat, fără convingere. Mi-a dat drumul și am ieșit din cameră fără niciun cuvânt. Trebuia să fug; nu vreau nicio dependență, iar el e un drog al naibii de bun.

               Holul lung și îngust era slab luminat – un singur geam în capăt.

Mai aveam trei pași și ieșeam din clădirea aceea mică și, în ultima vreme, ispititoare, când m-am simțit prinsă de încheietură și trasă într-o încăpere. Polițistul m-a lipit de perete, strângându-mi umerii.

               – Lasă-mă! am țipat, încercând să mă eliberez. A dat nemulțumit din cap.

               – N-ai decât să țipi, nu te aude nimeni. Iar fraierul ăla nu va ieși din cameră curând.

 Nu reușeam să scap, așa că am renunțat și mi-am sprijinit capul de peretele rece, privindu-l cu ură direct în ochii lui negri.

               – Ce vrei? l-am întrebat.

               – Trebuia să te fi dus acasă când ai avut ocazia.

               – Mă duc acum, am replicat, fără să-mi iau ochii de la el. Nu-mi venea nici mie să cred cât curaj aveam.

               – Mda. Nu te duci nicăieri. Te-am prins, ești a mea, zise, zâmbind mișelește. Îmi venea să-i dau un cap în gură, dar am rămas nemișcată.

               – Ce vrei tu de fapt? am repetat întrebarea, ridicând o sprânceană; încercam să stau calmă. N-a răspuns, dar se pregătea să o arate. S-a aplecat și m-a sărutat, prea brusc să pot realiza. Fir-ar! Are un gust teribil!

               Am încercat zadarnic să-l dau deoparte, în timp ce buzele lui îmi dădeau fiori, „lipite” pe gâtul meu. Am început să mă gândesc că poate interacțiunea mea îi plăcea, așa că am rămas nemișcată, prinsă între perete și corpul lui bine-făcut, dar care-mi provoca greață.

               S-a auzit un zgomot dinspre ușă: îngrijitorul tocmai își trântise găleata, cu două mături în ea, vrând să ne distragă atenția. Profitând de momentul de neatenție al Mafiotului, l-am călcat tare pe picior și am reușit să scap din strânsoarea lui. Am sărit în fugă peste găleată – mulțumiri omului cu mătura! – și am țâșnit afară din clădire. Am dat peste vreo trei inși în fuga mea, dar nu m-am oprit decât atunci când am ieșit pe bulevardul principal.

               Nu mă mai urmărea. Sau cel puțin așa speram.

Deși se întunecase, mă plimbam încă pe stradă; mi-era tramă că mă aștepta în fața casei sau… Cine naiba ar fi știut?

Tot nu înțelegeam ce avea cu mine. Era clar că îl supraveghease pe Gabe; poate idiotul avea vreo datorie la Mafiotu’ și ăsta voia să se răzbune pe el prin a-mi face mie rău. Sau poate era doar un nebun afemeiat. Oricum ar fi fost, eu nu ieșeam bine.

               – Hei, ce faci? Replica m-a făcut să revin la realitate și să realizez că lângă mine tocmai ajunsese Cris. Chiar de el speram să nu dau!

               – Bine, am răspuns sec.

               – Nu trebuia să ajungi repede acasă? întrebă el, ironic.

Așa îi spusesem când am terminat cursurile la ora patru și mă îndreptam furioasă spre cămin, unde stătea Gabe.

               – Schimbare de plan, am zis, privind în urmă – mi se păruse că mă urmărea cineva.

               – Ce-ai? se uită și el înapoi.

               – Poate ar trebui să te duci tu acasă. Serios. Nu voiam ca tipul ăla să-l vadă cu mine; începusem să țin la Cris. A dat dezaprobator din cap; evident…

               – Pe-aici, am zis, cotind spre stânga pe o alee. Dacă treceam de ea, ajungeam pe strada lui și l-aș fi trimis acasă.

