Împotriva vântului

1. O altă mască

Am terminat cursul și te urmez pe coridorul larg și luminat, dar atât de pustiu – încă nu s-a sunat de pauză. Te întreb când e olimpiada – nu ți-am spus că sunt gata-gata să renunț… Te întorci și te apropii un pas; mă pierd. Nici nu știu dacă te plac. Dar mă simt atrasă de prostia asta de joc pe care, mai mult ca sigur, doar eu îl închipui în mintea mea. Ridici încet palma în timp ce te întreb. Parcă am trac. Mă pierd; nu mai știu să vorbesc. La naiba, e doar o întrebare! Mă aștept să-mi atingi ușor obrazul, cum ai mai vrut, dar nu o faci. Rămâi cu mâna suspendată la câțiva centimetri de fața mea. O parte din mine ar vrea să te apropii. Cealaltă parte, poate cea mai signifiantă, speră să n-o faci. Pentru că nu e normal. Pentru că sigur tu nu o înțelegi așa. Pentru că am impresia că înnebunesc. Pentru că… of, nu mă poți înțelege. Îmi e rușine că asta chiar se întâmplă. Dar… Nu regret. E visul meu. E realitatea mea. Abia acum înțeleg ce zicea profesorul de română despre realitățile diferite… M-ar înțelege cineva? Nu trebuie. Nici eu nu vreau să mă înțeleagă. Un om înțeles e unul plictisitor, previzibil.


Vreau să scap de dependența asta. De dependența de a mă simți plăcută. Dorită. Visată. E prea mult. Știu că tu nu o faci. Probabil nu o face nimeni. Și cei ce o fac nu o recunosc sau nu vreau eu să îi accept recunoscând. Sunt într-o permanentă contradicție… Eu cu mine. Bine cu Rău. Sau… Deja știi cum zic. Un bine și celălalt bine.

Da, nu mai spun nimic. Poate vin la olimpiadă. Nu știu de ce, dar nu vreau să te dezamăgesc. Sau nu vreau să… Nu. Mai bine nu zic. Tac. Tăcerea spune mai multe.

2. Umbra

Merg. Merg ghidată de un impuls. Știu drumul pe de rost. Nu e prima oară când trec pe aici. Merg cu soarele în spate. Îmi e atrasă atenția de o umbră. Umbra mea. Eu sunt aceea? Hm… port fustă. N-am mai purtat fustă de atâta vreme! A, da, de la ziua mea. În februarie. Și acum e… noiembrie. Când a trecut timpul?

Dar de ce am îmbrăcat-o? Așa m-am trezit de dimineață, cu gândul la ea. Și apoi mi-am dat seama că azi e ziua ta. Nu știu ce ați sărbătorit voi acolo. Eu oricum nu voiam să fiu printre atâția… profesori. Așa că acum, în loc să merg pe drumul meu obișnuit spre casă, am cotit pe aleea ce duce la blocul tău. Stai. Blocul tău. Stop! Mă opresc în mijlocul trotuarului. Nu pot să vin la tine. Cum să fac așa ceva? Probabil ești cu prietena ta, sau cu familia sau… Nu contează. Nu am voie. Nu știu ce voi face dacă mă văd singură cu tine. Încă… Încă vreau. Aceeași dorință se aprinde în mine și vreau. Dar dacă nu mai vreau? Dacă o să mă sperii, tu vei interpreta greșit și nu va ieși nimic bine din asta? Ți-am spus vreodată că am o părere proastă despre bărbați? Nu, n-aveam cum. Chiar și despre tine, când râzi cu toate colegele mele. Sau… asta e gelozie? Nu știu. Singurul pe care nu-l judec așa e tata. Dar tata e… mai mult absent. Cum zicea într-o carte? „În loc să fie omniprezent el e… omniabsent”. Asta știu că mi-a plăcut cum sună.

Încă stau în mijlocul trotuarului, indiferentă de lumea care mă privește ciudat (da ce-au oamenii ăștia?) și mă uit în van. Aștept să-mi scadă bătăile inimii și să pot să pășesc pe lângă blocul tău, spre casa mea. Dar dacă merg înainte s-ar putea să dau de tine. Nup! Nu e bine deloc. Mă gândesc două clipe, apoi mă răsucesc repede pe călcâie și vreau să fac pași, dar mă lovesc de cineva. Realizez aproape imediat că ești tu. Mă dau înapoi și îmi cer câteva scuze neîndemânatice. Rămân fără respirație. Amețesc. Mă prinzi de cot. Îmi revin repede și mă desprind de tine, deși o fac pentru că mi-e frică să mă obișnuiesc cu atingerea ta.


– Hei, ce faci pe aici? întrebi cald. Nu știu ce să-ți răspund. Zâmbesc.

– Hoinăresc…

– Singură?

Nu, cu tine în gând. Ridic din umeri.

– La mulți ani! șoptesc mai mult pentru mine.

– Mulțumesc frumos. Nu mă gândeam să-ți amintești.

Hm, dacă ai ști…

– Nu vrei să urci pentru o felie de tort?

Ei, da. Sigur. Asta mă gândeam și eu. Dar de ce sunt ironică? Într-adevăr, la asta mă gândeam.

– Nu, mulțumesc. Trebuie să ajung acasă. Pari dezamăgit. Dar mâncați o feliuță și pentru mine, zâmbesc de parcă sunt un copil de trei ani în fața raionului de dulciuri.

– Sigur, sigur.

Dau din cap ( nu știu de-i aprobare sau nu) și trec pe lângă tine. Îmi prinzi palma într-a ta în treacăt, doar o clipă. Nu am timp să reacționez. Te desprinzi și pleci. Mă pun și eu în mișcare. Acum știu de ce se uita lumea ciudat. Tu stăteai în spatele meu. Fug. Trebuie să fug. De fapt, doar psihicul fuge, mintea. Corpul abia se depărtează de tine, de… umbra ta.

3. Formulă de stare

Nu am chef de oră. Pentru că înseamnă 50 de minute în care te văd, te aud, te simt privindu-mă. Dar nu pot să chiulesc. Așa că stau… Oftez, iar colega de bancă se uită ciudat la mine. Toți au văzut ceva schimbat la mine, dar am pretextat prezența tezelor. Prostii…

Intri vesel, ca de fiecare dată. Saluți și te așezi la catedră. Îți rămân ochii într-ai mei. De fapt, abia acum realizez că mi-am pus ochelarii din nou, după vreo două luni. Da, asta mă deranja? Zâmbești întrebător și ridic din umeri. Am impresia că doar asta mai știu să fac. Deschizi catalogul și faci prezența. Ajungi la mine – singura fără notă. Mă asculți la… nici nu știu. Niște formule. Termodinamică. Le știu pe toate. Și definițiile. Scap repede și revii la lecția de zi.

Din nou, formula termică de stare: pV=∂RT.

Să analizăm practic, zici. Bine.

