Despre suflete

Schițe împotriva uitării de sine. Pentru că fiecare este suma amprentelor lăsate de ceilalți.

____________________

God is an amazing artist

 

 Până acum câțiva ani, nu știam că există oameni așa. Apoi am citit de ei. Apoi am dat de ei. De ea, mai exact.

E miraculos să vezi cum o persoană care stă lângă tine, are aceeași înfățișare și (aproape) aceleași preocupări poate să zâmbească atât de mult.

Îți ia forța parcă din tot ce o înconjoară. Nu ridică tonul niciodată, nu înjură, nu se răzbună. Are sufletul mereu deschis. Nu se supără, nu râvnește, nu poftește, nu se „oftică”.

Se bucură de orice nimic făcut cadou – făcut, nu cumpărat – și când te îmbrățișează trebuie să te ții bine, căci te lasă fără suflare.

Are breton de copiliță și același zâmbet de când a învățat să meargă. Lipește steluțe pe copertă și are creioane cu zână și mănuși roz. Vine și ne tentează cu brioșe făcute de ea sau cu sandwish-uri pe care le dă la schimb.

Se revoltă cu subtilitatea unui om mare. Înțelege când trebuie să tacă și când să invite – mai mult simte. Are o lejeritate în a-ți fi prietenă care te dezarmează.

Are un accent de care încă ne amuzăm și niște glume de ți se încurcă limba în engleză. Începe explicația cu un „păi” spus așa drăguț încât uiți de normele discursului.

Crede și îți vorbește despre ceea ce crede cu o naturalețe care te copleșește. E unul dintre puținii oameni care crede cu adevărat.

____________________

“My guitar is not a thing. It is an extension of myself. It is who I am.”- Joan Jett

 

  Chitara mi-a fost sunet străin – sau, mai bine spus, oarecum indiferent – până acum patru ani. Liceul a schimbat mult din mine. Sau, cum mi se pare mai corect, a adăugat, a scos la suprafață lucruri care erau.

Și așa descopăr chitara. Așa văd pentru prima dată un om care e una cu muzica lui. Cu muzicalitatea lui. Care e el doar când desenează – pe bancă, pe foi, pe caiete – și când își cântă.

Copil uneori, era altul când începea să scrie poezii sau să înțeleagă semnificații ale textelor. Copil uneori, îl pierdeai în lumea de creion.

Ciufulit și cu ochelarii negri, nu doarme la ore – meditează la următoarea creație (nu a înțeles nimeni asta așa cum trebuia 😀 ). Nu dă din picior pe sub bancă pentru că are un tic, ci pentru că simte ritmul. Nu bate darabana de plictiseală – cum așa? Niciun curs nu e plictisitor, să fim serioși! – ci pentru că îl mănâncă degetele, de dor să „gâdile” chitara 😀

Mi s-a părut și încă mi se va părea – deși ar trebui să înțeleg asta – uimitor cum un om care își face publice (la scară mai mică sau mai mare) talentele de multă vreme poate să aibă multe multe emoții la un eveniment în care nu e singurul punct de interes. Am înțeles că tăcerea i se transforma în altceva. În artă. În muzică, în imagine. În băncile care ne-au rămas desenate.

Hei, să nu uiți 🙂 Să nu uiți cum a început. Nu o să mai înceapă niciodată. Să nu ne uiți. Nu o să mai fim niciodată la fel.

Eu, una, nu uit cine m-a făcut să iubesc „Nothing else matters…”. Și nu uit cine mi-a inspirat – fără să vrea, fără să știe – o întreagă poveste pe blog, o mică poveste din mine 😉 Așa că… Pentru tot ce a fost și (poate) o să mai fie, Multumesc!

____________________

„Cred că în doi ani ai avut impresia că ai trăit o adevărată viață. După tot și toate… cele întâmplate. 🙂 ”

Citisem undeva că două suflete care se înțeleg prea bine nu pot sta mereu aproape. Să fie asta explicația?

