Cartea

1. O carte

Eu îl aștept. Dacă vine, treaba lui. Dacă vine. Mă tot gândesc de zece minute, de când sunt aici. Dar de ce nu? L-am așteptat atâta vreme. Sau nu îl așteptam pe el? Ba da. Dar nu vine. Serios. Nu vrea și punct. Poate… Ei, nu. Dădea un semn dacă intervenea ceva. Ei, să-i fie de bine. Dar de ce mă tot măsoară tipul ăla brunet? Ce, am ceva pe mine? Sau cum? Ups! Mi-a făcut cu ochiul. Mă uit la el și schițez pe buze un „Eu?”  Zâmbește și dă din cap că da. Ai, nu mă-nnebuni! Îi fac semn să vină lângă mine. Îmi arată pomul de deasupra lui. Da, e umbră, iar eu stau în soare. Nu credeam că o să stau mult, deci nu contase. Nu mă duc lângă el. Numai de-a naibii. Să văd, ce face?  Zâmbește iar, amenințându-mă cu o mișcare din cap. Îi râd înapoi. Ridică o sticlă de suc. După cum arată, e rece. Neg din nou. Oftează teatral. Ridică o carte începută. Parcă recunosc coperta, dar nu știu de unde. Ridic din umeri. Îi arăt cartea mea, primită în dar de la cel pe care îl așteptam, pe care îl așteptasem atâta vreme. Pare că o recunoaște. Fan fantasy? mă întreb. Eu tot aici rămân, chit că fac insolație. Îmi face semn spre o gheretă de înghețată. Aș vrea o înghețată, dar va pretexta că trebuie să stăm la umbră și tot lângă el ajung. Nu răspund. Îmi înclin capul într-o parte, să prind o pată de umbră – un nor mic. Dintr-o dată, piațeta se umple de oameni. Parcă acum s-au deschis porțile și intră toți. Două grupuri gălăgioase îmi trec prin față. Aștept să treacă, să îl văd iar. Printre doi copii mai scunzi văd locul liber. A plecat. Frumos din partea lui… Oftez și îmi iau cartea. Mi-e cald, dar mai stau aici puțin. Mă simt vie, cu soarele jucându-se pe pielea mea. Dă-o naibii de avertizare meteo. Măcar mor fericită. Se așează cineva lângă mine. Nu mă interesează nimeni. Mă trezesc cu o înghețată roz în față și tresar. Urmez mâna și dau de brunet. Îi zâmbesc, deși voiam să mă încrunt la el. Iau cornetul. E rece. Uf, e bine.

– Te aștept de un sfert de oră, mă dojeni, pe un ton amuzat.

– Pe mine? întreb, uimită.

– Păi a cui carte crezi că e asta? șopti, ridicând din nou volumul. Acum văd mai bine. E cartea pe care i-o făcusem cadou de ziua lui, acum zece ani.

E cartea noastră.

 

2. SoulMate

Știu că nu trebuia să îl cred în stare să mă lase așa, dar de când tot zice că vine și n-a ajuns… Acum a venit și m-am uitat la el un sfert de oră, fără să îl recunosc, și încă mă uit la el de vreo oră și tot nu-mi vine să cred. El era puștiul ăla rușinos, care tremura când trebuia să spună lecția, care nu avusese curaj să admită că nu îl suferă pe cel mai bun prieten al lui (sau cel puțin așa lăsau să se vadă, că sunt prieteni). Acum avusese îndrăzneala să spioneze. Parcă a slăbit și s-a înălțat; acum e mai înalt ca mine, deși abia mă ajungea în generală.

– Ce-ai pățit?

– Mă gândeam… Scuză-mă. De ce nu ai venit la mine, când am ajuns în parc?

– Voiam să te văd întâi, să-mi ascund surprinderea, se amuză.

– Așa rău arăt? râd.

– Nu. Doar că, dacă nu vedeam cartea, nu știam că tu ești. Ești frumoasă.

Simt sângele urcându-mi-se în obraji, dar replic, ca să nu las tăcerea să devină ciudată.

– Cine ești tu? Unde e Bogdan al meu? Ce-ai făcut cu el?

– L-am lăsat la tine, nu-l mai ai?

Am pufnit.

– Uite, îmi place mie poezia, dar asta e prea lirică.

– Dar…Ia zi, când apare cartea aia?

– Care?

– Păi, n-ai trimis pentru concurs?

– Ba da… Dar de unde știi tu?

– Nu ai blog?

– Ba da. Stai, tu îmi citești blogul?

– Dap. Am lăsat și comentarii.

– Nu ai lăsat.

– Ba da, mă contrazice ferm.

– Sub ce nume? insist, uimită că nu îl recunoscusem până acum.

SoulMate.

– Tu erai? Tu ai blogul ăla?

– Cam așa. Tu m-ai convins să îl fac. Adică, citind la tine pe blog, am decis să-mi fac și eu. A fost util uneori, când îmi era dor de noi.

Da… Purtasem niște discuții lungi prin comentarii. Nu mă interesase adresa lui, deși aveam cum să o aflu.

– Dar, stai. Ce legătură avea cartea mea cu Bogdan al meu?

– Păi, am început să citesc mult. Am văzut ce fel de persoană te atrage.

