Deschid fereastra și inspir adânc. Aerul e impregnat cu fum de sobă și dă senzația unei nopți de iarnă, deși e abia – sau deja? – octombrie. E întuneric afară; cerul sclipește ca ochii mamei, când plânge, iar câțiva stâlpi aduc o potecă de lumină printre blocurile ce-mi servesc drept decor. Închid ochii și inspir din nou. Ce mult mi-aș dori să fiu undeva în liniște, în mijlocul naturii, să uit de pereții ăștia lipsiți de viață!
Îmi dezlipesc pleoapele. Clădirile s-au cufundat în întuneric. Nicio mișcare, nicio mașină. Dar eu am lumină; cel puțin, așa cred. Mă întorc și dau de o încăpere necunoscută, cu un pat țărănesc, o sobă și multe țesături. Soba joacă umbre pe pereți și lemnele pocnesc, ridicând întrebări: Cum am ajuns aici? Când – de ce s-a schimbat decorul? Îmi întorc privirile pe geam – poate revin acasă.
În depărtare, câinii își plâng frigul într-un vaiet amenințător de dureros. Vântul începe să șuiere și frunzele șușotesc, învălmășindu-se în coroanele pomilor și adunându-se zgribulite prin colțuri de bloc. Nu văd nimic, dar nu e nicidecum reconfortant. Copitele unor cai mușcă din strada pe care o reperez mintal în partea cealaltă a clădirii ce ar trebui să fie în fața mea. Un bici atinge coapsa unuia dintre ei, care protestează cu un sunet prelung. Vântul și-a schimbat direcția, de fapt, a pierdut-o, căci acum se adună din toate părțile și învârte fluturii ruginii desprinși din pomi.
Trebuie să ies de aici. Căldura sobei mă izbește de îndată ce îmi întorc fața de la fereastră. Scaunul din colț e acum în mijlocul încăperii și îl resimt abia atunci când mă lovesc la picior. Mimez un „Au!” și trec pe lângă el. Deschid ușa camerei dar, în loc să dau de holul apartamentului meu, ies în frig. Am în față un câmp întins, bătut de vânt și luminat palid de lună. Veniți cine știe de unde, trei lupi argintii se apropie de mine mârâind. O, Doamne! Închid repede ușa și tremur când urletul unuia dintre ei se sparge între pereți. Încep să plâng – vreau acasă…
Mă întorc la geam. Vântul suflă acum petale zgribulii de gheață, în toate direcțiile. Mi se lipesc de frunte și se topesc pe obrajii fierbinți.
Dintre două clădiri se aud voci. Cântă. Cântă un… colind? Ascult și reușesc să deslușesc ceva. „Scoală gazdă din pătuț, Florile dalbe!”, sună atât de frumos, dar atât de înfricoșător! Ecoul dublează numărul de voci. Câțiva clopoței sună timizi. Lupii se izbesc de ușă, iar lemnele trosnesc și vâjâie în sobă. Tremur din toate încheieturile. Închid ochii – fie ce-o fi…
Un piuit scurt mă face să tresar. Sunase telefonul. Blocurile au revenit la „viață”, colindul a tăcut, lupii nu mai urlă.
Doar o noapte de toamnă din fereastra apartamentului meu…
Andra Pavel 