Regatul, sez. 2

1. Lady Eliza

S-au iubit toată noaptea. Iar eu a trebuit să îi ascult. Într-un timp, amprivit prin gaura cheii. Am surprins doar degetele lui pe pielea ei, dar a fost suficient să mă cutremur.

Toți bărbații sunt în jurul ei! Și, adevărat, el e singurul pe care l-a primit în pat, dar săruturi și atingeri au fost multe. Dar cine sunt eu să judec? Eu știu doar că are voie să facă ce vrea din mine. Și mai știu că sunt topită după Sir Xavier, dar el nu are ochi decât pentru ea.

Viața e așa nedreaptă…

***

M-am trezit brusc atunci când am atins pământul. Eram pe jos. M-amridicat repede și l-am salutat pe Sir Thomas. Apoi Lady Mary m-a rugat să nu las pe nimeni să o deranjeze, decât dacă e din partea regelui, și s-a închis în încăperea ei. De obicei, îi pasă de mine, dar acum era prea visătoare, deoarece nu a văzut nici că mă trezisem în genunchi, nici că eram foarte obosită. Am chemat-o pe Lady Jane și i-am dat aceleași ordine, apoi m-am afundat într-un scaun și am adormit.

***

– Maiestatea Sa, Regele!

Trebuia să fie un vis. Regele trecea foarte rar prin încăperile lui Lady Mary. Ultima oară fusese acum două săptămâni, la moartea Lordului de Loxley. Agitația lui Lady Jane, era, însă, prea reală, așa că am deschis ochii. Regele!

– Maiestate, m-am înclinat, temându-mă să-l privesc.

– Presupun că  Lady Mary se odihnește, începu fără să răspundă. Spune-i că îi ofer timp să vină la mine.

– Da, Maiestate. A plecat vijelios.

Oare ce se întâmplase? Părea furios. Am intrat, nu înainte de a-i spune lui Lady Jane să-i pregătească coroana și bijuteriile.  Dormea la fel de frumos pe cât aș fi dormit și eu dacă nu era Lordul Thomas toată noaptea cu fapte necurate. Am tras draperiile și lumina a început să se amestece cu aerul din încăpere, jucând umbre pe fața-i senină. M-am apropiat și, șoptindu-i, a deschis ochii. Până s-a deșteptat, i-am pregătit hainele, apoi i-am aranjat părul.

– Iartă-mă. Am uitat că nici tu nu ai dormit, se scuză.

– Lăsați asta, Lady Mary. Vă așteaptă regele. Repede! Succes!

2. Sir Pierre

N-am avut răbdare, așa că am pornit în întâmpinarea ei. Era palidă și tremura, dar am asigurat-o că nu poate fi de rău. În sala de consiliu a regelui ea intra pentru prima – și, probabil, ultima – oară. Erau acolo Sir Henry, Lordul Surrey, Lordul Thomas, Sfinția Sa, Înaltul Preot, și regele, plus Sir Xavier, cu ochii sclipind. M-am așezat, dar pe ea n-a invitat-o nimeni, așa că a rămas în capătul îndepărtat al mesei, în fața Regelui. Cred că doar el știa despre ce e vorba, sau, cel puțin, eu și Henry nu aveam nicio idee.

– Lady Mary, începu regele, îmi cer scuze pentru ora neobișnuită a întâlnirii noastre. Cred, însă, că ceea ce am aflat trebuie clarificat cât mai repede.

– Maiestate, mă speriați, recunoscu Lady Mary. Regele nu reacționă.

– Probabil că știți de moartea încă nerăzbunată a Lordului de Loxley. Mi-a fost ca un frate, așa că e de datoria mea să pedepsesc vinovatul. În față cu toate confesiunile, trebuie să mărturisesc cât de greu mi-a fost să iau o decizie.

– Maiestate, bolborosi ea, pierdută de moravurile regale.

Regele se ridică solemn și afișă un aer de conducător temut. Ce avea de gând să facă? Ne încordasem toți, așteptând sentința.

– Lady Mary, sunteți acuzată de uciderea Lordului de Loxley. Veți fi decăzută din drepturile regale și, până la stabilirea unei sentințe, veți fi închisă în turn.