R s-ar zice că e constantă. N-am ce să-i fac. ∂ e cantitatea de substanță din sufletul meu. p e o presiune mult prea mare; Volumul sufletului meu s-a micșorat foarte mult de când ai intrat în clasă. T se valorifică printr-o temperatură mult prea ridicată. Au pornit căldura în clase sau sunt doar eu? Hm… Având în vedere că aproape toate cresc, formula asta nu e bună de nimic. Cum să analizez practic, dacă îmi dă eroare?

Ne dai o problemă. O rezolv aproape mecanic, pentru că mi-a rămas gândul acolo. Cred că mă încrunt, pentru că mă întrebi ce s-a întâmplat și îmi sugerezi să folosesc un minicalculator pentru operații.

Dă eroare, mă trezesc spunând. Zâmbești, dar nu zici nimic.

Nu știu de ce, dar pentru prima oară nu mă bagi în seamă restul orei. Ce s-a întâmplat? Ce-am făcut? De ce îmi furi și asta?

Rămân așa până la pauză, încercând să mă gândesc la formula aia. Dacă scad presiunea și cresc volumul, nu tot acolo ajungem? ∂ tot rămâne, deci nu rezolv nimic. Aia nu scade peste noapte, cu tot ce se spune că pierzi 80% din informația de peste zi. Așa că rămân cu niște formule inutile și cu o problemă pe care nu știu să o rezolv – de ce m-ai evitat. Sunt prea multe necunoscute, iar eu știu să lucrez doar cu două – eu și tu.

4. Aromă de țigară

Dacă m-ai vedea, ai râde de mine. Stau lângă parcarea școlii și aștept. Cred că pe tine. Vreau să te întreb dacă te-am supărat cu ceva. Toată ziua, după ora de fizică, am stat și m-am gândit că m-ai evitat. Sau sunt doar gândurile unei… nebune. De ce să nu admit?

Te recunosc după pas și tresar. Iar ești în spatele meu. Nu cred că te aștepți să aud.

– Cu ce-am greșit? șoptesc, fără să mă întorc, prefăcându-mă că privesc pierdută peisajul unui noiembrie încețoșat.

– N-ai greșit cu nimic.
– Și-atunci, de ce mă evitați?

Vai, cât de fraieră sunt… Cum să spun așa ceva???

– Nu te evit. Dar nu te înțeleg. Ce vrei de la mine?
Hm, bună întrebare. Ce vreau de la tine? Ai putea să-mi fi… nu, nu tată. Dar ai vreo… 30 de ani? Nu, nu-i ai. Îmi amintesc ce spunea diriginta că ai ieșit din  liceul ăsta acum 6 ani. Deci… 25.

– Doar să nu mă evitați. Mă simt exclusă.

Încă nu m-am întors, deși îmi doresc să te văd. Mi-e frică de expresia ta. Îmi miroase a țigară. Iar fumezi… Zâmbesc.

– Nu mai fumați atât, spun cald, mai cald decât aș vrea. Îți simt degetele împletite într-ale mele. Îmi apropii mâna de haină, ca să nu vadă toată lumea. Niște profesori tocmai trec pe lângă noi. Cred că mă fac mică-mică.

– Vezi dealul ăla? Vai, cât am rămas eu pierdut pe acolo…

Profii se îndepărtează și ne apucă pe amândoi râsul. Mă întorc, dar nu-ți dau drumul la mână.

– V-ați pierdut? Și râd iar.

– Nu te mai evit. Promit, spune după câteva clipe. Dar trebuie să promiți și tu ceva. Zâmbesc doar. Când nu suntem la oră, să nu-mi mai spui cu „dumneavoastră”. Aș fi putut fi amicul tău de macao din copilărie.

– Copilăria ta, poate. Eu încă sunt copil.

Râde. Eu mă concentrez să imprim atingerea lui pe pielea mea. Să nu o uit.

– Vii acasă? Te duc cu mașina.

Nu, nu vreau cu mașina. Pentru că dacă ne vede cineva interpretează. Și pentru că îmi place soarele ăsta calm. Dau doar din cap. Îți dau drumul la mână și ies din parcare. Nu mă uit în urmă. Nu e stilul meu. Aud pași rapizi în urma mea și mă dau într-o parte – cine știe cine se grăbește? Te oprești în dreptul meu. Îți afunzi mâinile în buzunare și pornești în același pas cu mine, trăgându-ți răsuflarea. Te privesc amuzată.

– Mi s-a stricat mașina, spui simplu o minciună pe care nici tu n-o crezi.

– Te invit în automobilul meu ecologic, zâmbesc și continui drumul, cu fruntea în pământ.

De ce faci toate astea pentru mine?

5. Următoarea carte

Mda. Acum mergem în excursie. Va fi ciudat. Sau nu?

Pornim. După două săptămâni în care am stat de vorbă zilnic, prefăcându-ne în fața tuturor că mă pregătești pentru olimpiadă. Diriginta mă privește ciudat. Eu stau cu colega mea, tu, evident, în față, lângă ceilalți doi profi. Totuși, ce are diriga cu mine? În fine… Ne adunăm mai mulți în spate, acolo unde stau eu, și jucăm cărți. Doamne, ce am amețit! Și mi s-a făcut rău stând cu spatele la sensul de mers. Dar mă simt bine. Am râs continuu. Nu mai jucăm macao. Am ajuns laUrmătoarea carte. De asta mă temeam…

„Următoarea carte să poarte eșarfa Lorei până ajungem.” Propune un coleg. Astfel, Georgiana se alege cu eșarfa mea. Nu sunt prea mulțumită, dar dacă m-am prins în horă…

„Următoarea carte să stea cinci minute într-un picior.” O altă colegă ajunge ca barza pe vânt prin mașină. Nu rezistă cinci minute, așa că e scoasă din joc.

„Următoarea carte să prezinte profesorilor una din hainele pe care le poartă.” Din nou Georgiana. Își vântură pletele vopsite până în față și noi după ea.

– Nu-i așa că am o eșarfă foarte frumoasă? spune ea, uitându-se la tine.

Noi râdem de tonul ei și de expresiile voastre.

– Dar asta nu e eșarfa Lorei? întrebi serios.

Zâmbesc. Ei îi piere tot cheful. Se întoarce apăsat în spate, îmi dă eșarfa și ne anunță că se retrage. Dar rămâne lângă noi să urmărească.

„Următoarea carte să îi șoptească profului de fizică ceva și să-l facă să râdă.” Mă apucă pe mine râsul. Ce amuzant! Tragem carte din pachet. Ce să vezi? Tocmai eu. Georgiana se albește la față. A auzit zvonurile, iar ei îi place de tine într-un mod pervers. Mă îndrept spre tine cu pași șovăitori.

– Mă scuzați, am primit pedeapsă, mă adresez zâmbind dirigintei și celor doi profesori. Te uiți la mine de jos. Mă aplec peste scaun și ajung cu buzele lângă urechea ta.

– I-ai rupt inima Georgianei, șoptesc, apoi mă îndrept. Începi să râzi.

– Nu contează, zici evaziv. Mă întorc la locul meu. Georgiana îmi pune piedică, „din greșeală”,  dar nu cad. Haha. Colegii mă întreabă cum te-am amuzat și duc un deget la buze. Nu vor afla nimic de la mine. Renunță și ne întoarcem la joc.