– Dar SoulMate nu poți fi tu. Adică el era amuzant, ironic, romantic, iar tu… Nu ești.

– Nu eram.

– Adică acum ești?

În loc să răspundă, s-a aplecat să mă sărute. Am două clipe să decid. Îmi e dor de el ca prieten, coleg de suferință, dar am început să mă îndrăgostesc de SoulMate. Ce pot face?

– Bogdan…

S-a oprit brusc și se dă înapoi. Rămân pe loc, neștiind ce să fac să nu pară deplasat. Murmură niște injurii, dar nu e menit să le aud; doar le citesc pe buze. Apoi își întoarce privirea spre piațetă.

– Sunt încă un fraier…

– Nup. Nu e adevărat. Nu ești. Să nu mai aud așa ceva.

– Dar nu vezi ce fac? Mă ridic și mă las pe vine în fața lui.

– Încetează. Nu e vina nimănui. Sunt confuză. Prinsă între Bogdan pe care îl știam și SoulMate cu care vorbisem atâta pe net. Nu e vina ta.

– Ba da, bolborosește, ridicându-se și trecând pe lângă mine. Mă așez pe locul lui, privindu-l cum se îndepărtează, pășind furios.

 

3. „Țip!”

  

Nu știu dacă ar trebui să mă duc după el sau nu. Mai bine stau cuminte. Amândoi trebuie să ne calmăm, deși eu mai mult ca el. Chiar putea să-mi facă asta? Cum să mă îndrăgostesc de el? Mi se pare ciudat. Și nu pentru că… nici nu știu de ce. Îmi întind mâinile în spate și dau de carte. Cartea lui. A plecat cu cartea mea! A, nu, sunt amândouă aici. Le iau și încep să fug după el. L-am văzut când a ieșit din parc. A făcut stânga. Mă lovesc de un bărbat și îmi zboară cărțile. Bolborosesc niște scuze și mă aplec să adun foile dezlipite de timp și tocite de cele cinci citiri. Am pierdut coperta din spate. Of, și cât am mai muncit să o țin lipită acolo! Bărbatul mă prinde de cot tocmai când amețisem – m-am ridicat prea brusc. Îmi întinde coperta și îmi zâmbește.

– Ai grijă de tine, șoptește, apoi se pierde printre turiști.

Să am grijă de cărțile astea mai bine. Dar de ce fugeam? A, da, Bogdan. Bogdan! Fug iar după el, încercând să evit pe toată lumea, ceea ce mă încetinește substanțial. Dar mai bine așa decât fără motivul urmăririi. Dar cine era omul ăla? Sau… Mă rog, un om. Eu eram după Bogdan. Am ieșit din parc! Am reușit! Acum, stânga. Nu mai e. Unde e? La capătul străzii, fac iar stânga. Nu-l văd. L-am pierdut… Nu mai stă acolo, că ai lui s-au mutat la țară și au vândut apartamentul. Unde e??? Mă așez pe o bancă, pe trotuar. E umbră. Un autobuz oprește în fața mea. Eram în stație. Frumos. Nu mă urc. Nu vreau să plec. Poate se întoarce. Dar eu sunt aici… Fir-ar! Mă ridic brusc și mă răsucesc spre parc. Merg repede, deși mi-e foarte cald și simt soarele urmărindu-mă amenințător. De ce mă urmărește? Cotesc spre dreapta și mă izbesc iar de cineva. La dracu! De data asta, el – tot un el? – mă oprește să scap cărțile. Mă uit la el. Tot individul de mai devreme.

– Mă urmărești? îmi scapă, înainte să realizez că ar trebui să tac, mai bine.

Râde. E înspăimântător. Nu ca înfățișare. Dar de ce e iar după mine? Coincidențe? Cât urăsc cuvântul! Nu cred în coincidențe. Punct.

– Poate. Dar tu pe cine urmărești?

– Pe nimeni. Adică nu e treaba nimănui dacă și pe cine urmăresc. Acum, dacă mă scuzi, trebuie să plec.

Trec pe lângă el. Mă prinde de cot. Mă dau un pas în spate și îl fixez cu privirea. Ce vrea? Țip. Dacă nu mă lasă imediat, țip!

– Te rog frumos să mă lași, șuier.

– Poate te ajut. Și eu îl caut tot pe Bogdan.

Ce?… Nu, nu mă interesează.

– Caută-l. Eu trebuie să… Stai. De ce îl cauți? Știu unde să îl găsești, mint.

– Și de ce nu mergem acum la el?

– Eu nu pot să mă duc la el acasă. O să par disperată. Totuși, de ce îl cauți?

– Să… Se uită la cărțile mele. Să-i înapoiez niște cărți.

– Aha. Vă știți de mult?

– Da. De când eram mici. De fapt, el era mic. Eu eram mai mare, dar…

– Bine, lasă. Am treabă. Te rog să îmi dai drumul.

– Sau ce?

– Sau țip. E o poliție în parc. Vrei?

Inspir adânc. Nu vreau să țip. Vreau doar să mă lase în pace. Lasă-mă în pace!!!!

– Gata, gata, zice și îmi dă drumul. O să ne mai vedem.

Sper să nu.