Lady Mary a început să plângă cu lacrimi mari și, gustând din tonul glaciar al acuzărilor aduse de tată ei, i s-au înmuiat picioarele. Sir Xavier a sărit să o prindă, înainte ca vreunul să o ajungă.

– Maiestate, murmură suspinând, vă jur că nu eu l-am omorât. Vă rog, îndurați-vă! Sunt nevinovată!

Sir Xavier o susținea să nu cadă, blocând-o astfel și să se avânte asupra regelui sau a vreunui lucru îngrozitor.

– Toate dovezile te incriminează. Nu îndrăzni să minți Marea Curte.

Avea un ton de tiran și o privire de rechin, înghețată.

– Dar, tată, te rog!… țipă ea, când doi gardieni o prinseră și o trăgeau afară în încăpere.

Sir Xavier s-a retras; ne-am reluat locurile.

– Eu am și altele de făcut, vru să plece regele.

– Ești o bestie, mi-a scăpat șuierând.

3. Exil

– Cum mi-ai spus? sări regele.

– O bestie. Un tiran! se avântă Sir Pierre.

– Nu mă fă s-mi închid doi urmași în aceeași zi, îl amenință.

– Ne-ai suspectat pe toți, începu și Sir Pierre, și tocmai pe ea, care nu știe a mânui sabia, o acuzi?

– EA e vinovată! stărui regele.

– Nu! Bătură urmașii cu pumnul în masă.

– Vă trimit în exil! Nu aveți dreptul să îmi contestați deciziile. Încetați!

Ar fi vrut să continue, dar depășiseră limita. Se aplecară umili.

– Ne cerem scuze Maiestății Voastre!

Regele ieși fără să zică nimic, fără măcar a-i privi în ochi. Se așezară înapoi, oftând, calculând în minte un plan.

– Lady Mary e acuzată pe nedrept, bombăni Sir Pierre, mâhnit.

– Și ce putem face să-i dovedim nevinovăția? întrebă Lordul Thomas.

– Să-l găsim pe adevăratul vinovat. Pe de altă parte, acceptând speculația Regelui, trebuie cercetate și motivele care au dus la acuzarea lui Lady Mary. Sfinția Voastră, i se adresă Sir Pierre Înaltului Preot, mergeți la Lady Mary și cereți o confesiune. Poate vom ști adevărul.

– Desigur, Sir Pierre, voi vizita acuzata, spuse Înaltul rece.

– O cheamă Lady Mary! sări, înfuriat, Sir Henry.

– Doar nu crezi presupunerile Regelui? interveni Sir Pierre.

– Eu cred ce văd. Și văd prin ochii Maiestății Sale.

Sir Pierre se abținu de la alte comentarii, deoarece Sir Henry concepea deja un plan.

***

Lady Mary nu putea crede că e adevărat. Spera să fie doar un coșmar, datorat lipsei Lordului Thomas din patul și apropierea ei. Lady Eliza o vizitase, promițându-i să-i anunțe orice schimbare în decizia terifiantă a regelui. Pe de altă parte, moartea lui Lady Mary i-ar fi lăsat ei liberă calea spre doi dintre favoriții Curții. Dar cine s-ar coborî să o iubească pe ea? Auzise când Lady Mary îi spusese lui Sir Xavier că ea îl place, dar la fel de bine auzise și declarația lui.

Gândurile astea o frământau pe Lady Eliza, pe când Lady Mary se cutremura la gândul rușinii, al terorii, al nebuniei, al morții.

4. Sir Xavier

Nu! Nu asta trebuia să se întâmple! Nu ea e vinovată! Eu! Eu sunt! Dar mă va crede cineva, în favoarea ei? N-am curaj să spun nimănui, nu poate afla nimeni. Decât ea. Sunt convins că trebuie să-i spun.

Trec de toate gărzile, pretextând că Maiestatea Sa m-a trimis. La ușa încăperii ei, Lady Eliza se agita, palidă. Când m-a văzut, i-au scânteiat privirile.

– Lady Eliza, ce face Lady Mary?

– E îngrozită de posibilitatea morții.

– Cine e înăuntru? am întrebat, încercând să văd printre zăbrele.