Nu contează

6. Plan secret

Ajungem la destinație. Ne cazăm. Ne relaxăm puțin apoi… Dar tu știi totce s-a întâmplat. Mergem în mall. Ne dai termen ca la ora șapte seara să fim la ieșirea dinspre nord. Ne despărțim. Colegele vor să vadă un film. L-am văzut de vreo două ori și nici nu am chef de comedii. Le las la film. Hoinăresc singură prin mall. Ajungi în dreptul meu, singur.

– Unde au rămas profii?

Ridici din umeri. Am crezut că doar eu știu să fac așa…

– Dar diriga ce are cu mine?

– Ești foarte curioasă, constați calm, fără să mă privești.

Nu mai zic nimic câteva minute. Doar aud pașii noștri și multe voci. Privesc în jos. E sâmbătă seara. E aglomerație. O aglomerație care te face să uiți de toate ale tale.

– S-a întâmplat ceva? întreb. Da, curioasă, dar trebuie să știu de ce taci.

– Nu știu cât voi mai putea sta așa…

Hm… mă așteptam la asta. Mă doare, dar nu e ceva nou. Mă așteptam. Așteptam să sune alarma și să mă trezesc din vis.

– Așa cum? îndrăznesc să fac pe neștiutoarea.

– Să stau la școala asta.

Deci nu are legătură cu mine. Sau are, că și eu fac parte din școală. Nu știu dacă să mai insist, sau să tac.

– Toți mă tratează de parcă aș fi inamicul lor. După toată povestea de la școala 6… Și nu suport mâncătoria asta. Acum o să se răzbune pe tine. Și asta chiar nu voi accepta.

Să se răzbune pe mine? Da de ce??? Nu zic nimic. Dar la școala 6… Nu e vina ta. Știi? Cum să-ți zic? Cum să-i facem să înțeleagă nevinovăția ta? Tipa aia a mințit că ai fi agresat-o, știu sigur. Doar ei nu vor să creadă.

– Și ce-o să faci? întreb, încet.

– O să… Nu știu. Probabil o să plec.

– Până unde? Crezi că alții nu vor afla? Adică…

Tac din nou. Tu parcă nici nu respiri. Mă opresc și mă întorc spre tine.

– Pot să te ajut cu ceva? Orice. Vrei să nu mai fim prieteni? Așa, ca acum, adică. Fac orice. Vreau să te văd zâmbind cu adevărat.

Vorbesc sincer. Nu știu ce mi-a venit. Am descoperit că iubesc să te am lângă mine, să vorbim, dar nu mai mult. E de ajuns atât.

– Nu știu cum ai putea să mă ajuți, dar dacă vrei să facem așa, nu va face decât să le dovedească lor că sunt la fel ca înainte.

– Și atunci? Chiar, îmi vine o idee. Nu poți să îți schimbi numele și celelalte?

Începi să râzi. Exact așa cum aș vrea să te aud eu. Dar acum nu înțeleg de ce.

– Ai citit prea multe romane polițiste…

– Probabil. Dar am o altă idee. Dacă ai încredere în imaginația mea.

Mă privești curios. Râd. Îmi scapă ochii peste privirea dirigintei. E undeva în fața noastră, mai departe, și mai are puțin și rămâne cu gura deschisă. Dau din cap în semn de salut. Își mută privirea fără să răspundă.

– Mda, cred că începem cât de curând, spun fără să te privesc. Dar nu mai ridica sprânceana la mine, te cert.

– Dar de unde m-ai văzut?

– Hm… Spune, ești de acord?

– Da. Doar să-mi spui ce facem.

Sigur că-ți spun. Dar nu-ți spun tot. Nu trebuie să știi tot, pentru binele tău. Eu nu voi pierde nimic…

7. Ostentativ

Ai acceptat nebunia mea. E clar o nebunie. Dacă nu jucăm destul de bine, ne dă pe amândoi afară.

După ce îți explic, așezați la o masă într-unul dintre restaurantele din mall, plecăm, ținându-ne de mână. E aproape șapte. Inițial nu voiam să implicăm și colegii mei, dar nu prea avem încotro. Așa că… Mă simt ciudat cu tine de mână, dar tu te comporți de parcă ar fi cel mai firesc lucru, așa că nu pot să mă cobor sub nivelul tău. Diriga aproape se sufocă văzându-ne. Râd în sinea mea. Directorul e de asemenea terorizat. Mă simt puțin ciudat. N-am fost niciodată îngeraș, dar mă păstram la statutul de fată serioasă.

– Dar voi de ce sunteți așa ostentativi? ne întreabă directorul.

– Păi, noi ne cunoaștem de multă vreme, încep eu, serioasă. În plus, dacă nu vă supărați, o strângere de mână nu mi se pare ostentativă.

Se înroșește în obraji. Știe că am dreptate și nu știe că mint; nu ne cunoaștem de multă vreme.

– Mda, să mergem acasă. Suntem toți?

– Nu prea, constat, de vreme ce n-o văd pe Georgiana. Ce figură va face!

Mai stăm cinci minute. Noi doi pe o bancă, ceilalți uitându-se la noi ca la extratereștrii.

– Eu cred că vei avea de suferit, șoptești, deși te încântă ideea mea.

– Oricum aveam. Măcar încep eu contraatacul.

Dai din cap. Deci știai că voi avea de suferit. Hm… Îmi scapă ochii spre diriga și o văd făcându-mi semn. Mă ridic și mă duc spre ea. Abia acum, pentru o scurtă clipă, regret ce fac.

– Lora, ce e în capul tău? mă ia repede.

– Doamna, nu înțeleg.

– Cu Cristi ți-ai găsit să fii?

Tonul ei mă doare. Pentru că pare chiar furioasă. Iar eu, ca o fraieră, am luat-o ca pe un joc…

– Dar, doamna…

– Nu. Nu îți dau voie.

Tac câteva clipe și o fixez cu privirea. Parcă se mai calmează puțin.

– Îmi dați voie să-mi spun și eu punctul de vedere înainte să mă trimiteți la spânzurătoare? Dă din cap. Înțeleg că sunteți supărată, dar nu cred că aveți dreptul să îmi interziceți anumite lucruri. În plus, nu „sunt cu Cristi”. Nu înțeleg de ce o simplă strângere de mână provoacă reacții de genul acesta și ce aveți cu domnul profesor.

– Dar nu am nimic cu el.

– Sigur? Dacă apăream de mână cu profesorul de muzică nu era același lucru, nu?
– Dar George e mai tânăr, protestează.

– Dar și dumnealui e profesorul meu, nu? Nu ar fi la fel de lipsit de etică?

Nu mai zice nimic. Hm… câștig. Cu toate astea, nu mă simt bine. Chiar deloc. Aș putea să dau înapoi? Nu cred… Mergem până la capăt acum.

– Îmi dați voie să mă întorc?

– Ai grijă…

– Doamna, dacă vi se pare că întrec limita, accept dojana. Dar cu dovezi solide, nu presupuneri. Nu-mi plac astfel de situații.

– Fi sigură că voi avea grijă să nu întreci limita, mă amenință.