Își continuă drumul. Îl urmăresc cu privirea până la stație. Apoi mă întorc în parc. Trebuie să vorbesc cu Bogdan.

 

4. Apel neașteptat

Încă nu înţeleg ce treabă ar avea cu Bogdan acest individ. Şi cum am reuşit eu să mă bag în prostia asta. Fir-ar! Am ajuns înapoi în parc. N-am răbdare să citesc. Număr turiştii. Unii se tot plimbă prin faţa mea şi îmi vine să mă ridic la ei, să le spun să stea locului, că îmi strică socotelile. Dar nu o fac. Trebuie să se întoarcă. Trebuie să vorbesc cu el. Sigur trebuie. Îl sun. Nu răspunde imediat. Te rog, te rog să răspunzi, ca să ştiu ce prostii faci. Ţâr. Ţâr. Ţâr. O dau naibii de treabă! Ţâr. Ţâr. Alo. Alooo??

– Bună, Bogdan, reuşesc să zic.

– Bună. Mădălina… Ce mai faci?

Ăăă?

– Biiine, cred. Unde ai fugit? Trebuie să vorbim.

– Ce?

– Trebuie să vorbim. Ai fugit aşa mai devreme! Vino înapoi în parc.

– Mădă, crezi că ştii cu cine vorbeşti?

– Da, Bogdan. Cu prietenul meu, zic exasperată. SoulMate. Spune-mi că nu eşti în faza de negare…

– Meme, nu cred că…

– Bogdan! strig prin telefon. Ai fost aici mai devreme. Îngheţata cu cireşe? Declaraţia? Blogul? Cartea?…

– Meme, pe bune de pricep ceva. Care îngheţată?

Cred că încep să plâng, pentru că mă gâdilă nişte picuri pe obraji.

– Bogdan, ascultă-mă. Mai devreme ne-am văzut în parc. Da?

– Nu!

– Atunci hai să ne vedem în parc.

– De unde ştii că sunt în oraş? Abia am ajuns.

– Nu ştiu. Vino în parc, acolo unde învăţam noi să jucăm şah. Cât de repede ajungi?

– Zece minute.

– Vino. Te aştept. Mă vei recunoaşte.

Închid repede. Ce se întâmplă cu omul ăsta? Cum să mă lupt eu acum cu morile de vânt? Ce vrea să însemne asta? Aştept. Îmi iau o altă îngheţată, doar ca să fac ceva. Număr iar turişti. Ăia încă se învârt. Mă enervez curând. Trebuia să fie o zi plăcută de vară, când urma să îmi întâlnesc colegul. Am întâlnit mai mult decât voiam şi, se pare, persoana nepotrivită.

A venit în mai puţin de zece minute. M-a recunoscut imediat.

– Uau, întinde braţele. Mă ridic şi îl îmbrăţişez, reticentă. Nu te-ai schimbat deloc. Adică, arăţi foarte frumos, dar eşti tot tu, aşa naturală ca de obicei.

– Dar mai devreme ai zis că…

– Meme, opreşte-te. Nu ştiu ce e cu „mai devreme” ăsta. Îţi spun cu mâna pe inimă că nu am fost mai devreme în parc.

– Dar ai zis că ai blogul şi că te-ai îndrăgostit, şi mi-ai turuit nişte replici lirice…

Pe cuvânt că nu înţeleg.

– Nu am zis nimic. Povesteşte-mi tot, poate înţeleg şi eu ceva.

Oftez şi îl invit să stea lângă mine. Banca asta de la umbră începe să-mi dea fiori. Nu ar trebui să am încredere în ce zice. Nu acum. Nu după ce mă minte în faţă. Cu toate astea, îi povestesc ce s-a întâmplat.

 

5. Doi, în loc de unul

– Semăna cu mine? a fost prima lui replică.

– Semăna cu cel pe care îl ştiam. Dar cu tine, acum, nu seamănă. E puţin mai slab şi foarte fr… Nu contează.

– Bine. Să zicem că te cred. Cine ar face asta?

– Eu ştiu? La naiba. Nu ştiu… Dar avea cartea noastră, i-o arăt. O ia cu ochii sclipind.

– Am pierdut-o acum… şase ani să fie? Da, cam aşa. Nu ştiu cum. Doar am pierdut-o când mă mutam în capitală.

– Deci nu tu ai venit cu ea azi, în parc? Nu cu tine am vorbit prin mailuri ca să stabilim…

– Nu.

– Buuun. Ai vreun frate geamăn de care eu nu ştiam?

– Ha, asta e bună. Nu ştiu. Probabil… Parcă nu aveam, aşa-i? râde, deşi e tensionat.

– Ar trebui să vorbim cu ai tăi, propun. La naiba, am uitat că sunt plecaţi…

– Ba sunt aici. Au venit să mă vadă. Abia îi cazasem la hotel când ai sunat tu. Hai să vedem. Sau, dacă vrei să fugi…

Îl văd peste umărul lui pe bărbatul de mai devreme. Ăsta n-are ce face? Mă ridic şi îl trag după mine.

– Trebuie să fugim amândoi.

– De ce?

– Hai. Îţi spun după.

Vine după mine până ieşim din parc, apoi ajungem pe bulevard. Mă calmez puţin, văzând că nu ne-a urmărit, şi micşorez viteza.