– Înaltul Preot. Am impresia că ne va găsi pe toți vinovați. mă tem.

– Lady Eliza, nu ai niciun motiv. Ești în siguranță. Îți promit.

Tocmai când voia să mulțumească a ieșit Înaltul Preot și m-a privit rece, dar n-am dat atenție, ci am intrat la Lady Mary.

– Sir Xavier, nu trebuia să veniți, se revoltă, cu obraji umezi.

– Sunt deja aici. Ce s-a întâmplat cu preotul?

– Mă întreba dacă nu am nicio confesiune de făcut. Sir Xavier, oftă, așezându-se pe micul pat de acolo, nu sunt vinovată de moartea Lordului. Măcar tu cred-mă!

– Te cred, Mary, te cred. Pentru că știu cine a făcut-o.

– Sir Xavier, chiar știți? Trebuie să-i mărturisiți regelui, vă implor!

– Eu l-am ucis.

A încremenit, apoi, revenindu-și, a început să infirme.

– Mary, ascultă-mă.

– Nu!

M-am pus în genunchi, la picioarele ei, privind-o fix.

– Eu sunt vinovat de moartea Lordului de Loxley.

– Imposibil, șopti, nevrând să creadă.

– Te rog, nu fă asta dificil. E vina mea.

– De ce? Sir Xavier, de ce? Pentru dragostea ta? Pentru asta? se revoltă.

– Lady Mary, știu ce a făcut în seara cererii mâinii dumneavoastră. Nu puteam trăi știindu-l vinovat de… asta.

S-a ridicat și a trecut în partea cealaltă a încăperii. M-am săltat și eu și am rămas privind-o, admirându-i trăsăturile perfecte.

– Sir Xavier, trebuie să recunosc greșeala ce ați făcut-o spunându-mi. V-aș putea denunța regelui în schimbul libertății mele.

– Faceți cum doriți, Lady Mary, am salutat scurt apoi am plecat.

Trebuia să meditez.

5. Lordul Thomas

Ne priveam unul pe altul, fără să ne vedem, de ceva vreme, atunci când Preotul s-a înapoiat. Am sărit ca arși. Unde era Xavier?
– Domnilor, liniștiți-vă, începu Înaltul Preot, așezându-se calm. I-am urmat exemplul, deși nimeni nu mai părea atât de… optimist.

– Mary nu recunoaște nimic, spuse dintr-o dată.

– Cred că e „Lady Mary” pentru tine, îl apostrofă Henry.

– Oricum, nu eu sunt cel închis, se apără Preotul.

– Domnilor! i-am oprit. Sfinția Voastră, am impresia că urma un „dar”.

– Mulțumesc, Lord Thomas. Într-adevăr, cred că știu cine e vinovat. De fapt, sunt sigur, zâmbi sinistru.

– Cum așa, dacă Lady Mary n-a dezvăluit nimic?

– Am… auzit o discuție privată, șopti, oarecum resemnat.

– Vai… ce preot! bolborosi Sir Pierre, destul de tare ca să fie auzit.

– Spuneți, vă rog, interveni Sir Henry, agitat.

– Dacă-mi permiteți… Știu că vă este loial, dar Sir Xavier și-a recunoscut vina în fața prizonierei noastre.

Cum? Nu se putea ca Xavier să-l fi omorât pe Lord. Nu avea…

– … Motivul? am întrebat și a sunat ca o uimire, ceea ce era adevărat.

– Se pare că Sir Xavier nutrește o iubire oarbă și periculoasă pentru Lady Mary.

Am simțit că se prăbușește etajul peste mine. Eram confuz i dezamăgit. Pe de o parte, Xavier îmi fusese (în percepția mea) cel mai bun prieten, dar nu aflasem niciodată nimic. Pe de altă parte, dacă sentimentul era reciproc? Dacă Lady Mary îl pusese, drept dovadă a iubirii lor? Îmi era silă de mine, de noaptea abia luminată petrecută în compania ei, de toate cuvintele dulci (efemere) declarate printre valurile întunericului. Dar ce urma să facem? Trebuia s-o eliberăm pe Lady Mary. Dar Xavier e – era – ca un frate. Și eu l-aș fi omorât pe Lord, dacă aveam un motiv. Chiar, de ce îl omorâse? Ce îi – le făcuse?

