Amor de dragul ploii

– S-a oprit ploaia.

Vocea lui vine ca o rază printre frunzele de nuc; o vreme am conștiința că mi se pare ,că imaginez inflexiuni ale vocii ușor răgușite, voluntar detașate.

Stau pe pat, sprijinită pe coate, și citesc. De pe balconul mic, mirosul de ploaie umple decorul din poveste și pune pe pielea mea dezgolită zumzetul de după furtunile care distrug. Lampa cu abajur încălzește penumbra cețoasă. Mi-e somn.

Îl simt când se așază pe pat, în stânga mea, și se sprijină cu o mână pe bucata de saltea rămasă liberă în dreapta. Niciodată nu stau pe margine de pat, de peron, de scenă. Marginile mă sperie ca un sfârșit pe care îl ademenesc prin curaj nesăbuit. Își trece degetele ude de ploaie pe spatele meu, de la dantelă în sus, de-a lungul coloanei. Apoi prin părul ondulat. Inspir adânc și mă scutur ușor, involuntar. Iubesc gestul ăsta.

– S-a oprit ploaia, spune, oftat, nefericit, și acum sunt sigură că mai devreme mi s-a părut, că doar mă așteptam să spună asta.

Închid cartea și o abandonez pe podea, la marginea patului. Mă întorc și întind mâinile, să vină lângă mine. Mă privește o clipă, goală, cu urme de umbră pe pielea pigmentată de soare, apoi surâde ca unui copil mofturos și mă ia în brațe.

– Hai să mai punem de-o ploaie, murmură pe buzele mele.

***

E deja opt seara și colegul meu încă n-a apărut. Terasa e plină și abia fac față; n-am timp să-l sun iar. Printre două comenzi de bere, văd că la o masă, cu spatele spre bar, s-a așezat iubirea mea de zile ploioase, singur. Mă opresc lângă el, uimită.

– Copil, spre că n-ai venit pentru mine, spun, brusc, ofticată cumva că nu pot sta cu el.

– Nu, Izi, zâmbește cu ochii aurii, de la soare. Mă văd cu cineva…

– Bine. Ce-ți aduc?
– Zâmbete?

– Nu am acum, se fac prea greu, bombăn, apoi pun telefonul în fața lui. Sună-l, te rog, pe fraierul care e ultimul apelat și întreabă-l când vine.

– OK. Și-un pepsi, te rog?

Dau din cap și fug la bar. Terasa asta mi-a mâncat toată vara. Adevărat, am și câștigat ceva bani pentru facultate, dar toate serile mele aici au fost, cu sau fără nesuferitul de Cristi, care-a uitat iar că are un job. Fac două cafele și scot nu știu câte sucuri. Le duc la mesele la care fuseseră comandate, apoi mă întorc la Mihnea. Îmi întinde telefonul cu o expresie enervată.

–Nu vine.

–Hm? Te rog, nu face glume proaste.

– Așa a zis. Că nu vine azi.

Dau din cap și-i mulțumesc scurt, apoi plec. Sunt, brusc, plină de nervi. O să obosesc groaznic. Plus că iar umblu singură pe la două noaptea, spre casă.

Curând, la masa lui apare o fată. Scundunță și brunetă, cu părul scurt aranjat într-un fel la modă, dar care mie îmi displace. După voce, liceancă, după atitudine, la cel mai bun liceu din oraș. E o combinație între curajul arogant al celor care se știu buni și neîndemânarea unei inferiorități care, probabil, vine din răceala cu care e tratată. Sau aparenta detașare pe care o afișează el chiar și când povestește cum a scăpat de moarte într-un accident pe-un pod, prin Franța.

N-o iau în seamă. Dar, când pleacă amândoi, am un gol în stomac, un sentiment fals de amantă părăsită. Dar nu sunt amantă, iar el n-avea nicio datorie să fie „al meu”.

