Despre cum mor imagini

Stă jos, într-un colț de cameră, cu spatele lipit de marginea patului și cu laptopul în brațe. Plânge. Plânge continuu, iar cuvintele care apar ticăind nu opresc asta. Nici puiul de om care respiră ușor, prin vis, la patru metri de ea; nici el nu are nicio vină. Vina e a celui care scrie Povestea.

A aflat că se întoarce în țară. A aflat că e bolnav și, așa cum presupunea, nu e vorba de o intoxicație alimentară. E furioasă că acum e căsătorit și nu va putea să-l iubească iar. E furioasă că soția lui nu stă lângă el și ea nu poate sta, pentru că e peste mări. E furioasă că n-a fost întrebată, atunci, și că n-a avut curaj să pretindă. Cine știe unde era și cum le era acum? Cine știe dacă asta voia de fapt sau dacă, ironic, e mai bine acum, așa?

Inspiră adânc și are un minut de tăcere. Afară, vântul își face de cap printre pomii care dau în stradă. Doi bărbați în vârstă trec pe lângă poartă, vorbind înfundat și, în depărtare, același zgomot care se tot aude de vreo săptămână la ora asta. Acum nu contează. Victor îi spune ce boală are fratele lui. Îi povestește că s-au interesat și au de gând să vină luni. Adică în două zile. Îi spune tot, de la numărul avionului, ora decolării, spitalul unde vor merge și doctorul care se va ocupa de Luca. Oare de ce-i spune?… Nu îi sugerează să îl viziteze. Nici n-aduce vorba că și lui îi e dor de ea. Spune toate alea, stând la patul fratelui lui și rugându-se să fie bine.

Asta se roagă și ea. Să fie bine. Se tot roagă de când a vorbit cu Luca, acum câteva zile, și i-a răspuns scurt. Și-a dat seama de atunci că ceva e în neregulă. Dar de unde avea să știe că intuise corect? Îl simțea. Încă îl simțea. Dar îl iubise? Sau doar se atașase? Citește de câteva zile o carte despre tipurile de femei în comportamentul lor cu bărbații. Prietena ei îi tot spunea că e „femeia-mamă”, dar ea se amuza și credea că o ironizează. Uite că… Uite că avea dreptate Lia. Femeia-mamă. Femeia care are grijă și care se dă pe ea la o parte pentru el, chit că-l iubește sau nu.

Victor îi urează Noapte bună și iese. Scrie și ea ceva, apoi închide laptopul și îl lasă lângă ea. E confuză. În mintea ei e un fel de furtună de nisip. Nimic de văzut, nimic de care să te ții sau pe care să pășești în siguranță. Nici măcar să țipi nu poți. Se ridică pe genunchi și se privește în oglinda mare de pe ușa șifonierului. Își șterge obrajii cu ambele palme, apoi trece cu podul palmei peste lacrimile adunate ciorchine sub bărbie. Brusc, își prinde ochii în reflexie. Albaștri. Albaștri și spălați sărat. Albaștri și mari, surprinzători de clari pentru cât a plâns. Își desface părul blond, mai scurt decât și-l dorește, și îl lasă să cadă pe un umăr. Mai e drăguță? Oare el are s-o mai recunoască? Uite, buzele nu erau așa roșii. Iar la gât nu erau așa vizibile oasele. Iar zâmbetul s-a mai domolit. Acum e încărcat, de fiecare dată, cu mai mult decât sinceritate. Scutură din cap și se amuză singură. A trecut doar un an, sigur că o mai recunoaște!

Ar vrea să o sune pe Lia. Dar e trecut de trei dimineața. Doarme. Sigur doarme. Nu-i poate face asta. Inspiră adânc și deschide iar laptopul. A tăcut. Victor a tăcut. Ce bine! Deschide fereastra de mesaje a Liei și începe să-i tasteze, tot, grămadă. A fost un fel de pact între ele: Scrie-mi cum îți vin, cum le gândești, și le așez eu! Apasă Enter și abia apoi recitește. Nu-și dă seama cât va înțelege ea, dar… O sună mâine.

***

Eu mă țin tare. Nu mai plâng. Și nu-i mai plâng lui, oricum.

Așa se mințea, încercând s-o mintă și pe Lia. Nicio șansă. Știu, zână, îi spunea ea, știu că n-o să poți. Dar e ok.. Trece ziua de parcă nici n-a fost. Mâine au să vină. Mâine n-o să poată face nimic. Știe asta și-i spune ei. Îi spune să nu se supere, îi spune pentru că știe că o va distrage, că o să-i povestească despre toți și de toate. Și tace. În cutiuța ei, tace. Are sertarele toate deschise și dezordonate, bucăți de eșarfe roșii alunecă de pe spătar, bluze negre și buline albe s-au pierdut pe podea. Muzica valsează printre ele, iar ea schimbă des și nu are răbdare să asculte până la final nicio melodie, pentru că găsește în listă unele care-i plac dar care, după câteva sunete, îi amintesc de ceva.