De aproape patru ani ne știm numele. De vreo trei, sufletele. Și da, recunosc, ne-am împăcat și despăcat de câteva ori, tocmai pentru că ne cunoaștem prea mult și ne înțelegem. Și când cineva citește „prin” tine, chiar dacă o face cu cele mai bune intenții, ai instinctul să te acoperi.

Nu spune nu. Nu știe sau nu vrea? Zâmbește și lasă, deși e poate ultima ei bucățică (cine nu e de acord că ultima bucată din ceva e cea mai bună? 🙂 ). Ascultă mult, se încruntă des și tace. Și când vorbește, tot nu-i mult. Dar spune o frază cu atâta substanță în ea încât îți trebuie timp mult să înțelegi exact tot ce a zis. Parcă mai mult decât dacă ți-ar fi zis ea povestea toată.

Ne-am plimbat aiurea numărând stele – Ăștia au stelele altfel aici, ce naiba?!…  și apoi, tot ce-și mai amintește e că am intrat îmbufnată în cameră. Copile adormite…

A înțeles cum îmi e sufletul și nu insistă. Cumva, într-un fel, știe că mă întorc. Se supără pe mine și apoi îmi cere tot ea scuze, pe care le accept repede. Nu mă crede și o luăm de la capăt, cu multe mesaje codate și chicoteli în ore.

Mergem pe același „cablu de date” și ne surpindem una pe alta reacționând la aceleași replici.

Îmi spune „nu-mi place” sau „nu mi se pare bine” așa de voalat încât pare un super compliment la început. Nu vorbim săpătmâni despre un subiect pentru ca la un moment dat să reluăm „povestea” exact de acolo de unde a rămas, fără praf și fără ceață.

E ea, e aproape ca mine și sunt aproape ca ea. Din multe puncte de vedere, semănăm. Și o vom face.

55562! 🙂

____________________

„-Hei, zână!

-Ți-am spus oare ce mult îmi place când îmi zici așa?…”

Ea e băiatul care s-ar fi îndrăgostit de mine, în altă viață. Și fata de care m-aș fi îndrăgostit. În altă viață…

Pentru că da, are ceva ce mă îndrăgostește. De fiecare dată când e emoționată, când e centrul privirilor, are un fel de a deveni serioasă și misterioasă, provocatoare în cel mai inocent mod posibil. Are un fel de a-și încrucișa încheieturile, puse cuminte pe genunchi, peste rochia fără pliuri, de parcă vrea să păstreze între ele parfumul pe care îl merită doar EL.

Îmi spune „te pup” și, după ce mă convinge că totul va fi soare mâine, zice copilărește: „Mănâncă ceva dulce, va face minuni.”

Mă ascultă vorbind de aceleași lucruri, de aceiași. Își dă ochii peste cap și se ceartă cu mine la cuțițe, pentru a-mi demonstra ceva ce știu deja, dar nu vreau să văd. A doua zi mă trezește cu scuze – cine știe cât din noapte a petrecut-o gândindu-se la cum au sunat vorbele ei în mine.

Tace și se luptă cu ea. Îmi place să cred că simt când îi plânge sufletul și pot să o alin. Uneori, ajută doar să asculți lacrimi și să taci. Ea știe asta mai bine decât toți.

Ca o balanță, nu e niciodată la fel. Când îți zâmbește în cel mai uimitor mod posibil sau te acoperă cu o afecțiune copleșitoare, când tună și fulgeră, e încruntată și zgribulită (sau zburlită?..).

Mi-a spus o vorbă înțeleaptă, atât de adâncă încât m-a convins – suntem surori, deși nu suntem. Decât în suflet: Ești mai câștigată decât noi, crede-mă. Tu iubești, eu nu. Ție îți e dor, mie nu. Tu ai vrea măcar o clipă, eu nu vreau să îi mai văd.

E Julieta mea, sau orice altă imagine feminină a unei (aproape)femei vă vine în minte. Katniss Everdeen, luptătoare și pregătită de orice în jacheta de piele și cu părul împletit perfect, sau Rapunzel când își ondulează șuvițele lungi. Zână.

Așa că, din tot sufletul, mulțumesc! Pentru că ești, pentru că ești și pentru că ești.

Publicitate