Mă întorc lângă tine. Mă privești îngrijorat. Nu știu ce expresie am, dar nu cred că râd. Te ridici și mă înconjori cu brațele. Îmi ascund capul în haina ta și simt o lacrimă scăpându-mi dintre gene. Nu respir câteva secunde, ca să opresc celelalte picături. Îmi rămân undeva în piept. Îmi ridic capul. Inspir adânc și clipesc des, să mă asigur că au fugit picurii sărați și că o să stea ascunși, măcar până ajung în camera mea.

Îmi prinzi obrajii între palme și mă forțezi să te privesc. Zâmbesc. Pentru că te simt aproape.

– Dacă vrei, îi anunț că a fost o glumă pusă la cale de mine. Și o să fie bine. O să vezi.

– Nu ai pe cine minți. Mie n-o să-mi fie bine, nici ție. Ori ne lasă în pace, ori plecăm amândoi.

– Lora, mă pui în încurcătură.

– Ai acceptat. Dacă tu vrei, renunțăm. Dar eu nu mă dau bătută așa ușor.

Zâmbești și tu și te apleci spre mine. Îmi săruți fruntea și îmi dai drumul. Mă întorc spre ceilalți. S-a adunat toată lumea. Mergem la hotel. O iau pe Anca și pe Dragoș și cu tine și ne închidem în camera mea. Va fi bine…

8. Adevăr

Anca și Dragoș au fost instruiți. Dacă sunt întrebați, să spună ce s-a întâmplat, dacă nu, nu. Ei știu că sunt puțin nebună și că nu îmi plac nedreptățile.

Toată seara stăm în camera mea și a Ancăi. Spunem bancuri, povestim, râdem. Nu se întâmplă nimic neobișnuit. La fel cum a fost până acum. Fără atingeri, sau priviri, sau cine știe ce. Așa cum e relația noastră de fapt. Nu știu ce se întâmplă în afară de camera asta și nici nu-mi pasă. După 12, ne prinde somnul. Dragoș nu se întoarce în camera lui, nici tu. Adorm cu Anca într-un pat și îl lași pe Dragoș în celălalt. Tu rămâi jos. Adorm așa de repede….

De dimineață, mă trezesc prima. Rămân pe marginea patului și mă uit la voi. Anca se încruntă (cine știe ce dansuri mai visează), Dragoș zâmbește (din nou, el știe la ce i-a zburat gândul) și tu pari cu cinci ani mai tânăr. Un ciocănit puternic mă scoate din contemplare și mă strecor printre perne până la ușă. Așa cum sunt, în pijama, mă trezesc cu diriga și profesorul de muzică în fața mea.

– Neața, spun răgușită, dar nu primesc răspuns. Diriginta se strecoară pe lângă mine și scoate un țipăt scurt când te vede dormind la picioarele patului.

– Doamna, nu-i deranjați, șoptesc. Dorm.

– Cristi!

Sari direct în picioare. Ești parcă prea treaz. Nu cumva te prefăceai adineauri?

– S-a întâmplat ceva? întrebi.

– Ce cauți în camera fetelor?

– Am adormit aici.

– Te rog frumos să ieși, îți arată ușa. Profesorul de muzică îl trezește pe Dragoș, care e într-adevăr zăpăcit. Îl scoate și pe el afară. Ieșiți amândoi.

Anca se trezește, dar se preface că încă doarme, în timp ce diriginta mă privește urât. Deschid gura, dar nu pot zice nimic. Oftează și se așează pe marginea patului.

– Nu pot să cred că tocmai cu tine voi avea probleme.

– Doamna dirigintă, nu înțeleg. După întâmplarea de la mall, am venit toți patru aici. Am jucat cărți și am vorbit până spre miezul nopții. Apoi am adormit toți. Nu știu de ce e asta așa o mare problemă.

– Pentru că e profesorul tău.

Doamne, ce mă enervează! Încerc să rămân calmă, dar tonul ei aspru nu mă ajută la nimic. Nu vreau să intru în conflict cu diriginta.

– Dar nu s-a întâmplat nimic. Din nou, dacă dumneavoastră ați fi rămas cu băieții, sau profu de muzică ar fi stat cu noi, nu era nimic. Așa, e o problemă.

– Lora, nu ști ce a făcut Cristi, spune încet.

Mă doare știind că e posibil să fi lângă ușă, să auzi toate astea. O privesc, așteptând să continue. Nu am auzit decât frânturi până acum.

– A fost acuzat pentru hărțuire sexuală. La școala 6. De asta a plecat de acolo, de asta mă tem.

– A fost găsit vinovat până la urmă?
– Nu.

– Aveți vreo dovadă că de fapt asta a fost?
– Nu.

– Ați aflat cumva că vrea să îmi facă rău?

– Nu.

Atât mi-a trebuit. Nu are dovezi. Da, poate ești așa cum zic ei, poate ai făcut avansuri vreunei fete. Dar până acum nu s-a întâmplat nimic. Poate vrei să uiți tot. Să o iei de la capăt.

– Oamenii nu se schimbă, spune doamna, ridicându-se.

– Pentru că societatea nu-i lasă să uite cine au fost.

– Eu renunț. Dacă vrei să faci asta, fă-o, dar să nu îmi ceri ajutorul pentru a scăpa. Îți ruinezi viața.

– Nu ruinez decât viața mea, dacă o fac. Mi se pare avantajos pentru restul.

Pleacă. Se oprește în ușă și se încruntă. Știam eu că ești acolo. Dă din cap și pleacă. Îi aud tocurile pe hol. Mă întorc spre Anca. Încă nu vrea să deschidă ochii. Intri cu pas ezitant. Nu știu sigur ce vrei să faci. Gândindu-mă la ce zicea diriginta, începe să-mi bată inima mai tare. Oare, dacă era așa, nu se întâmpla nimic până acum? Ai fi în stare să mă joci chiar așa pe degete, să-mi câștigi încrederea și să mă folosești, apoi… Dar nu. Am scris prea multe povești de dramă. Mă las pe marginea patului. Rămâi în picioare în dreptul meu.

– Să nu mă folosești.

E tot ce pot să zic. Am impresia că zeci de cuvinte îți atârnă în colțul buzelor,  dar le ții agățate acolo. Și eu aș vrea să zic atâtea. Dar nu au rost. Nu am nici curajul necesar să le spun. Sper doar să înțelegi că, așa cum pot să le demonstrez lor că nu au dreptate, voi putea demonstra că ești periculos pentru mine, dacă te dovedești a fi.

Mă ridic și te prind de braț. Te scot ușor afară din cameră.

– Trebuie să ne schimbăm, șoptesc o scuză, apoi închid ușa. Anca ridică capul și zâmbește vag. E inutil. Nu pot să uit ce a zis diriginta și tot ce gândesc acum. Dacă eu sunt singura care nu am dreptate?