Seara, în pat și cu lumina stinsă, după ce toți din jurul ei, existențe enervante și ignorante, au tăcut, așteaptă. Așteaptă să apară bulina verde în dreptul numelui lui, al lor. S-a aprins iar dorul și au revenit amintirile și toate dorințele lăsate pe jumătate. A revenit resemnarea că nu îi e ea, că o înșela pe ea cu actuala soție, iar acum între ei e doar un contract. Că toată povestea asta era altfel dacă era cu un an mai mare. Dacă, dacă…

Apar amândoi în același timp. Își ține respirația și degetele deasupra tastelor. Expiră brusc și-și lasă mâinile pe lângă corp. Nu știe ce să scrie. Nu știe dacă vrea să scrie. Măcar pentru ca, la finalul nopții, să nu poată da vina pe ea pentru lacrimi și nesomn.

Victor îi trimite un salut. Răspunde. În același timp, sună telefonul și, fără să se uite, știe sigur că e Luca. Lasă laptopul și se ridică. Răspunde cu voce mică. Alo?. De partea cealaltă a firului, o respirație tăiată și apoi, brusc, sunetul unui om care plânge. Adela își mușcă buza de jos și vrea să spună ceva. Șoptește un „Nu” care nu-l face pe celălalt decât să plângă mai tare. Se lasă în genunchi pe covor și închide ochii. Nu vrea să plângă. Dar nu poate altfel. Nu poate să nu rezoneze cu suferința lui. Nu l-a mai auzit de luni bune și acum îi plânge la telefon.

Cinci minute. Numărate în sughițuri de plâns și în lacrimi șterse pe obraji. Apoi închide fără să fi zis ceva. Laptopul ticăie constant mesaje. Îl ia și revine acolo, în mijlocul camerei, cu el pe picioare. Victor o întreabă ce i-a făcut, ce i-a zis, de ce plânge, ce s-a întâmplat. Râde și își limpezește ochii. Vorbește iar cu el. Mai bine cu el, Luca trebuie să se odihnească.

Vorbesc multe. El îi povestește ce-au mai făcut. Îi spune că soția lui nu apare. Îi spune că mama lor și-o dorește pe Adela acolo. Îi povestește cum el i-a spus numele în somn și cum n-a fost capabil de nimic de ziua ei. Îi spune că îi e frică să vină și că îi e frică – dacă n-o să poată pleca? Ea e bună și caldă. Îl citește și îi dă sfaturi, îl încurajează și glumește. Se uită. Rupe părți din ea și se uită. Uită că n-o să doarmă nici noaptea asta, uită că Lia nu poate veni s-o panseze a doua zi. Uită.

***

Marți. Merge la curs, știind doar că o va speria groaznic pe prietena ei dacă nu. Nici nu știe cum s-a îmbrăcat. Știe doar că se va duce la el. Știe că o să fie greu și nu e sigură dacă vrea ca Lia să afle sau nu. După curs, pornește fără ezitare. Nu-și amintește dacă i-a spus. Știe sigur că cei doi nu au aflat. Ajunge ghidată în fața spitalului. Intră. E întrebată dacă are nevoie de ajutor. Normal că nu are. Știe. Urcă etajele pe scări, fără să simtă că obosește, fără să mai dea importanță mirosului de steril pe care nu-l suportă de fapt.

În fața salonului, se oprește. Unde e Victor? De ce nu e mama lui? Privește pe fereastra mică din ușă și-i vede în salon. Un salon alb, de-o persoană, palid și tăcut. Rămâne acolo, privindu-i. Îi dau lacrimile. Fir-ar să fie!… Se simte ca într-un film prost, stând și plângând la ușă. Îl vede, palid și obosit. Victor e și el destul de obosit. Stă pe marginea patului și privește încruntat în telefon. Oare ei îi scrie? Mama lor e în dreptul ferestrei pătrate și pare că-i ignoră. Cum să intre? Să zică ce?

Rămâne acolo, incapabilă să se miște. E prea obositor și să respire. Să intre sau nu? Telefonul din mână o sperie. Un mesaj de la mama. Nu răspunde. Când Victor se ridică de pe pat, tresare și face stânga împrejur. Grăbită, se îndreaptă spre ieșire – nu vrea, nu poate să fie acolo.

– Adela?

Se oprește și închide ochii. Nu, trebuia să se fi grăbit puțin. Se întoarce și adună toată forța într-un zâmbet. Se apropie încet de el și e prinsă strâns în brațe. Peste umărul lui, îl vede pe Luca. Pare că vrea să adoarmă.

– Intră. Dacă vrei, intră.