– Deci, sosia ta are duşmani. Trebuie să aflăm cine e.

– Biine.

Ajungem la hotel şi mă conduce până la etajul doi. Intrăm şi o găsim pe mama aşezată pe pat. Se aud zgomote din baie.

– Bună ziua, doamnă Dumitru.

– Bună. Mădălina, tu să fii?

– Da. Ce mai faceţi?

– Bine! Cristi, ia vino să vezi pe cine avem în vizită! îi strigă ea entuziasmată.

Bărbatul apare în uşă zâmbind. Nu mă mai cunoaşte.

– Am un frate geamăn? începe Bogdan, pornit.

– E Mădăl… începe femeia, dar realizează ce spune fiul ei şi se blochează. Se întoarce şi ne priveşte ca pe nişte fantasme.

– Bogdan, îndrăzneşte tatăl, nu ştiu de unde ţi-a venit ideea asta, dar…

– Am un frate geamăn? se răsteşte la ei.

Părinţii îşi schimbă priviri vinovate. Femeia oftează şi ne face semn să ne aşezăm. El nu vrea, aşa că nu stau nici eu.

– Când te-ai născut tu, abia aveam cu ce trăi. Doi erau prea mulţi. Am dat unul spre adopţie. Da, ai un frate geamăn, conchide mama, fără să ne privească.

Deci era un frate… Îmi sună telefonul şi sunt nevoită să îi las înăuntru. Ies pe hol. Nu cunosc numărul, dar nu prea contează acum. Răspund.

– Hei, Meme, ce mai faci, nebuno?

Vocea trezeşte o aromă de… liceu. Ştefan, un alt coleg.

– Bine. Tu? Cu ce ocazie bagi lumea în seamă?

– Să vezi. M-am întâlnit cu Bogdan acum vreo cinci minute şi mi-a spus că e amorezat până peste cap de tine, zice amuzat. Chiar aşa?

Ups! Acum sunt sigură că sunt doi. E ca naiba.

– Păi, nu ştiu sigur. El aşa zice. Dar eu nu pot să mă rup de relaţia mea pentru el, abia acum, mint cu neruşinare.

– Da, asta aşa e. Bogdan trece pe lângă mine, trântind, şi coboară. Auzi, văd că ai treabă. Trebuie să punem de-o petrecere, cu toţii. Mai vorbim, bine?

– Sigur, Andu!

Închide. Eu fug după Bogdan. După unul dintre ei…

 

6. Și-a făcut bine temele

În prind din urmă undeva prin parcarea hotelului. E roşu şi respiră greu. Încerc să îl calmez verbal, dar nu reuşesc, aşa că îl trag efectiv până pe marginea trotuarului şi îl împing să se aşeze pe bordură. Mă aşez pe vine în faţa lui.

– Ascultă-mă. Ştiu că e un şoc tot ce ai aflat şi îmi pare rău că au ţinut asta secret atâta vreme, dar geamănul tău începe să îşi intre în rol. Deja a vorbit cu Andu. Ar trebui să îl oprim cumva.

– Douăzeci şi doi de ani. Şi dacă nu erai tu, poate nici nu aflam.

Bun, acum dă vina pe mine.

– Adică nu e vina ta. E bine că s-a întâmplat aşa, că am aflat. Dar trebuia să-mi fi spus mai demult.

Vrea să inspire şi se îneacă – aerul e înecăcios şi plin de praf. Mă ridic şi aproape îi ordon să nu se mişte. Era un magazin după colţ, dar la câte s-au schimbat în oraş de trei ani, când am plecat la facultate, nu sunt sigură. Îl găsesc, totuşi, acolo. Cumpăr o sticlă de apă. Mă întorc la Bogdan. O bea aproape pe toată fără comentarii. Apoi îşi cere scuze că a reacţionat aşa.

– Deci, ce facem? se trezeşte.

– Eu ştiu? Dacă aş putea să dau de el, poate aş afla ce vrea. Sau… Dar de unde Dumnezeu ştie atâtea? Mi-a vorbit despre amintirile noastre, despre carte, despre serbări…

– Ştii, când am pierdut cartea, am pierdut un întreg pachet, cu jurnale şi oracole şi albume foto. Şi-a făcut foarte bine temele, se pare.

– Bine. Totuşi, cum dăm de el?

Îi sună telefonul. Vede cine sună şi pufneşte, apoi lasă telefonul pe asfalt. Mă uit – mama lui. Îl ridic şi răspund.

– Ăăă…cred că ar trebui să veniţi sus. E cineva de care aţi fi interesaţi.

Pare încolţită, aşa că nu cer explicaţii. Îl iau iar de mână pe Bogdan şi îl duc pe scări în sus. Se revoltă puţin, dar nu-i dau loc de întors. Sunt lucruri pe care le refuzăm când suntem furioşi, apoi le regretăm. Ştiu. Deschid uşa şi dau de individul care mă urmărise. Nu pare să aibă vreo armă. Mă uit la părinţi – nu au nici ei semne de violenţă sau ceva. E bine, încă.

– Aşa, începe, trecând pe lângă mine.

– El este… tatăl fratelui tău. O privim nedumeriţi. Adică tatăl adoptiv al fratelui tău geamăn.

