Doar o altă zi

braduletDoar o altă zi, mi-am spus. Doar încă una în care mă amăgesc.

Am fost luată pe sus de colegi și transportată în palatul hlizitului în vitrine colorate și sclipicioase – la Mall. A trebuit să probez zeci de alegeri de-ale lor – teoretic, viitor cadou de Crăciun – din care nu am aprobat nimic, deși ei păreau încântați de tot. Fusta care-mi plăcea mie era „prea sexi”, iar poșeta „prea flower power”. La un moment dat, ca să scap o altă vânzătoare de o ceată de zănatici care fac gălăgie, m-am plâns că mi-e foame. Ne așezăm la câteva mese adunate de ei și nu am nici de data asta drept de veto, așa că mănânc meniul comandat de ei.

La un moment dat, mă simt privită și mă întorc spre dreapta. În fața unei librării stă el, cu haina desfăcută și fularul în mână, aproape ștergând cu el pe jos, privind fix spre mine. Inițial cred că mi se pare dar, din felul în care tresare și se întoarce cu ochii la cărți, știu sigur că e el. Mă înec și îmi întorc privirea la colegii mei. Raluca își dă imediat seama ce am pățit, dar nu îndrăznește să se uite într-acolo.

– El e?

Dau din cap că da și deja mă gândesc dacă să mă duc spre el sau nu; ce voi face dacă vine spre mine, cum scap de colegi… Ce vreau de la el, de la mine.

– Spune-le ceva, orice, bombăn și mă ridic.

Nu mă întreabă nimeni ce vreau și de ce plec, așa că pot să îl privesc în continuare. Intră în magazinul de cărți și eu după el. S-a oprit în fața unor dicționare și vorbește la telefon.

– Da. Sigur. Îl iau de la curs într-o oră, cum am vorbit.

Atât aud, înainte să intre o mamă cu o fetiță mofturoasă. Mă rezum, astfel, la a-l spiona, pe deasupra unui volum ales la întâmplare și deschis tot la întâmplare. Închide, apoi se îndreaptă spre ieșire cu ochii în pământ, fără a vedea pe cineva. Pun cartea înapoi în raft și ies. Ce face?…

Între două magazine, se pierde în stânga. Ajung în dreptul unor uși pe care scrie mare și roșu EXIT. În spatele lor, un hol gri și rece. Toaletele și un spațiu de servicii. Nu mai e pe nicăieri. De sub ușa din față se vede o umbră mișcându-se, așa că mă duc într-acolo, deși frigul care vine mă face să pun la îndoială decizia. O terasă înzăpezită și el. E frig ca naiba.

– Unde ai fost până acum? începe oftat.

– Te-am căutat prin magazine, ezit, neînțelegând de fapt întrebarea.

– Nu. Unde ai fost până acum, două luni?

Ridic din umeri. Nu eu am părăsit orașul în fugă, nu eu mi-am schimbat serviciul…

– Unde sunt mereu.

Face doi pași și ajunge exact în fața mea. Îi simt respirația caldă pe față și îmi dau seama cât de frig îmi e. Mă scutur și îmi încrucișez brațele la piept.

– Mi-e dor de tine. M-ai părăsit. M-ai făcut să depind de tine și acum ai dispărut. Și nu mai știu să fac nimic fără tine.

Mă lasă fără respirație. Ce vrea de la mine acum? Vrea să mă ia în brațe dar scutur din cap. Nu face asta! Mă ustură ochii și nu știu să zic nimic. Și mie mi-e dor de el. Și cât a contat asta? Ce mai valorează acum?

Aș vrea să îl cert, să îl iau la rost, la palme, la întrebări, să fac ceva. Să-l sărut sau să-l prind cu brațele. Să-mi spună de ce a lipsit și să-l iert. Expir printre buzele înghețate și mă învăluie aburul. Îl fixez cu privirea și nu mă mișc; cel puțin nu voluntar, pentru că tremur tare. E prea frig să îi pot simți parfumul sau să îi aud vocea calmă, cum o am eu desenată în minte. Oftează și trece pe lângă mine, fără să mă atingă, intrând înapoi în holul gri.

Este, poate, singura ocazie să-l am, al meu, câteva clipe. Cine știe cum va mai fugi de data asta, fără să-mi vorbească luni? În plus, cine să ne vadă? Cine să spună cui?… Mă întorc brusc și intru, cu inima luându-mi respirația. E la mijlocul holului – atât de puțin timp a trecut sau s-a mișcat el încet? – și, când îl văd atât de trist, mă opresc iar.

– Ce vrei? Ce vrei, de fapt, de la mine?

Întrebarea lui sună ca un reproș și mă atinge de două ori, mai înspăimântător ecoul decât aș vrea. Ridic din umeri, tremurând din ce în ce mai tare, deși mă chinui să mă calmez. Ridică brațele, dezolat, și renunț. Mă duc repede spre el și-mi trec mâinile pe sub haine desfăcută. Îl strâng în brațe cât pot de tare, cu fața în paltonul negru, mirosind a el și a iarnă de munte. Pentru câteva clipe, nu se mișcă și mă bate gândul, dintr-o dată greu și înțepător, să mă desprind, că nu vrea asta. Apoi îi simt degetele prinzându-mă.

Asta vreau. Atât. Calmul ăsta, pe care l-am avut odată, din cauza căruia m-am aruncat prima dată în brațele tale, din cauza căruia nu pot să mă dez-îndrăgostesc. Poate fi doar atât? Poți?

– Ești înghețată, șoptește în păr și îmi amintesc de tremurat.

Vrea să se desprindă, dar îl trag înapoi, cu lacrimi. Descopăr acum că atât-ul dorit nu se poate termina aici.

– Trebuie să plec. Trebuie să plec…

Îl eliberez și mă uit cum pășește repede, împleticit parcă. Mă sprijin de perete și încep să plâng. Mi-a făcut-o. Iar… Și faptul că nu sunt singura din doi care simte asta nu mă liniștește, de fapt. Stau aici vreo cinci minute, până când nu mai pot de frig. Intru înapoi în Mall-ul strălucitor și nu știu încotro să pornesc. Aud pași alergați și, aproape imediat, Raluca apare lângă mine și-mi pune paltonul pe umeri.

– Să nu plângi acum. E dirigu’ prin zonă, îmi șoptește și mă prinde strâns de mână, apoi mă trage după ea până înapoi la masa noastră. Am rămas singure și mă ține în brațe până nu mai tremur și nu mai plâng.

– Of, of… Ce-ți fac eu ție? bombăne, deși știe deja că doar atât poate face, doar atât pot eu să fac. Să sper.

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s