9. Furtună

Totul s-a dărâmat. Totul e trecut. Nu mai pot să mă uit la tine. Mi-e frică. Mi-e frică… Și acum câteva zile mă temeam că te voi pierde. Un gol de aer îmi umple plămânii și nu pot să respir. E chiar ciudat. Nu am mai avut sentimentul acesta niciodată. Oare îmi vei face ceva? Nu mi-e nici foame. Suntem în restaurantul hotelului. Trebuie să vorbesc cu tine dacă vreau să scap cu mintea întreagă din weekend-ul ăsta. Mă ridic și Anca îmi șoptește să nu fac vreo prostie. Nu, nu fac, Anca. Pentru tine și Dragoș, care sigur veți fi intervievați ca la poliție în curând. Ajung în dreptul tău.

– Mă scuzați. A intervenit ceva legat de plata cazării, mint, ca să te scot de acolo. Te ridici grav. Îți fac semn spre hol. Totuși, e agitație, așa că urcăm la primul nivel. Ca să nu vorbim pe hol, intrăm la mine în cameră. Când realizez unde suntem, e tardiv. Sper doar să nu fi intuit greșit. Oftez și mă așez pe marginea patului.

– Te rog frumos, o dată în viața ta, să nu te mai ascunzi în spatele vorbelor, și să îmi spui exact situația actuală în care ne aflăm.

– Ai cedat până la urmă, spui dezamăgit.

– Nu. Dar mă tem. Și nu știu cum să țin piept celor spuse de diriga, dacă nu știu adevărul.

– Nu te voi răni niciodată. Promit. Jur!

Îmi dau lacrimile. Vreau, chiar vreau să te cred. Înțelegi? Înțelegi că am reacționat instinctiv, rănindu-mă iremediabil, de prea multe ori ca să nu ascult vocile ce strigă la mine acum?

Te îndrepți spre ușă. Sar în picioare. Te prind de braț și te întorc.

– Ce faci?

– Le spun că a fost o farsă. E inadmisibil.

Oftez. Nu știu cum naiba să fac asta. Cum să îi conving pe ceilalți, de vreme ce nici eu nu sunt convinsă. Sau nu mai sunt.

– Nu. Doar…

– Doar ce?

– Aș vrea să fie un mod să aflu purul adevăr.

– Nu există așa ceva.

-Adică posibilitatea de a afla?
– Nu. Purul adevăr. Depinde din ce perspectivă.

– A ta. Arată-mi ce s-a întâmplat la școala 6. Și eu voi constata dacă adevărurile coincid.

– Nu s-a întâmplat nimic.

– Al cui nimic?

– Dar n-am făcut nimic…

– Bun?

– Ești rea.

– Sunt confuză.

– Le spun.

– Nu.

Aș putea spune ceva despre toate astea? Mi-e frică și mă atrage. E bolnav gândul care mă încearcă, dar e… adevărul meu.

Decizi că trebuie să coborâm. Îmi șterg obrajii și pornesc înainte. Ne privesc ciudat când intrăm în sală, dar nu prea îmi pasă. Mă așez înapoi și Anca șoptește peste masă: Ce-ai pățit?

Nu îi răspund. Mă gândesc. Sunt chiar confuză. Nu știu ce să fac. Vreau să fie cum cred eu. Și cum zici tu. Îmi doresc să pot afla ce e în sufletul tău, să nu mă mai tem. Să capăt confirmarea de care am nevoie. Dar nu am cum. Nu pot. Ceea ce aș vrea eu nu are legătură cu siguranța. Oftez iar, sperând să înlătur groaza care mă învăluie ca un vânt nedorit. Poate se va calma și furtuna…

10. Zâmbete

– Dacă asta vrei, așa va fi, începi fără alte introduceri, după ce închid ușa în urma mea.

După excursie, nu ne-am văzut nici luni, nici marți. Azi, după două zile în care nu am fost atentă la nimic în jurul meu, mă învoiești de la ora de desen, teoretic pentru pregătire. Îmi spui să vin în laboratorul de biologie, liber la ora asta. Mă așez pe un scaun, în mijlocul sălii, întrebându-mă ce ai vrut să zici prin „Dacă asta vrei, așa va fi”.

– Vrei să știi totul, așa-i? Dau din cap. O să-ți spun.

– De ce nu m-ai băgat în seamă? murmur. Oftezi și te așezi în banca din fața mea, cu privirea spre mine.

– Școala 6… începi tragic. Îmi țin respirația o clipă, până rostești următorul cuvânt. Am plecat de acolo pentru că fusesem acuzat…

– … de hărțuire sexuală, continui, văzând ezitarea ta.

– Fata, însă, m-a jucat pe degete. Ridic o sprânceană. Noi eram împreună dinainte să ajung profesor. Eram vecini în copilărie. Ajunsesem, așa cum ziceți voi, împreună. Ajuns profesor, tânăr fiind, fetele stăteau prin preajma mea. Zâmbesc – da, știu, știu. Ea era geloasă. Eu mă comportam normal cu ea, adică așa cum se comportă doi îndrăgostiți, credeam eu. Dar toate astea atrăseseră atenția directorului. Întrebat, am spus adevărul. Ea, însă, a pretextat că o forțasem să ieșim împreună, că o șantajam pentru note și altele la fel de neadevărate. Am încercat să îmi dovedesc nevinovăția, dar, doar cu mama și trei amici de partea mea, n-am reușit. Crede-mă că tot ce a insinuat ea nu e adevărat, dar lumea nu vrea să vadă ceea ce s-a întâmplat de fapt.

Oftez eu, de parcă o apăsare mi s-a ridicat de pe piept. Știam asta, speram să fie adevărat. Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc! Aș vrea să mă ridic să te îmbrățișez, dar nu o fac. Îți zâmbesc doar, atât de cald pe cât pot.

– Dar de ce a făcut asta?

Pufnești.

– A crezut că sunt bogat. A aflat că nu și că nici nu aveam gânduri de măritiș după majoratul ei. Așa că…

Sună cam forțat. Dar nu mă îndoiesc de adevărul vorbelor tale. Mă ridic și nu știu ce să fac. Poate, dacă te-ai ridica și tu… Nu știu. Nu o faci. Mă apropii de scaunul tău și îmi răsucesc degetele în șuvițele cu nuanțe aurii. Închizi ochii și inspiri adânc. Acum, că știu toate astea, am din nou puterea să lupt împotriva lor. Nu sunt sigură că tu mai poți, sau mai vrei. Sau dacă merită să ne coborâm la nivelul lor. Îmi desfac mâna din părul tău. Mă privești pe sub genele lungi și un zâmbet pune stăpânire pe buzele mele. Înțelegi cu o clipă înaintea mea că mă încearcă un sentiment de încătușare în sala asta plină cu animale împăiate. Te ridici și îmi faci semn spre ușă. Îmi prinzi degetele și mă desfăt cu căldura lor. Mă tragi ușor și mă oprești.

***

Ieșim amândoi zâmbind și dăm nas în nas cu directorul. La naiba cu el! Se uită la mine dar nu zice nimic. Trece mai departe. Mă conduci până în clasă și îi explici profesoarei că a intervenit o urgență. Mă așez în banca mea și îmi amintesc amuzată de motivul pentru care m-ai oprit.

Să-ți spun o glumă:

– De ce nu scrii?

– Eu nu are creion, doamna.