După miezul nopții se întoarce, singur. Am un moment liber, între două comenzi gălăgioase. Sunt urcată pe scaunul înalt din spatele barului, cu coatele pe masă și cu capul în palme. Se pune în aceeași poziție (doar că în picioare) în fața mea și mă fixează cu ochi acum închiși la culoare.

– Mai poți, Izișor?

Mă apucă râsul. Să ajungi de la Izabela la Izișor e o reușită, admit. Mă calmez și scutur negativ din cap.

– Dar acasă cu cine te duci?

Ridic din umeri. Cu cine s-o nimeri, presupun. Propui ceva? Dă din cap aprobator, de parcă mi-a răspuns la gânduri, apoi scoate cheile din buzunar. Desface de pe inel cartela de la interfon și o împinge spre mine pe masă.

– Doar dacă vrei, spune încet, apoi se întinde să mă pupe pe frunte; pleacă.

 

La două și zece minute spăl ultimele pahare. Sting lumina de pe terasă, încui barul și mă trezesc singură în stradă. În urechi simt vâjâitul oboselii, amestecat cu o liniște ciudată, cu nervi și puțină amețeală. Cartela lui zvâcnește în buzunarul blugilor. Nu sunt sigură că vreau. Dar nici capabilă să merg până acasă nu sunt, așa că fac dreapta și intru în prima scară de bloc. La etajul doi ezit să sun. Încerc ușa și, pentru că e descuiat, intru. Liniștea e ciudată. Mă descalț pe întuneric și bâjbâi până nimeresc să intru în dormitor.

Doarme, invers în pat, cu lampa aprinsă, cu bărbia pe palme; probabil citea cartea care zace deschisă pe podea. Las rucsacul lângă ușă, apoi intru în baie și fac un duș lung. Încerc să pun ordine în minte, dar îmi dispar, brusc, toate problemele, și nu mă pot gândi decât la căldura moale de lângă el, din somn, la aroma de țigări din pătură și la brațele lui strângându-mă tare, prin vis. Mă întorc în cameră doar în lenjerie. Caut un tricou de-al lui și îl îmbrac. Pun semn la carte și o abandonez pe birou. Mă așez lângă el și-i șoptesc, să se pună în pat invers, spre perne, normal. Se întoarce cu spatele la mine. Iau o pernă și i-o pun sub cap, pe cealaltă o țin pentru mine. Îl îmbrățișez și-i sărut gâtul și obrajii, încet. Îi miros pielea și îmi imaginez că-i gust visele. Se întoarce spre mine și zâmbește cu ochii închiși. Mă sărută, apoi trage pătura peste noi. Adorm repede.

***

Picuri grei, mari, gri, se scurg de pe umbrelele albastre pe mesele de lemn, apoi pe podeaua acoperită cu mochetă verde și de acolo, cine știe cum, înapoi în pământ, spre îndeplinirea circuitului despre care ni s-a spus vreo doișpe – sau mai mult – ani de școală. Ca întotdeauna, terasa e abandonată, iar eu mă ascund în bar și înjur în gând vântul care-mi răcește tălpile. Aș vrea să urc la el, așa cum m-a învățat, dar nu e acasă.am văzut când a plecat și știu că nu s-a întors încă.

Privesc pierdută spre piațetă când sună telefonul. Azi nu-mi vii?. Ridic instinctiv ochii spre balconul minuscul și zâmbesc. Închid barul și fug prin ploaie până în scară. Sus, pentru prima dată, mă așteaptă în prag. Zâmbesc și dau să intru pe lângă el, dar mă prinde de talie și mă trage aproape, apoi mă sărută.

– S-au aliniat planetele or what? îl ironizez în timp ce mă descalț.