               Eram la mijlocul străduței când am auzit pași în urma noastră, apoi am văzut pe cineva așteptând în partea cealaltă. I se vedea doar silueta, dar eram sigură că era polițaiul ăla, sau ce naiba era el. M-am oprit, dar Cris a realizat prea târziu și s-a oprit exact în fața lui.

               – Ce ți-am zis eu să faci? întrebă Mafiotu’, ivindu-se în lumina palidă a unei ferestre de la etaj. Tipul din spatele meu și-a întins brațele în jurul meu, prea repede, căci am apucat doar să scot un țipăt. Cris și-a încordat pumnul și a încercat să i-l administreze lui Gray, care s-a ferit; Cris, în schimb, n-a fost așa rapid când și-a primit un pumn în nas.

               – Lasă-l! am strigat, zbătându-mă să scap de maimuțoiul din spatele meu. Mafiotu’ s-a uitat zâmbind la mine, înainte să-l lovească din nou pe Cris, care a căzut în genunchi.

               Am încercat o ultimă variantă, sperând că astfel îl voi scăpa pe Cris și voi atrage atenția asupra mea. Am ridicat piciorul și l-am izbit cu putere pe tipul care mă imobiliza – n-aveam tocuri înalte, dar talpa era puțin ascuțită; a scos un „Au!” și mi-a dat drumul. Am fugit în direcția opusă lui Gray, nu înainte de a-i arunca o privire și să văd că planul meu funcționase. Îl simțeam fugind în urma mea și când era să dărâm o femeie pe stradă și când am fugit prin fața unei mașini, care m-a claxonat strident. Am intrat pe o altă alee, mult mai lungă; se auzeau, cu tot cu ale mele, trei perechi de pași – doar nu venise și Cris! Dar n-aveam timp să mă uit înapoi; trebuia să încerc să fiu mai rapidă decât Mafiotu’.

               Cum dracu s-a nimerit ca aleea să fie închisă de un gard pe care l-am văzut prea târziu?! M-am oprit brusc; tot ce mai aveam de făcut era să aștept să mă ajungă și el în câteva clipe și să văd cum voi scăpa de data asta. În secunda următoare însă, își strângea brațele în jurul meu. Am țipat, văzându-l pe maimuțoi cum îmi bagă un ac în mână. Am mai dat din picioare prin aer câteva clipe; deja amețisem și vedeam în ceață. Ce naiba îmi băgase ăla în vene? Apoi am închis ochii și am rămas în întuneric.

               Simțeam din când în când că sunt în mișcare, mai auzeam voci, dar nu cred că am reușit să mă mișc sau să zic ceva, căci tot corpul meu părea deconectat de creier.

Ce Dumnezeu?!?…

                                                                                         ***

               Am deschis ochii. Același tavan pătat al camerei mele; același miros de igrasie. Mă simțeam amețită și mi-era sete. Am vrut să mă ridic, dar n-am reușit; mă dureau toate părticelele corpului meu.

               Am rămas întinsă pe pat.

Oare ce se întâmplase? Am visat? Nu înțelegeam de ce nu mă trezise nimeni; după lumina care invada camera, era aproape prânz. Să fi fost realitate… De ce m-au adus înapoi? Sau cum am reușit să scap – de fapt, cine a reușit să mă scape? Oare cum se simțea Cris? Speram că l-au lăsat în pace.

               Aș fi putut să mă ridic, să aflu ce se întâmplase. Dar n-am făcut-o. Mai bine să sper că a fost un vis decât să știu că a fost realitate – măcar încă cinci minute.

Partea a doua vine și ea… nu știu sigur când, dar vine.

8 păreri la “Fugind de realitate

  1. sa stii ca e absolut geniala.ti-am mai zis si cand am citit-o prima data.astept si partea a doua cat mai curand ca stau prost cu rabdarea
    😀

  2. Pingback: Sunt profund dezamăgită « Adakiss's Blog

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s