– Nu e corect să spui „eu nu are creion”. Fii atent, se pronunță astfel: „eu nu am creion, tu nu ai creion, el nu are creion, noi nu avem creioane…”

– Dar cine a furat toate creioanele?

11. Interogatoriu

Dimineața în care așteptam să ne vedem, la prima oră, a fost un haos. Diriginta a intrat cu poliția în clasă, deși am impresia că încerca să îi oprească. Tu erai la catedră, ascultând o colegă, și eu în banca mea, mâzgălind o foaie. Mi-au strigat numele și mi-au făcut semn spre coridor. Pe tine te-au luat aproape pe sus și ne-au târât (că ăsta e de fapt adevărul) până în secretariat, unde nu mai era niciuna dintre grețoasele de femei care se cred superioare profesorilor. M-au obligat să mă așez. Îmi tremurau mâinile, lucru ce nu se întâmplă aproape niciodată. Vreau să întreb ce se întâmplă, dar mi se spune scurt și aspru să tac. Bine, tac. Nu prea mult, dar pe moment…

– Totuși, nu mai rezist în zece minute, de ce suntem aici?

– Domnișoară, noi întrebăm, tu răspunzi.

– Păi bine, și mă întrebați? Ar trebui să mai ajung la ore…

– Da. Recunoașteți că întrețineți relații sexuale cu domnul Stancu?

Rămân fără respirație, idei, gânduri, simțuri. E absolut ridicolă întrebarea.

– Nu, nu recunosc. Nu e adevărată presupunerea pe care o faceți.

– E confirmat.

– De?

– Câțiva colegi de-ai dumneavoastră.

Apelativele astea folosite pe jumătate mă enervează. Încerc să rămân calmă, dar nu mă susține nimeni. Diriginta e palidă, tu nu spui nimic.

– Cum ar putea ei confirma relațiile mele intime?

Nu mai are ce spune. Nu are, într-adevăr, niciun sens. Îmi încerc norocul, deși risc să fiu luată la secție. Ei, ce mai contează?

– Aveți vreo motivație solidă pentru ceea ce se întâmplă acum?

Se ridică din fața mea și vine la tine. Te întreabă același lucru lipsit de sens. Spui un „nu” rece. Revine la mine și cred că îmi dau ochii peste cap.

– După ce că ne-am deplasat aici, mai și comentezi.

– Vă rog frumos. Nu am comentat, nici măcar în gând. Cât despre deplasare, nu țin minte să vă fi solicitat eu.

– Sunteți cumva constrânsă?

– De dumneavoastră, acum.

– Cunoașteți antecedentele partenerului dumneavoastră?

– Nu e partenerul meu și da, știu zvonurile.

– Nu sunt zvonuri.

– Bine. Acum mă pot întoarce la clasă?

Oftează și dă scurt din cap. Mă prinde de cot și aproape mă azvârle pe ușă afară. Mă simt abuzată, de ei. Mă întorc în clasă, unde trebuie să fac față avalanșei de priviri ciudate și uimiri din partea colegilor. Îmi ascund fața în palme. Ce dracu e asta? Vai, am început să înjur… Se deschide ușa și o dirigintă puțin mai umană își face apariția. Se așează la catedră. Îmi ascund ochii într-ai ei și mimez un „Îmi cer iertare”, dar nu face decât să dea din cap, indescifrabil. Cine a spus că ar fi la mijloc relațiile sexuale? E absurd. N-a fost nici măcar un sărut, nici măcar unul. Și lor le-a zburat mintea la… sex?

Se face pauză și tu nu mai apari. Diriga pleacă înainte să o prind din urmă. Georgiana trece pe lângă mine, atingându-mă cu cotul.

– Măcar e bun la pat?

12. Riscant

Întrebarea ei, aproape șoptită, îmi învârte gândurile și acum, după două ore. Măcar e bun la pat? Deci ea a fost? Ea a sunat la poliție?

Sunt pe drumul spre casă. Ajung în parcarea blocului tău și te văd, parcând. Zâmbesc și pornesc pe aleea ta. Merg încet, ca purtată de vise. Dar nu apari. Așa că mă opresc în fața scării, prefăcându-mă că am primit un mesaj important care îmi solicită toată atenția. Aud pași în urma mea și simt cum mi se încălzesc mâinile. Te oprești în spatele meu; un fior îmi străbate corpul. Mă întorc încet și tresar când văd urma roșiatică de sub ochi. Nu spun nimic. Îți zâmbesc încă o dată, apoi trebuie să ne intrăm în rol.

– Bună ziua. Ce faceți?
– Bună. Mă simt cam rău, sincer. Crezi că am putea să uităm întâmplările de azi?

– Da. Presupun că vom afla și cine a fost. E o nedreptate.

– Lora, știu că e nedrept, dar trebuie să ne oprim.

– Dar…

– Nu. E riscant. Serios că e.

Mă uit iar la urma ta. Mda, e. Dar cum ne oprim? Cine ne va crede? Simt privirea ta pe obrajii mei și îmi duc degetele instinctiv, dar nu a curs nicio lacrimă. E un început. Îți zâmbesc și dau ușor din cap.

– Cum credeți.

Apoi trec pe lângă tine fără să te privesc și pornesc apăsat spre casă. Ai acceptat jocul, iar acum nu găsesc nicio cale de a ne scoate pe amândoi. Oricum, Georgiana mi-o va plăti cumva. Nu știu exact, dar nu o să o las să câștige.

13. Frică

Am din nou oră cu tine. Adică așa ar trebui. Se zvonește că te-au dat afară, sau că te-au arestat. Sau… Vreau să văd că ești bine. Sună telefonul. Răspund, deși nu recunosc numărul.

– Ascultă-mă.

Vocea ta mă calmează, că știu că ești bine, dar mă și neliniștește, căci pari agitat și obosit.

– Am plecat. Sunt undeva în Transilvania. Nu sunt acuzat, așa că nu fug de poliție. Tu fii cuminte și demonstrează-le ceea ce trebuie. Promit să am grijă.

– Să vii înapoi…

Oftează, apoi închide. În aceeași clipă intră un bărbat în clasă. Presupun că noul profesor de fizică. Salută, se așează, face prezența. Ajunge la mine și mă scoate la tablă, măsurându-mă pe deasupra ochelarilor.

– Să vedem ce ai putea tu ști… Formula de stare e prea mult?
Zâmbesc și  o scriu. Cum aș putea să uit? Pare dezamăgit că o știu. Apoi mă mai întreabă câteva lucruri – le știu. Chiar învățam, măi omule!

– Văd că ai tocit ieri, bombăne, așezându-se într-o bancă în spatele clasei.

– Mă scuzați. Ce spuneați?

– Presupun că știți de ce sunt aici.

– Că.. v-ați așezat? replic. A, mă scuzați, vă referiți la cursul acesta. Presupun că ați avut destule pile.

– Domnișoară, îți interzic să vorbești așa!

– Mă scuzați. Nu știam că aveți norme.

– Oricum, mai multe decât tine.

Intenționam să mă opresc. Dar a întrecut măsura. Las creta din mână și mă întorc spre el. Sunt în fața a treizeci de indivizi.