Vrea să iasă, dar îl prind de cot. Oftează şi se întoarce, dar rămâne în spatele meu. Ei bine, ăsta e Bogdan pe care îl cunoşteam eu.

– Cu ce ocazie o aşa sincronizare? încep, privindu-l pe tatăl adoptiv.

– Mi-am pierdut fiul. Era cu tine ultima oară, mă acuză.

– Trebuia să mergi după el, nu să mă spionezi pe mine.

– Cum îl găsesc?

– Dacă aş şti, oricum nu ţi-aş spune. Caută-l!

Tuşeşte teatral. Întinde şi dă mâna cu domnul Dumitru, apoi vrea să iasă. Mă dau într-o parte şi îi arăt ironică uşa.

– O să aveţi nevoie de mine, bombăne, apoi pleacă.

– Ştii ce? Ar trebui să îl urmărim, propune Bogdan, după un minut de tăcere.

– Nu, tună mama.

– Mamă, se întâmplă ceva. Nu-mi pot lăsa fratele pe care nu îl cunosc să îmi acapareze identitatea. Fiţi atenţi. Dacă nu sun să vă spun că sunt bine într-o oră jumătate, sunaţi la poliţie, bine?

Nu vor. Mama tresare când aude de poliţie; tatăl neagă absent. Nici eu nu sunt foarte încântată, dar e bună ideea lui. Femeia a început să plângă, iar el vorbeşte neînţeles, parcă stârnit de lacrimile ei. Mă reped la femeie şi îi promit că am grijă să nu ne expunem periculos. După ce bărbatul primeşte aceeaşi asigurare de la Bogdan, plecăm. Am impresia că nu îi mai văd. Ba da, trebuie să-i mai văd.

Problema e că l-am pierdut pe bărbat. Intrăm în maşina lui când ne taie calea un Golf roşu. Porneşte în viteză după el. Îmi pun centura. Mi-e frică.

– AG 43 KLM, spune. Ai telefonul meu. Trimite-i tatei numărul ăsta şi spune-i să-l memoreze.

Mă conformez. Trebuie să mă distrag cumva de la urmărirea asta.

 

7. Apartamentul 23

Golful se opreşte undeva la marginea oraşului, la ultimul cartier de blocuri. Îl lăsăm să intre. Tresar când îmi sună telefonul. Nu, e telefonul lui. Răspund fără să mă gândesc la regula proprietăţii.

– Numărul aparţine unei femei, care tocmai a declarat că i-a fost furată maşina. Un Golf roşu.

– Mulţumesc.

– Aveţi grijă.

Închideam deja. De unde aflase aşa repede? Şi noi ce urma să facem acum?

– Hai să sunăm la poliţie, propun. Maşina e furată.

– Nu. Asta va fi între mine şi el.

– Şi tac-su? Şi eu?

– Nu.

Iese. Eu după el. Nu vreau să mă duc acolo, dar nici singur nu-l pot lăsa. Am un spray paralizant în geantă şi o forfecuţă pentru manichiură. Nu e suficient, dar e necesar. Intrăm pe scară. E mult mai rece decât afară, la 40 de grade.

– Şi acum? şoptesc spre el.

– Trebuie să fie apartamentul 23, spune, trecând cu degetul peste o listă a locatarilor.

– De unde dracu’ ştii? mă enervez.

Mă simt ca la CSI New York.

– Am văzut ce a format la interfon.

Bestial. Superman. Eu plec. Nu, nu plec. Ba da. La naiba! Hotărăşte-te!!!

– 23 e aici, la parter.

– Mai bine, mormăi.

Oftează şi mă prinde de umeri. Mă întoarce spre uşă şi mă împinge.

– Pleacă. Pleacă! Lasă-mă!

Mă opresc în uşa pe care nu o poate deschide, mă răsucesc printre mâinile lui şi mă trezesc cu buzele lui aproape de ale mele. Mă las în jos şi îl privesc sfidător.

– Nu-ţi permit să-ţi verşi nervii pe mine. Acum, dă-te la o parte şi hai să vedem ce e la 23.

Insistă deasupra mea, apoi se dă în spate. Îmi face semn să păşesc înainte. Frumos, mă laşi pe mine în faţă! Bravo… Pornesc furioasă.

Coridorul coteşte spre dreapta. Fac un pas, apoi aud paşi în spate. Mă întorc să-l văd pe bărbat strângând o sfoară după gâtul lui Bogdan. Reuşeşte să îmi facă semn în spate, dar, până să văd, simt două mâini luându-mă pe sus. Ţip, apoi mă simt în cădere liberă.

Totul devine negru.

 

8. Sper. Chiar sper.

Mă trezesc. Mă doare capul. Vreau să verific, dar nu pot să ridic mâna. Sunt prinsă de scaun. Murmur o înjurătură, apoi îl simt pe gâtul meu. Tresar.

– Te-ai trezit, iubire?

Îşi trece degetele peste bărbie, apoi coboară pe umeri. Lasă bretelele bluziţei în jos. Încep să respir greu. Mi-e frică. Unde e Bogdan? Ce au făcut cu el? Îşi sprijină capul de umărul meu, şoptindu-mi la ureche.

– Ţi-am spus cât de mult te doresc?

Respiraţia lui pe piele îmi provoacă un tremur.