Dă din cap și apasă pe clanță, ușor, de parcă se aștepta ca mecanismul să facă prea multă gălăgie. Mama se întoarce și îi surâde Adelei, apoi revine la priveliștea dezolantă de pe geam. Luca se ridică pe marginea patului și o privește, o scanează cumva, să se asigure că ea e. Ea face pași mici, ezitanți, fără să-l scape, fără să rateze vreo schimbare de expresie. Se așază lângă el și-l lasă s-o cuprindă cu brațele. Strâns. Mult. Suficient de mult cât să-i treacă instinctul de a plânge iar.

Nu știi de fapt ce dor ți-a fost de un om până nu îl vezi. Până nu realizezi că fiecare micro-expresie, fiecare respirație, orice gest îți lipseau, că asta căutai în ceilalți, că de-asta ești singur. De-asta citești romane de dragoste și refuzi să ieși la întâlniri cu cei care nu-ți amintesc de el. Acum, în momentele astea, își dă seama că i-a fost dor. De liniștea pe care s-a chinuit să o păstreze cât era cu el, de nopțile în care știa că el e la cealaltă și de săptămânile în care era plecat și ea singură. Invariabil singură. Cumva, totuși, era bine. Era constant. Era ceva predictibil. Și sigur. Acum…

Se desprinde de ea, dar îi caută degetele. Îi prinde amândouă mâinile între ale lui și-i admiră pielea. Fiecare centimetru. Sunt tot degetele ei, tot așa mici și fine cum le știa. Dar cine s-o mai fi jucat cu ele? Pe cine a mai alinat? De ce nu-și dă inelul ăsta jos niciodată?…

Stau așa. Tăcând. Se privesc și se simt. Ea îi numără bătăile inimii, încercând să aproximeze un minut. El ar vrea să ghicească în amprente pe cine iubește. Știe că nu l-a iubit, deși a ținut la el și l-a protejat mai mult decât orice om care a fost în viața lui. Într-un timp, ea primește un mesaj. Se uită scurt la telefonul din poală și se desprinde ca să răspundă. E Lia. Știe că dacă nu-i va răspunde, o să fie rău. E copleșită de câtă grijă are de ea, de cât de frumos e să știe că o poate ajuta cineva, că cineva se gândește la binele său. Răspunde și îi caută iar mâinile.

Când apare un doctor, se ridică brusc. Zâmbește medicului, salută și iese. Pe hol, Victor sare de pe scaun și se trezește la cinci centimetri de ea. Se dă în spate și vrea să o întrebe ceva, orice, dar nu poate, nu mai știe. Îi face semn din cap și o lasă să iasă.

A rezistat. Cel mai important. A rezistat.

***

A doua zi merge iar la el. De data asta, e singur în salon. Intră încet și vede că el doarme. Vrea să iasă, dar Luca tocmai deschide ochii și tresare. O primește iar în brațele lui.

Azi vorbesc. Își povestesc. Parcă e totul în zilele lor frumoase. Parcă. Nu mai știe să plece. Nu mai poate. Lui îi e frică să o lase. Nu e o operație grea în noaptea asta, dar e amânată. Dacă apar complicații? Dacă nu o mai vede? Dacă?…

Ajunge acasă târziu și se chinuie să aibă o explicație coerentă pentru mama ei. Nu are poftă de mâncare. În schimb, o sună pe Lia. Și-i spune. Frânturi aruncate. Până când vede că i-a scris iar Victor.

A treia noapte nedormită. Stă în pat și așteaptă să afle cum a mers operația. Și așteaptă. Vorbește nimicuri cu Lia și cu un tip care pretinde prea multe. Victor scrie puțin. Tace câte-o oră. Apoi scrie iar. Tace.

Tocmai am vorbit cu doctorul. Și tace iar. Ea îi tot scrie întrebări, așteptând, speriată. Ce vrea? De ce nu spune? Ce s-a întâmplat? Până la urmă, o sună. A fost bine. Nu s-a terminat operația, dar e bine. Se calmează. Promite prietenei ei că se duce să doarmă. Și încearcă, chiar încearcă, dar reușește doar să ațipească vreo treizeci de minute. Toată viața ei se învârte în jurul unor acte de a purta grijă…

***

Joi. Lia tace, dar cumva e mai bine. În jurul prânzului, cu mâinile tremurând și părul zăpăcit de vânt, se duce la spital. În hol, Victor și mama lui.

– Nu ne lasă să intrăm. Nu vrea pe nimeni.

– De ce?