– De ce credeți asta? Pentru că ați fost repede pus la punct cu ultima bârfă? Pun pariu că am mai multe norme în acest moment decât întreaga cancelarie, la un loc. V-ar plăcea să inventez vreo minciună despre viața dumneavoastră personală și să vă stric reputația? Credeți-mă că am și imaginația și talentul să joc teatru, dacă e nevoie.

Mă privește fix. Simt că mi s-a urcat sângele în obraji. Dar am păstrat vocea joasă, nu l-am insultat. Nu am fost nerespectuoasă. Doar foarte, foarte nervoasă.

– Nu mă cunoști.

– Exact asta zic și eu. E ușor să speculăm și să ne coborâm la bârfe. Așa că vă rog frumos, pentru buna conviețuire în clasa asta, să lăsați zvonurile la ușă. Garantez că nu veți avea nicio problemă din partea mea.

– Bine, domnișoară. Vă cred pe cuvânt și îmi țin partea de promisiune. Se ridică și vine la catedră, lângă mine. Îmi cere carnetul. Îl iau din ghiozdan și mă duc la el. Îmi trece o notă de zece. Întinde carnetul; îl prind, dar nu îi dă drumul.

– Sincer, mă tem de tine. Nici nu știi câtă putere ai.

Aprob scurt și îi zâmbesc. Până la urmă, e bună și frica…

14. „Doar profită”

Probabil că înțeleg de ce. Dar atunci când noul profesor de fizică mă cheamă în laborator, nu mă pot abține să mă întreb ce dracu’ vrea de la mine. oftez când îmi arată să mă așez în prima bancă. Mi-e frică, mie de data asta, dar nu o arăt. Îl privesc întrebătoare.

– Știi ce vreau eu să fac? întreabă, ascunzându-se pe jumătate în spatele catedrei.

– Acum sau în general? spun, ascunzându-mi tremurul printr-o ironie.

– Acum.

Nu-i la fel ca „mereu”? Nu de aia te-ai ascuns de la mijloc în jos?

Mă apucă râsul. Dar nu vreau să-l provoc.

– Nu, nu știu.

– Eu habar n-am să predau fizică, știi?

Presupun. Dar tot mi-e frică de faptul că suntem singuri aici… Ridic întrebător o sprânceană.

– Trebuie să te fac pe tine să te îndrăgostești de mine, spune plat.

Ceea ce inițial sună ca o glumă proastă, îmi face sângele să înghețe în două clipe. Bat darabana cu degetele. Când înțeleg că e atent la reacțiile mele, mă opresc.

– Și de ce vă deconspirați?

– Pentru că nu asta vreau. Îl cunosc pe Cristi. Vreau să vă ajut.

Să ne scufundăm mai repede?

– Și de ce v-aș crede?

Se gândește. O, și eu. Cum să fug de aici. Pe geam nu merge -etajul trei. La ușă nu ajung înaintea lui. Oftez încet și aștept. Încă am voce să țip și pumni.

– Nu mă crede. Dar poți să crezi că ei vor doar să vadă dacă îmi reziști?

Pe asta o cred. Dar nu pentru că vine de la el…

– Și ce propuneți?

Se uită pentru o vreme pierdut în spatele meu. Apoi pare că își revine și îmi aruncă un zâmbet.

– Nu e greu. Fă ce vrei din mine. Ține minte că sunt fiul inspectorului general și nu-mi poate face nimic.

Nu sunt convinsă… Aerul refuză să intre de bună voie, așa că inspir adânc. Îmi face semn că pot ieși. Mă urmează aproape. Lângă ușă stau două profesoare.

– Și dacă nu reușești să rezolvi, mă cauți și ți le explic, spune el ca și cum vorbim de fizică de când am intrat.

Zâmbesc, dau scurt din cap și mă îndrept spre clasa mea. El coboară la cancelarie. S-a dus și pauza mea de masă.

***

Mă trezește în mijlocul nopții un mesaj pe telefon. Printre vise, citesc absentă.

„Să nu ai încredere în el. Doar profită. Chiar e fiul inspectorului.”

Mă trezesc de-a binelea, alarmată de incoerența mesajului. E de la tine…

15. Pregătiri

Oare cât o să mai pot să o țin așa? Nopțile mă zvârcolesc, amenințată de coșmaruri în care pierd tot. Zilele sunt un calvar asemănător, doar că intensificat de privirile acuzatoare ale tuturor. Doar diriga e la fel de senină ca de obicei, iar Dragoș și Anca nu vor decât să nu cedez. Lor li se pare ușor… Cum aș putea să profit? Cum aș putea să…
Ideea care îmi încolțește în minte mă face să zâmbesc fără să vreau, tocmai la băiatul din ultimul an care mă fixează cu privirea de câteva zile. Vine lângă mine și se sprijină, imitându-mi poziția, de caloriferul aproape rece. Îl simt privindu-mă, dar nu-l bag în seamă. Calculez posibilități. Dacă El a spus să nu am încredere, n-am. Profesorul – noul profesor adică – de fizică trece pe coridor. Îi zâmbesc și vine lângă noi.

– Știu ce să facem, spun conspirativ. Băiatul mă privește amuzat.

– Vă ajut?

Hm… el lipsea. Dar, da, cred că mă poate ajuta. Mă simt ca într-un film cu tot felul de conspirații. Dar nu asta e de fapt școala, sistemul, oamenii?

***

Așteptăm amândoi – eu cu Robert, băiatul de mai devreme – să se întâmple ceva. Stăm în fața cancelariei. Până la urmă, se deschide ușa. Îl trag de mânecă și ne ascundem în spatele tonomatului de cafea. Directorul iese cu profesorul de fizică.

– Dacă tu crezi că poți, e perfect.

– Dar nu e… imoral? întreabă profu de fizică.

– Ei, e! N-ai tu de grijă! Te scap nevinovat! Doar să o dau afară!

Rămân fără respirație o clipă. Apoi îmi revin. Profu trece pe lângă noi – ne-a văzut, dar nu dă semne. Îmi arată în trecere telefonul din buzunar, dar nu înțeleg. Continui să-l ascult pe director, acum cu profesorul de muzică.

– Am impresia că nu e bine, spune proful.

– E perfect, nu te prosti. Cristi e plecat, ea e singură, celălalt o va convinge. E perfect, concluzionează directorul.
Am auzit destul. Îl trag pe Robert de mânecă, mă îndrept și pornesc prin fața cancelariei. Directorul rămâne blocat, iar profu se îneacă cu fumul țigării aprinse. Zâmbesc cald – deși mi se face scârbă de ei – și trec mai departe, cu degetele împletite între ale băiatului care mă poate salva. Deși mă tem că îl voi răni… Și pe el…

16. Amenințări

Am obosit. Nici n-ai idee cât. Dar aștept. Și joc teatru. Robert e oficial iubitul meu, iar proful de fizică e oficial cel care mă hărțuiește cu aluzii prea puțin mascate. De două săptămâni. Mi-e dor de tine, mi-e dor de calmul unei zile la școală. O să mai am vreodată așa ceva? Le-am spus alor mei de tot… Au făcut o întreagă scenă la început, dar au acceptat ideea mea, de vreme ce avea sens. Sau mai mult sens decât ce crede directorul. Așa că așteaptă, ca mine, ca noi, ultima picătură, ca să scap de toată povestea asta.