Încuie ușa și fuge în dormitor, fără să răspundă. Îl urmez. Tot fără vorbe, mă îmbrățișează, apoi îmi prinde fața cu palmele și își lipește încet buzele de ale mele. Simt în el un fel de frică, de groază de fapt, o sete de senzații. Simt că ascunde o mare grijă. Mă las purtată. Printre straturi de haine, mângâieri și provocări, descopăr un bărbat tânăr, un bărbat care ultima dată era un băiat cu chef de sex. Știu, tot acolo am ajuns, dar de data asta parcă amână, testează, ezită. Ar vrea doar să stăm sub pătură, dar își dă seama că n-o să poată și începe iar să-mi acopere pielea cu palmele. Rămânem fără suflu și ne oprim, cu vârfurile nasurilor lipite. Eu îi fac conturul buzelor cu un deget și zâmbește, cu ochii închiși. Desenează cercuri pe spatele meu și caută să mă înfioare.

– Mi-am dat seama câtă nevoie am de tine, șoptește și, înainte să pot reacționa, începe iar să mă sărute.

***
– Mi-ai ascuns și telefonul? bombăn când descopăr că nu e în geantă și nici pe birou.

Chicotește și expiră fumul prin fereastra pătrată. Mă așez pe marginea patului și oftez. Nu mai pot să rămân detașată de realitate. A dat soarele de-o oră. Când m-am ridicat din pat, să cobor la terasă, mi-a legat ochii cu eșarfa și mâinile deasupra capului cu cordonul de la halat și m-a tachinat vreo treizeci de minute, fără să vrea să facem dragoste. Acum fumează, iar eu îmi caut sutienul, cheile și telefonul, pe care le-a ascuns când am fost la toaletă.

– De ce-mi faci asta? Mihneaaa, mă plâng și iau o poziție copilăroasă, cu coatele pe genunchii strânși și bărbia în palme.

Stinge țigara și vine lângă mine. Îmi întorc fața spre el și scot limba. Se apleacă și mă sărută scurt.

– Ce-ai pățit, Izi?

Ridic din umeri. Eu, nimic. El ce-are?

– Azi nu pleci de lângă mine. Deci mai bine gândește-te ce gătim diseară.

Mă întorc cu totul și îl fixez cu privirea.

– Nu înțeleg. Serios că nu.

Dă din cap. Se ridic și aprinde o altă țigară, a treia, fără să spună nimic.

 

Ne știm de vreo lună. Eu la terasă, el împărțind flaiere-e. Amândoi, studenți cu job-uri de vară în orașul natal. Am stat vreo două zile ploioase (uf, și ce des a plouat!) în bar, povestind caractere din facultăți (eu la București, el la Brașov), filme, romane, teorii politice și experimente sociologice. Am jucat cărți și-am pierdut prea des, așa că a treia zi cu ploaie a fost în micul lui apartament.

Studio. Eu îi zic studio, pentru că-i prea mic, e doar jumătate de apartament, cu holul ăla întunecat și pătrat din care se deschid trei uși – baie, bucătărioară-vagon și un dormitor mereu întunecat, cu balcon cât o cădiță de duș. Am aranjat biblioteca prima dată când, pentru că ploua, am urcat la el. Apoi am ascultat melodii clasice. Apoi am avut test din ele și le-am știut pe toate, așa că doar am dormit îmbrățișați, cu picurii pe pervaz. Într-o zi nici n-am intrat bine în cameră – a închis ușa și m-a lipit de ea. Voia să mă sărute. Și eu venisem cu același plan. În următoarea după-amiază am jucat cărți pe pedepse. Pretexte! Ne căutam pretexte să nu fim cuminți. Cea mai mare provocare a fost să-i demonstrez că-l doresc fără vorbe.

De fapt, noi vorbim foarte puțin. Ne spunem povești prin albume foto și notițe din cărți, înțelegem opinii citind articole apreciate de celălalt și cel care alege muzica transmite stările de peste zi. Nu ne-am impus să nu vorbim. Dar ne e confortabil așa. Nu avem nevoie de multe vorbe.