Când regele a intrat în sală, arătau toți precum mă simțeam eu. A trecut vijelios până la tronul lui, iar Xavier, cu o expresie disperată, s-a oprit în locul în care Lady Mary se auzise acuzată de tatăl ei.

– Xavier, încetează, nu am timp, îl repezi, probabil la o discuție deja începută.

– Am ceva important să vă spun, zise înfrânt.

– E vina mea!

6. Înaltul Preot

„E vina mea!”

Au sărit toți patru în același timp: Sir Henry, Sir Pierre, Lordul Thomas și Sir Xavier. Regele s-a trezit, parcă din visare, privind cele patru expresii sincere. De ce îl apărau? Sau ce ascundeau? Regele se ridică și bătu cu pumnul în masă.

– Care dintre voi? șuieră.

– Eu! răspunseră cele patru ecouri la unison.

– Este imposibil ca toți patru să fi mânuit sabia ce l-a răpus pe Lord!

– Eu am mânuit-o, spuse Sir Henry.

– Dar era a mea, completă Sir Xavier.

– Eu le-am dat ideea, sări Lordul Thomas.

– Și eu l-am spionat, interveni și Sir Pierre.

Regele îi măsură din priviri pe fiecare, apoi oftă și se așeză.

– Și Lady Mary ce a făcut? întrebă în final.

– Nimic! aproape țipară.

Se vedea că Regele se confruntă cu o dilemă interioară, pentru că reacționă târziu.

– De ce?

– Pentru că Lady Mary a fost înjosită de ticălos! spuse Sir Henry. Sir Xavier și Sir Pierre îl aprobau tacit, dar Lordul Thomas nu știa nimic.

– Cineva trebuie să moară pentru viața Lordului, concluzionă Regele.

***

– Părinte, ajută-mă să aleg calea cea dreaptă, șopti Regele în semiîntunericul din biserică.

Trebuia să fiu imparțial.

– Maiestate, am fost să-i cer lui Lady Mary o confesiune, pe care n-am primit-o. Apoi a vizitat-o Sir Xavier și am surprins mărturia lui.

– Și ceilalți?

– Nu știu, dar Lordul Thomas nu părea să fie implicat.

– De ce?

– Maiestate, mă tem că și acest aspect mi-a rămas necunoscut.

– Înjosită… Cum a înjosit-o Lordul pe Lady Mary?

– Presupun că Lady Mary s-a simțit înjosită de propunerea Lordului.

– Nu am venit pentru presupuneri!

– Iertare! Dar nu pot afla nimic, deoarece toți mă acuză de a o învinovăți fără motiv pe Lady Mary.

– Lady Mary e oricum vinovată de ceva, conchise, apoi plecă în grabă.

Era, sau, printr-o idee barbară, Regele dorea să se lipsească de prezența ei?

7.Regele

Dumnezeu știe cine e vinovat! Nu-mi pot acuza fiii pentru ceva ce n-au făcut. Dar cine? Lordul Thomas sau Sir Xavier, așa cum zice preotul? Trebuie să vorbesc cu Lady Mary.

– Tată, deja? tresări. Era plânsă și obosită. Am rămas la oarecare distanță.

– Mary, dacă recunoști, voi fi îngăduitor, spun precaut.

– Dar n-am ce. Jur pe amintirea mamei că n-am făcut nimic! ripostează.

– Dar cine? insist. Nu spune nimic. Preotul zice că Sir Xavier e vinovat.

– Nu e adevărat! Preotul ar trebui să fie mort!

– De e nu e adevărat? Mă păstrez calm, în ciuda agitării ei.

– Pentru că a fost cu mine în noaptea în care a fost Lordul ucis, ezită.

– Dar te dăduseși Lordului deja.

– Nu, tată, nu. Am stat în camera mea, de vorbă. Toată noaptea.

Nu o prea credeam, dar aș fi vrut să fie așa.

– Sir Henry spunea că ai fost înjosită. Cum vine asta? A început să plângă și s-a lăsat să cadă în genunchi pe podeaua rece.