– Ce vrei de la noi?

– Te vreau pe tine, bolboroseşte, sărutându-mi obrazul. Scâncesc, dar nu mă feresc.

– Dar nu aşa. Dezleagă-mă. O să mă ai.

Nu prea sunt convingătoare, cu spaima în gât. Încerc să văd vreo cale de ieşire. Uşa e probabil în spatele meu, singura variantă rapidă e geamul. E la parter, nu?

– Nu pot. Eşti o femeie deşteaptă. Nu pot.

Vine în faţa mea şi se aşează în genunchi. Îşi culcă capul în poala mea.

Nu e vulgar. E doar nebun. Iar mie îmi e frică. Ce pot face? Au trecut orele alea două? Nu vine nimeni? Dar unde naiba să vină, dacă nu am zis nimănui unde suntem?

– Şi ce o să faci?

– O să te ţin aici, până perversul de taică-miu o să mă trimită să mai fac pe Bogdan al tău. Te iubesc.

– El ce face?

– Nu e mort, din păcate. Mai am ceva de învăţat de la el. Tu mă mirosiseşi deja.

– Am ceva în plan. Eu te plac şi sunt de acord, de vreme ce nu eşti Bogdan. Tu nu îl suporţi pe tatăl tău. Hai să fugim. Noi doi.

– Trebuie să joc rolul amicului tău.

– Nu trebuie. Nu scoţi nimic din asta. El a rămas cu numele de pudic şi împiedicat. Pe când tu…

– Ar fi o idee…

Înainte să mă bucur de nedumerirea pe care i-o creasem, apare bărbatul, plin de sânge pe cămaşă. Nu!

– Nu e mort, stai calm, mormăie, trecând pe lângă mine.

– Eu plec, anunţă fratele, ridicându-se brusc.

– Unde?

– Plec. Cu ea.

Bărbatul îl dă într-o parte pe băiat şi se apleacă spre mine, ameninţător.

– Nu ştiu ce vrei, dar nu îl vrăjeşti.

Tonul lui scârbos mă face să îl scuip. Fir-ar! Mădă! Fir-ar! Nu trebuia! La dracu’! Se îndreaptă şi îşi ridică palma. Înainte să clipesc, îmi lipeşte un dos de palmă. Am timp berechet să clipesc apoi, pentru că mi s-a înceţoşat privirea. Simt un fir lichid, cald, curgând pe obrazul drept. Așa, cu capul întors, am văzut și ușa. Da, era exact în spatele meu. Acum ce fac? Îl sfidez și îmi îndrept capul, fixându-l cu privirea. Mă susține câteva clipe, apoi își dă iar mâna în spate. Strâng din ochi, așteptând. O caut cu lumânarea sau ce? După ceea ce estimez ca fiind un minut, încă nu simt nimic. Deschid ochii. Fratele l-a prins pe bărbat de încheietură. Se privesc fioros. Eu sunt la mijloc. Bărbatul oftează și își lasă palma. Mă prinde de bărbie.

– Nu pleci nicăieri. El poate, tu nu.

Ce fac acum???? Aș plânge, dar nu funcționează. Bărbatul iese. Fratele se așează turcește în fața mea.

– Ce faci acum? Nu te pot lua cu mine, vezi, da?

– Mă ajuți?

– Crezi că se poate fără să murim amândoi?

La dracu’! Sper! Chiar sper.

– Mă ajuți sau nu?

Oftează. Se ridică și ia cuțitul de pe masa din spatele lui. Încep să tremur. Am zis să mă ajute, nu să mă omoare… Vine în spatele meu și se lasă pe vine. Simt lama rece pe încheietură. Scot aerul rapid, de parcă asta îmi prelungește viața. Mişcă lama pe încheietura mea, apoi simt legătura desfăcându-se. Vreau să îmi trag mâinile, dar mă prinde strâns.

– Nu acum. Nu încă, şopteşte. Renunţ şi îmi dă drumul. Se pune iar în faţa mea, lăsând cuţitul la piciorul scaunului.

– Atât pot face. Restul… sper să scapi.

Nu mă încântă chiar deloc cuţitul ăla. N-aş putea să îl omor pe individ.

– Dă-mi sprayul din geantă, te rog.

– Chiar crezi că sunt prost?

– Te rog. Nu-ţi fac nimic. Ai lăsat cuţitul aici. Crezi că nu eram destul de rapidă, dacă voiam?

Îşi lasă capul într-o parte şi mă fixează câteva clipe. Apoi se ridică şi caută prin geantă.

– Poftim, mi-l trânteşte în poală, aplecându-se şi sărutându-mă. Având în vedere că salvarea mea e el, nu comentez. Sper să ne mai vedem, şopteşte, ieşind.

Hei! Şi eu?

 

9. Ajutor

Mă ridic şi îmi caut telefonul. Îl bag în buzunar şi mă aşez înapoi, cu mâinile la spate, cu sprayul pregătit. Ar fi trebuit să ies, dar, deşi e singur, e mult mai puternic ca mine. Nu vreau să păţesc nimic. Aş putea să sar pe geam, dar e prea târziu să mă ridic acum – se aud paşi pe hol. Intră furios.

– Unde e?