Am înregistrate multe momente, iar colegii – cel puțin o parte din ei – sunt dispuși să mă susțină. Asta e bine. Georgiana se strânge de gât, văzând câtă atenție primesc. Sincer, i-aș da-o ei, dar nu-i doresc nimănui ceea ce simt eu acum. Simt că mai e puțin.

În ultima zi dinainte de vacanță, sunt chemată la laboratorul de fizică, în pauza mare. O avertizez pe Anca să se agite dacă nu vin la ora următoare. Mi-e teamă. Intru în laborator – proful și directorul, plus diriginta, fără vlagă, într-un colț.

-Hai să terminăm anul bine, spune directorul.

– Da, ar fi o idee. Ca să îl începem pe următorul rău?

– Domnișoară… Hai s-o spunem pe șleau.

Ridic o sprânceană, sfidător, deși nu știu cum reușesc să ajung în banca a doua, la tremurul pe care îl simt de-a lungul coloanei. Îi fac semn să continue.

– Vrem să părăsiți școala!

O aud pe dirigintă sărind în picioare, dar e singura reacție. Îmi țin închise zecile de insulte pe care sunt în stare să i le arunc acum. Mă îndrept în scaun și îmi sprijin coatele de marginea pupitrului. Zâmbesc slab când întreb:

– Dacă nu, ce se întâmplă?

Își lasă capul într-o parte, ca și cum nu se aștepta la asta. Îi face semn profului de fizică; mă prinde de mijloc, apropiindu-se de mine.

– A, asta? spun, încercând fără succes să mă depărtez de prof. Și ce veți rezolva? Până când o să mă hărțuiți?

– Dar cine te hărțuiește? întreabă, ca și cum nu are niciun amestec.

– Dumneavoastră, prin el, arăt spre prof. Și cu ajutorul celui de muzică. Vă propun altceva.

Îi face semn și mă eliberează. Diriga – o aud – se așează înapoi și oftează lung.

– De vreme ce am dovezile incriminatoare – spun ultimul cuvânt cu ironie de „detectiv”… Puteți să îl trimiteți înapoi pe el, să îl aduceți pe profesorul de fizică și să vă țineți părerile acasă. Asta înseamnă că nici eu nici el nu vom fi arătați cu degetul pentru nimic. Pufnește și tac.

– Așa, continuă, mă îndeamnă, mascând prost o nerăbdare temătoare.

– Sau puteți continua așa, merg cu ce am la minister, la poliție, la Protecția Copilului, și am terminat povestea.

Nu zice nimic vreo cinci minute. Mă întorc spre diriga, animată de uimirea că am reușit până la urmă să îl ameninț, ceea ce îi promisesem într-o zi. Se sună de intrare și mă ridic. Tresare.

– Trebuie să mă întorc la oră, asta dacă nu vreți ca prietena mea să sune poliția. În pauza următoare ne vedem în biroul dumneavoastră și îmi spuneți ce ați decis.

Ies repede, dar sigură – cel puțin, de aparență – și profesorul mă urmează. Are oră la noi. Când intru în clasa mea, Anca și Dragoș răsuflă ușurați. Eu încă nu.

17. Ianuarie

Vacanța de iarnă e oribilă. Pentru că nu știu unde mă voi întoarce după. Sper că a luat în serios amenințarea mea. Pentru că nu vreau să fac ce am promis că voi face.

Ajung la școală și aștept, cu o răbdare bine jucată, ora de fizică. Deși se sunase de câteva minute, nu apare nimeni la oră. Apoi apare o doamnă pe care o recunosc vag – o altă profesoară. Ni se spune că, din cauza mai multor schimbări de „personal”, toată ziua vor avea astfel de întârzieri. Ni se mai spusese… O aștept pe dirigintă pe coridor, înainte de ora pe care o are la noi. Îi sclipesc ochii într-un fel – mă tem de o veste rea.

– Nu știu cum dumnezeului ai reușit, spune încet.

– Nici eu, bombăn, zâmbind inocent – ce cuvânt, inocent! Oare?

– Să nu mai faci asta, niciodată.

– Dar… A acceptat schimbul meu?

Nu spune nimic. Zâmbește și intră în clasă. O urmez. Ce s-a întâmplat până la urmă???

***

Stau pe banca din fața blocului meu. Nu vreau să urc. E al naibii de frig, dar nu vreau să mă adăpostesc. Amorțirea asta e benefică… cumva. O mașină oprește pe marginea străzii, dar nu dau atenție. Persoana, un bărbat din câte văd cu coada ochiului, se oprește la baza de sus a treptelor, cu un metru mai sus decât privirea mea. Mi se pare că mă privește, așa că ridic privirea. Un strigăt – de bucurie, desigur – îmi scapă printre buze și sar în picioare, incapabilă de alt gest. Coboară șovăind, cu un surâs calm. Of, nu poate să vină mai repede!?!?! Eu nu sunt în stare să mă mișc. Mă prinde în brațe și mă afund în parfumul lui. Mi-a fost dor de el, dar în cel mai lipsit de perversitate mod. Sau, cum să spun… Mi-era atât de dor de el, dar nu ca „iubit”. Ca amic, voce, parfum, zâmbet. Oftează și îl depărtez ușor, să-i văd ochii.

– Nu mai ofta…

– Mi-era teamă că nu ești bine…

– Eu? M-au ținut în puf, râd. Nu mă vezi? Teafără. De tine mi-era teamă.

Ne apucă pe amândoi râsul – ce constatări evidente facem! Îl invit la o ceașcă de ciocolată caldă. Ezită, auzind de ai mei, dar îi promit că o să fie bine. O să fie…

– Mi-era dor de tine. Știi, mă gândeam că nu te-am învățat să dansezi.

– Dar de unde ți-a venit?

– Așa… Măcar să nu ne călcăm pe picioare…

– Bine că nu port tocuri, nu?

Zâmbește și îmi sărută fruntea. Îmi înconjoară talia cu brațul și urcăm.

– Deci, ce s-a întâmplat?

– Directorul și-a dat demisia. Am fost primit înapoi. Totul, din cauza ta.

– Ups… bombăn, deși zâmbesc cu toată ființa mea.

Hm… e bine. El poate fi frățiorul meu mai mare. Nu toate relațiile merg în același sens…


20 de păreri la “Împotriva vântului

  1. Pingback: Următoarea carte « Ada Pavel

  2. Pingback: Plan secret « Ada Pavel

  3. Pingback: Ostentativ « Ada Pavel

  4. Pingback: Adevăr « Ada Pavel

  5. Pingback: Furtună « Ada Pavel

  6. Pingback: O altă zi de vineri « Ada Pavel

  7. Pingback: Zâmbete « Ada Pavel

  8. Pingback: Interogatoriu « Ada Pavel

  9. Pingback: Riscant « Ada Pavel

  10. Pingback: Ianuarie « Ada Pavel

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s