– Mary, răspunde, insist, de vreme ce nu scoate decât suspinele umede.

Se ridică și își șterge obrajii cu podul palmei. Se apropie de mine.

– N-ai decât să mă acuzi, dar lordul tău merita mai mult decât atât, șuieră, cu un deget ridicat amenințător. Îi prind mâna și i-o las în jos. Îi ridic bărbia și o forțez să mă privească.

– Mary, nu vreau asta. Crede-mă că e oribil să te știu aici. Uite, dacă Lady Eliza confirmă că ați fost amândoi în camera ta, te eliberez.

Pare mai degrabă speriată decât fericită. Se pare că nu mai știu să interpretez gesturile, odată atât de familiare, ale fiicei mele.

***

– Lady Eliza, poți spune dacă în noaptea uciderii Lordului, Lady Mary era în camerele ei? o întreb, după ce o aduc gărzile.

Se cutremură, dar nu spune nimic. E îngrozită, cu privirea la Lady Mary.

– Eliza, stăruie Mary, pentru binele tuturor, amintește-ți. doar erai încântată că te invitasem la masă cu noi.

– Da, Maiestate, într-adevăr. Îmi amintesc. Lady Mary a avut generozitatea de a mă invita la masă, cu ea și Sir Xavier. Am stat până după miezul nopții.

Măcar fetele și Sir Xavier erau scăpați. Preotul, pe de altă parte, va plăti pentru eroarea comisă. Fără ezitare.


8. Sir Henry

Lady Mary, de îndată ce a scăpat, mi-a povestit cât de îngrozită fusese. Nu i-am spus că regele ordonase moartea preotului, imediat după eliberarea ei. Am lăsat-o cu Eliza. Situația în sala de întâlniri nu era, însă, prea bună, în lipsa regelui. Când am ajuns acolo, Lordul Thomas îl apucase de haină pe Sir Xavier.

– Trădătorule! Și eu te-am ținut aici atâția ani! îi reproșa, chiar și după ce îi depărtasem.

– Ce Dumnezeu e asta? interveni Pierre.

– După ce l-am împins de la spate și ajutat, aflu că îmi dorea iubita!

– Cum puteam să-ți spun? se apără Xavier.

– Nu trebuia să o simți! și îmi erai prieten…

– Îți sunt! Nu am putut să mă apăr de frumusețea ei.

– Potoliți-vă! i-am oprit. Nu ajungem nicăieri. Știe cineva cine e vinovat?

– Știe cineva motivul? sări Lordul Thomas.

– Atunci de ce te-ai băgat? îl întrebă Sir Xavier.

– Să te apăr de vorbele preotului, trădătorule! șuieră.

– Lordul o considera deja a lui, afirmă Pierre. Thomas încremeni.

– Cine l-a omorât merită felicitat, bolborosi încruntat, palid.

– Eu l-am omorât, șopti Xavier.

Asta era imposibil. El continua cu teatrul chiar și acum, când nu mai era acuzat de nimic.

– Știai? fu prima reacție a lui Thomas. Xavier dădu din cap.

– Xavier, lasă prostiile și hai să aflăm adevărul, am spus.

– Dar ăsta e adevărul. Eu l-am omorât. O să spun regelui. Voi nu trebuie să suferiți. Lady Mary știe deja.

– Și n-a zis nimic? se miră Thomas.

– Nu cred. Altfel eram deja mort.

Discuția ne-a fost întreruptă de trei secretari neimportanți de-ai regelui.

– Sir Xavier, puteți părăsi încăperea, spuse unul.

– Nu, rămân aici.

– Prea bine. Sir Henry, Sir Pierre, Lord Thomas, sunteți acuzați de moartea Lordului de Loxley. Regele nu va asculta poziția nimănui. Cei trei vor fi decapitați în piața publică, mâine la prânz.

Am rămas ca trăsnit. Noi, acuzați de tata, pentru ceva ce Xavier făcuse. El nici măcar nu fusese acuzat.

Nu știu pe unde sau cum am ajuns în turn.