Ridic din umeri. Se întoarce şi se apleacă peste mine.

– Dacă ştii…

– Nu ştiu, spun răspicat.

Doamne, doamne, sper că asta nu e pusă la cale de ei, ca să vadă ce-mi trece prin minte! Pentru că e aşa aproape de mine, profit de moment şi îmi arunc capul în faţă. Îl lovesc serios; am ameţit. La naiba! Mă ridic repede şi încep să fug pe hol. Unde e uşa aia? Îl aud în spatele meu, dar nu mă pot opri să îl încetinesc. Dau într-un fel de living. Nu văd uşa, deci trebuie să fie spre dreapta, după colţ. Mă prinde de braţ şi mă lipeşte de perete. Îi dau cu spray peste ochi şi scap de el. Am mai văzut faza asta într-un film şi nu s-a sfârşit decât cu intervenţia vampirului… Găsesc uşa şi ies, trântind-o în urma mea. Fug pe coridorul îngust ca să realizez că nu eram la parter – mai bine că nu am sărit. Cobor, împiedicându-mă şi lovindu-mă de colţuri, dar ajung la uşă. Ies şi încep să fug. Lumina şi căldura mă izbesc şi îmi taie respiraţia. Ştiu că e în spate, aşa că nu mă opresc deloc. Dar cât voi mai fugi? Mi-e rău. Trebuie să fac ceva… Cotesc brusc pe lângă un bloc. În loc să alerg de-a lungul lui, mă ascund în micul spaţiu dintre clădirile celor două scări. Spre să nu mă vadă. Aud paşi. Îmi ţin respiraţia. Trece repede prin faţa mea, fără să realizeze că eram acolo. Mă străduiesc şi mă strecor până în partea cealaltă a spaţiului. Sunt într-un parc. E plin de copii şi părinţi şi bunici. Mă aşez pe o bancă, în spatele unei plute cu trunchiul gros, între două bănci pline. O femeie tocmai se aşează lângă mine cu copilul. Perfect! Nu mă va vedea. Cred. Inspir adânc. Acum ce fac? Cine ar înţelege imediat ce se întâmplă? Cine… Tatăl lui Bogdan! Dar nu am numărul lui. A, ba am telefonul lui Bogdan! E la apeluri pierdute. Apelez. Îmi răspunde înainte să termine primul bip.

– Bogdan? Am sunat la poliţie, dar nu ştiu unde eşti şi…

– Nu-s Bogdan, zic, dar vocea mi se sparge, gândindu-mă că el era încă acolo. Dacă dau adresa, cât de repede ajunge poliţia?

– Două minute, mă asigură, cu vocea tremurând.

– Pe Industriilor, ultimul bloc.

– Ăla pe colţ?

– Da. La etajul unu, ultima uşă.

– Bine. Unde eşti?

– În parc, în cartier. După ce îi găsiţi, sunaţi-mă. Nu apar înainte.

– Bine. Ai grijă de tine, spune, pe un ton patern, apoi închide.

Oftez şi mă las moale pe bancă.

– Eşti bine? mă întreabă femeia din dreapta mea. Mă întorc spre ea şi văd că se uită la tâmplă. A, da, palma.

– Cred că… da.

Mi-e teamă că se termină prea uşor.

– Uite, dacă vine cineva să mă ia de aici…, încep, dar nu ştiu cum să continui. Dacă îmi pun mâna la tâmplă, suni la numărul ăsta? Dă-mi ceva, să îl scriu.

Îmi întinde telefonul şi copiez pe ecran numărul tatălui lui Bogdan.

– Îi spui că Mădă e cu fratele. Va înţelege restul. Te rog mult de tot.

Îi înapoiez telefonul şi îl memorează cu numele vizibil „Mădă e cu fratele”.

– Dar… eu sunt în pericol? Tremură, uitându-se la blonduţul ei copil.

– Nu, deloc. O să îţi explic imediat ce poliţia îl prinde pe fratele ăla.  Promit că nu are nicio legătură cu tine. Te rog…

– B-bine.

– Mulţumesc mult de tot!

Dă din cap, apoi se ridică – băieţelul vrea în leagăn. Mă priveşte din când în când, ca pe o verificare că sunt  încă aici. Se îngălbeneşte subit. Înainte să întreb ceva, simt o mână pusă uşor după gâtul meu. Tresar şi mă uit la el – fratele. La dracu’!

– Ai reuşit să fugi!

– Mda…

Îşi lasă mâna pe spatele meu, sfârşind la turul pantalonilor şi tremur. Îşi plimbă degetele pe spatele meu. Femeia nu se apropie, dar mă priveşte aproape plângând. Dau aproape imperceptibil din cap că nu. Oftează. Fratele se apropie şi mă sărută pe obraz, apăsat, gâfâind. Apoi îmi prinde mâna dreaptă şi o lipeşte de pieptul lui.

– Hai să fugim, îmi şopteşte.

– Unde?

– Nu contează. Doar noi doi.

Vreau să îmi retrag mâna dar mă strânge violent. Cu mâna cealaltă, mă trage mai aproape de el.

– Nu pot.

– Trădătoareo! şuieră, furios. Ai zis că vii.

Trebuie să fac ceva până nu e prea târziu.