– Ce e greu de înțeles? mă trezește vocea lui, înfundată, căci e aproape cu totul în șifonier. Îmi aruncă în brațe o cămașă de-a lui. O îmbrac. Se lasă în genunchi în fața mea și-mi dă mâinile la o parte, ca să-mi lege el nasturii. Îmi trec degetele prin părul lui și ne privim în ochi.

– Nu mă ții niciodată. Nu refuzi plecarea mea. Nu durează atât preludiul.

– Ăsta-i raționament feminin, mă întrerupe râzând și mă prinde de talie să mă ridice. Se așază în locul meu și mă întoarce, să fiu cu fața spre el și cu pulpele între genunchii lui. Își face de lucru iar cu nasturii.

– Îți ard buzele, îți tremură mâinile și te aprinzi prea ușor, încerc iar. Ce ți s-a întâmplat?

Oftează teatral și mă ia în brațele lui. Îi sărut fruntea și aștept cuminte. Îl simt speriat și joc, puțin, rolul mamei, deși nu-i caracteristica mea.

– Știi… copila aia de ieri? întreabă, cu nasul în umărul meu. Dau afirmativ din cap și îl las să continue: E micuță. Clasa a zecea. Nu prea știe ea ce vrea de la o relație.

– Ai intimidat-o, îi reproșez, chicotind – îmi amintesc expresia ei.

– Eu sau tu?

Uit să reacționez și rămân la jumătatea unui gest – îi desenam nori pe spate. Nu îmi amintesc să fi reacționat în vreun fel ciudat. Chiar mă simt prost pentru asta.

– N-am vrut, spun cu voce mică și începe să râdă.

Nu pricep deloc; ce joacă?

– Oricum, ideea e că ea nu știe ce vrea de la mine. Dar abia aseară, când am lăsat-o în fața blocului, mi-am dat seama că eu te voiam tot pe tine.

Dau din cap a negație. Nu face declarații, nu vreau iubiri, într-o săptămână plec la facultate. Te rog, nu.

– Știu, știu, zice încet, de parcă e nevoie să răspundă gândurilor mele în șoaptă. Voiam să știi că te prefer.

– Păi, între mine și pupatul pe bancă cu ea…

– Nici măcar! mă întrerupe. Dar am mai iești la întâlniri în timpul ăsta. Și tot te aleg.

Te-am ales, pe tine te-am aleeees…, lălăi versurile unei melodii de la radio, pentru că nu știu  cum să reacționez la atitudinea asta.

Nu mă deranjează informația cu întâlnirile, nu ne promisesem exclusivitate. Dar mă bulversează preferința. Nu mă simțeam importantă.

Îmi atinge gâtul cu buzele și mă trezesc. Întârzie cu respirația pe piele și inspir adânc – simțeam corect agitația lui… Mă ridică de pe genunchii lui și mă așază pe pat. Se duce la bibliotecă și scoate un volum nou, pe care mi-l întinde.

– „Amor de dragul ploii”? citesc, întrebătoare, titlul. Nu pare a fi din seria cărților preferate de el.

– Da. Nu ți se pare că așa e cu noi? zâmbește, entuziasmat.

– Adică?

– Adică ne vedem când plouă. Aproape doar când plouă. Și e amor. Nu poți spune că e doar sex.

Mă apucă râsul. Diferența asta o strigă predominant femeile.

– Da, se apără fără să fi zis ceva. Am și eu o latură mai puțin…

– Bărbătească? mă distrez.

– Pragmatică, mă corectează.

Îmi pune picioarele sub pătură, le acoperă cu ea, apoi îmi sărută, prin material, tălpile. Îmi sugerează să răsfoiesc volumul până gătește el și, deși îmi propun să îmi caut lucrurile imediat ce iese din cameră, mă prind poveștile. Uit viața de-afară. Aici e seară și e cald. Și-s preferată!

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s