 

9. Sfârșitul

Lady Anne fusese complet exclusă din istorisire, dar nu ducea lipsa unei companii. Ducele venit în vizită îi încălzea patul și trupul în absența regelui.

Lady Mary, abia scăpată de fantoma morții, o găsi din nou, aflând despre acuzarea fraților săi. Mai sfâșiată decât la gândul propriului sfârșit, îi căută pe Sir Xavier, să-l implore să-și recunoască fapta, să-i salveze pe frații ei și să lase Angliei un moștenitor la tron. Sir Xavier, însă, era de negăsit. Eliza încerca și ea să îl găsească, dar ca să îl avertizeze, să fugă, deoarece știa că rugămintea lui Lady Mary nu îi va rămâne indiferentă. Aflând intențiile slujnicei sale, Lady Mary îi ordonă să părăsească imediat palatul, dacă nu dorea să fie omorâtă. Era inadmisibil ca cineva să pună interesul personal înaintea vieții urmașilor la conducerea Angliei.

Cei trei acuzați, deși nu vorbiseră de când fuseseră luați din sala de întâlniri, se confruntau cu aceeași dilemă: să accepte acuzarea – nedreaptă, de altfel – pentru a o ști salvată pe Lady Mary, sau să lupte pentru libertatea lor justificată, în ciuda dorinței regelui de a nu asculta confidențe. Dar asta însemna să-l acuze pe Sir Xavier, ceea ce era adevărat și drept, dar imoral și împotriva jurămintelor de fraternitate dintre ei. Totuși, cum se putea ca Sir Xavier să-i lase pe ei cu acuzarea și, mai important, cum și de ce îl omorâse pe Lord?

După ce îi permisese lui Lady Mary să viziteze acuzații cât de mult dorește, regele porni într-o lungă plimbare cu Sir Xavier, pentru a-și calma sufletul.

Lady Mary stătu cu cei trei întreaga seară, dar era cea mai curajoasă. Știa că poate rezolva, își impusese să-și salveze frații și alesul. Încercă să-i liniștească, începând, cu glasu-i dulce, lungile povești la care era atât de pricepută.

Când consideră că e destul de târziu ca regele să nu mai fie treaz, coborî din turn. Fură un cuțit din bucătărie și se strecură în camera regelui. Dacă regele „era găsit mort”, primul urmaș născut care era în libertate – sau în viață – îi lua locul aproape imediat. Deschise ușile masive, nepăzite pentru prima oară, și, cu inima bătând înspăimântător de repede, se apropie de pat. Cu lama ascuțită ridicată, dădu la o parte baldahinul, dar patul era gol. Oftă, alungând nodul din gât, și se așeză pe margine, măsurând în mâini cuțitul lucind în sclipirea lunii ce privea temătoare pe geam.

Ceea ce nu știa nimeni era că Sir Xavier, înnebunit de toate cele pricinuite, îl ademenise pe Rege în pădure și, pe când Lady Mary se întorcea mustrându-se în camerele ei, el se pregătea să îl ucidă pe rege. Urma să își ia viața apoi, ca să nu fie nimeni altcineva acuzat. Scrisese și o scrisoare prin care se incrimina de moartea Lordului, pentru care iubirea lui suferise atât de mult. Desigur, tot ce îi lipsea era curajul.

Puțin după miezul nopții, pe când Lady Mary le ducea acuzaților câte un bol cu mâncare caldă, pe care o „furase” de la bucătărie, întreg palatul putu auzi un țipăt înăbușit venit de departe și – ca răspuns – un altul și lungi vaiete de sălbăticiuni.

Nimeni, însă, nu știa că mâine urmau să îl aibă pe Sir Henry la tron și pe Rege într-un cavou, în capela condusă de un nou preot, sfințit de moartea nevinovată a Înaltului.


Anunțuri

8 păreri la “Regatul, sez. 2

  1. Pingback: Regatul II « Ada Pavel's Blog

  2. Pingback: Regatul III « Ada Pavel's Blog

  3. Pingback: Regatul IV « Ada Pavel's Blog

  4. Pingback: Regatul VI « Ada Pavel

  5. Pingback: Regatul VII « Ada Pavel

  6. Pingback: Regatul IX « Ada Pavel

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s