– Păi sigur că am zis, dar trebuie să am grijă întâi de asta, pun mâna stângă la tâmplă, la rană, privind-o pe femeie. Dă din cap puternic, apoi îşi trage băiatul din leagăn. Sună pe cineva. Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc!

– Am o trusă de prim-ajutor în maşină, se ridică, trăgându-mă de încheietură. Mă împotrivesc.

– Hai să mai stăm puţin aici. E frumos. Doar puţin. Te rog…

Oftează şi se aşează înapoi. Mă trage în poala lui. Fir-ar, orice ca să te ţin aici. Priveşte încruntat spre parc. Îi urmez privirea şi o văd pe femeie, plângând, cu copilul în braţe, zvârcolindu-se.

– Ce-o fi păţit? se întreabă.

– E greu să fii mamă. Poate a cedat. Mai bine plânge decât să ţină închis în ea.

– Da. Poate ar trebui să mă duc să văd ce e, spune, serios.

– Mai bine mă duc eu, dacă vrei. E mai uşor unei femei să vorbească cu o femeie.

Aprobă şi mă lasă să mă ridic. Mă duc la femeie, cu paşi timizi, pentru ochii lui. Mă aplec spre ea.

– Hei, ce-ai păţit? o întreb. Dai de bănuit.

– Scuze. Eşti bine? Oftează, ştergându-şi lacrimile.

– Momentan. Ai sunat?

– Da. A zis că vine imediat.

O mângâi pe umăr şi îi zâmbesc.

– Mulţumesc. Va fi bine.

Mă întorc la locul meu. Rămânem în tăcere. Mă ţine de mijloc, dar nu comentez. Pare calm. Îl simt încordându-se în aceeaşi clipă în care femeia tresare şi în care aud o voce dură:

– Mâinile sus!

Strânge din dinţi şi ridică mâinile încet. Cum mă simt liberă, sar de pe bancă. Doi poliţişti sunt în spatele lui, unul cu arma în ceafa lui. Îmi ordonă să mă dau în spate şi îl încătuşează.

Eu nu plec până nu mă sună. Aşa am zis. Mă duc pe bancă, să încerc să îi explic femeii. E mai speriată ca mine, aşa că îi cer numărul de telefon şi încerc să o calmez.

 

10.Meme

După întâmplarea din parc, a venit tatăl lui Bogdan şi m-a dus la spital. Bogdan era deja acolo, pansat. A zâmbit dureros când m-a zărit. Am stat cu el prea puţin, pentru că am dat nişte mărturii poliţiştilor şi procese verbale. Apoi a trebuit să merg acasă – mama şi-a făcut cruce când m-a văzut cu pansamentul la tâmplă. După apus, eram pe balcon, încercând să mă calmez – încă nu reuşisem.

– Hei, intră Bogdan.

– Cine ţi-a dat voie afară din spital?

– Doctorii? Se aşează lângă mine.

– Iartă-mă că te-am lăsat acolo. Dar nu te-aş fi putut ajuta decât dacă fugeam.

– Mulţumesc. M-ai salvat. Eu îmi cer iertare că te-am băgat în asta.

– Pentru ce sunt buni prietenii?

– Misiuni sinucigaşe! Râde. Râd şi eu cu el. Era o vorbă de-a noastră, pentru că amândoi eram împiedicaţi şi ne loveam adesea singuri.

Ciocăne cineva în uşa balconului, apoi intră tatăl lui Bogdan. Da, am uitat să menţionez că e un şef prin poliţie la nivelul judeţului. Acum are sens cum aflase așa repede…

– Fratele e bolnav psihic. Tac-su se folosea de el ca să obţină contul tău bancar. Nu ştiu cum voia să reuşească, dar…

– Tata, e de-ajuns, îl opreşte Bogdan.

– Meme, mulţumim. Eşti un înger.

– Arăt ca unul?

– Dumnezeu umblă deghizat, râde, apoi pleacă. O aud pe mama invitându-l la cafea.

– Cum ai făcut în parc?

– O, doamne, femeia! Trebuie să o sun!

– O suni. Calmează-te, Meme!

Inspir adânc – are dreptate.

– Auzi, începe după vreo cinci minute, de ce îţi zicem ţie Meme?

– Mădălina Maria, spun, mecanic. M M. Meme.

– A, da. Ştii, ar trebui să ne revedem cu clasa.

– Da, aşa zicea şi Andu. Apropo, trebuie să vedem cum scoţi zvonul că ai fi topit după mine.

– Dar sunt topit după tine.

– Poftim?

– Sunt.

– Bogdan…

Nu ştiu ce să zic.

– Sunt prea multe pentru azi. Vorbim când te linişteşti, bine? propune.

Bine. Aşa e mai bine…

9 păreri la “Cartea

  1. Pingback: „Țip!” « Ada Pavel's Blog

  2. Pingback: Apel neașteptat « Ada Pavel's Blog

  3. Pingback: Doi, în loc de unul « Ada Pavel's Blog

  4. Pingback: Și-a făcut bine temele « Ada Pavel's Blog

  5. Pingback: ”Saluți și întrebi cine e” « Ada Pavel's Blog

  6. Pingback: Ajutor « Ada Pavel's Blog

  7. Pingback: Meme « Ada Pavel's Blog

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s