– De nebun. Habar nu am…

În fața ușii, privindu-l pe geamul mic, Adela îi scrie mesaj. Pot să te văd? Îl urmărește când aude mesajul. Îi vede expresia când citește și felul în care scutură din cap ca răspuns. Nu vreau să mă vezi așa. Îl mai privește o vreme. Victor o ține pe-a lui, că nu vrea să lase pe nimeni și că nu o va lăsa nici pe ea. Refuză să asculte și intră. Ce poate face? S-o dea afară? Să țipe? N-are atâta voce…

Face trei pași în salon și se oprește.

– Pot să intru?

– Nu.

– Vrei să ies?

– Nu.

Ea îl privește întrebătoare. Ce ar vrea să facă? Să stea pe prag? Să… ce? Zâmbește și se duce lângă el, pe pat. Îi ia mâna și o pune pe genunchii ei. Tot din ea strigă „Sunt aici! Sunt cu tine!”. Dar tace. Îl privește și tace.

– De ce-ai venit?

– Ca să văd că ești bine.

– Nu trebuia…

Normal. Nimic din astea nu trebuia să se întâmple.

– Gata. Nu mai vin. Acum știu că ești bine. Te las.

El tace. Nu știe ce vrea. Nu știe dacă să aleagă pentru el sau pentru ei, pentru un bine scurt sau unul de lungă durată.

– De ce nu îi lași?

– Nu vreau să mă vadă nimeni așa.

– Măi… Aș putea să înțeleg că nu-l vrei pe socrul tău. Pot să înțeleg și de ce n-ai vrea-o pe maică-ta, deși o mamă care nu poate avea grijă de copil nu se mai simte mamă. Dar cu Victor ce ai?

– Ei te-au pus să ții discursul?

– Nu. Dar n-ai niciun motiv să-i ții afară pe oamenii care vor să te ajute.

– Dar…

– Ce?

O privește fix în ochi cu un fel de ură. Apoi se calmează. O roagă iar să nu-și mai facă griji pentru el.

– Bine. Dar îi primești?

Dă din cap. Adela se ridică și iese. Îi face semn lui Victor și îi lasă să intre. Se așază pe un scaun și se miră de cât de serioasă a fost, cât de bine a reușit să nu mai plângă. Ce ușor s-a lăsat convins.

Pentru câteva minute, stă cu telefonul în față și se întreabă dacă s-o sune pe Lia sau nu. Decide că mai bine să plece întâi. Se ridică brusc. Intră în salon. Eu plec. Să te faci bine! Cu un zâmbet. Și iese. A putut. Acum, pleacă ea înaintea lui. Fără să se uite înapoi, cum îi spune cineva.

***

Noaptea, îi scrie lui Victor. N-ai mai zis nimic. Sunteți bine? Rece, târziu, el îi spune să nu îi mai caute. Că își face rău. Că au apucat-o pe alte căi și că ar trebui să rămână așa. Să-și facă fiecare viața. Se simte mică și proastă. Nu faci toate astea ca să primești ceva în schimb. Nu faci astea ca să primești răutate în schimb. O faci ca să fie bine. Măcar lui. Îi spune că le-a vrut binele și că-i pare rău. El încearcă să facă ceva, să schimbe tonul, dar nu reușește decât să înrăutățească lucrurile. Promit. Nu mai scriu nimic. Să fiți sănătoși.

Dialogul durează vreo oră. Când el spune Noapte bună., Adela simte ca și cum s-ar fi luptat cu vântul mai bine de o săptămână. Ostenită. Surdă. Imobilă. Acum realizează că s-a sprijinit cu spatele de dulap și mânerele curbate i-au împuns coastele. N-a simțit nimic. Decât gol în stomac și o presiune dureroasă în piept, de care n-o să scape decât după ce alte povești, mai copleșitoare, îi vor acoperi gândurile.

Pactul tăcerii e cerut de el sau de ei? Știe Luca? El a vrut sau habar nu are? A consimțit sau n-a contat asta pentru Victor? Întrebări fără răspuns. Curând, Victor îi va scrie iar, cu ziua și ora când pleacă din țară. Ea va spune Drum bun. de două ori, sec și imparțial. Cine voia tăcere? Îi scrie ca să o supere, ca să o calmeze sau ca o rugăminte nerostită să mai vină o dată? Cine vrea asta? De ce?…

Cert pentru Adela e că el nu mai e cel pe care-l știa. Îl analizează, obiectiv, și își dă seama că e același om. Dar față de ea nu mai are aceeași valoare. Acum ea are alte experiențe și alte filtre, nu se mai raportează la fel. Deci, cumva, a murit. Au murit amândoi.

Între timp, afară pare că vine iarna. Natura se pune împotriva unor idei de gesturi necugetate. E frig, stai în casă și dormi. Refă-ți sufletul și lasă-i să zboare spre vis. Spre ceea ce a fost un vis.

_____________________________

Mulțumesc, Adela! Pentru că mi-ai povestit, pentru că mi-ai dat voie să public și pentru că… ei bine, pentru că ești!

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s