Forever and one

„Did you see what you have done to me?” *

SMS. Primit azi-noapte. Mă uit la el de parcă citesc în japoneza veche. Ce vrea? Ce-i trebuie?… Ridic capul din telefon și mă pierd în ochii unei femei care mă privea intens. Sunt într-un metrou destul de liber. Dar probabil că mă încrunt sau arăt prea debusolată. Îi zâmbesc și surâde înapoi. Nu rezist să o mai privesc. Parcă-mi spune că nu merită. Îmi fac de lucru cu umbrela. Mă încurcă telefonul din mână și mă enervez, pentru că-mi aduce aminte de mesajul ăla. Deschid geanta de pe genunchi și-i dau drumul înăuntru, apoi trag fermoarul și îmi pierd privirea în jos.

Până la prânz nu mai am timp suficient cât să mă gândesc la asta. Dar subconștientul meu nu tace și-mi dau seama că am ajuns să fredonez replica aia. Melodie. Da, e dintr-o melodie… Ies din facultate și mă opresc aproape de un perete. Deschid iar mesajul. Ce, de ce? Nu știu ce să zic. Am uitat să fiu rea, am uitat că-mi promisesem că nu-mi mai pasă. Am uitat că m-a convins de atâtea ori, prin atitudini, că nu merită.

„Halloween?”

Atât știu să zic. Tembelă. Zici că sunt tembelă. Stau cu telefonul în mână câteva clipe, de parcă îmi și răspunde instant. Nu mai face asta. Nu mai face asta de multă vreme. Nu știu de ce. Nu știu ce s-a schimbat atât de tare. Ce i-am făcut. Am și obosit să caut, să înțeleg. Am dat uitării. Mi-am văzut de viața mea la facultate. Mi-am văzut de viața mea, fără el, după el. În final, renunț și plec de acolo. Îmi fac drum printre terasele din Centrul Vechi, spre tramvai, cred. Azi n-am chef să mă grăbesc, deși a început să bată vântul și se adună grămezi de nori spălăciți. Cu telefonul în mână, mă sperii când bâzâie. Mesaj.

„Întotdeauna. Mi-e dor de tine…”

Uit să respir. La dracu′. După atâta timp, ți-e dor. După câte vizite ai făcut aici și n-ai zis nimic, după toate răutățile din online. Ți-e dor de mine. Mă răvășești pe mine, mă amețești ca o furtună de nisip și te aștepți ca eu să… ce?

Cineva trece brusc foarte aproape de mine. Mă sperii și mă dau în spate, dar mă împiedic de un scaun și pic pe el. Măcar nu sunt pe jos… Mă fac mică. Las geanta să cadă la picioare și privesc, de nebună, mesajul. Nu pot raționa. Mi se întâmplă rar să devin incapabilă să judec, să acționez în timp real. Nu știu ce rol să-mi iau. De fostă amantă? De prietenă? De confident? De protectoare? Ce să zic? Ce-ar vrea să zic? Nu. Ce i-ar trebui să-i zic?

„N-a trecut prea mult? Mi-e frică să te văd…”

Inspir adânc și zăpăcesc telefonul în mână, îl spânzur de breloc, îl blochez și deblochez, îl șterg și apoi fac modele din amprente pe ecran. Am început să bat ritmul cu călcâiul – eu n-am ticuri! Mă opresc exact când în dreptul meu se oprește un chelner.

– Bună. Ești… bine?

Mă uit în sus. Mă privește calm, puțin ironic. Dau să mă ridic, dar îmi dau seama că asta ar însemna să ajung nas în nas cu el, așa că pic brusc înapoi pe scaun, pretextând că îmi uitasem geanta. Se dă un pas în spate și mă ridic iar. Îmi cer scuze pentru că le-am ocupat masa și vreau să trec pe lângă el. Mă prinde de braț, imediat deasupra cotului. Tresar și pășesc înapoi.

– Serios… Ești bine?

Mă uit fix în ochii lui. Ce vrei? Cred că mă încrunt, pentru că îmi eliberează mâna și bombăne niște scuze. Dau din cap – nu știu dacă e negație sau aprobare – și plec. Așa pierdută par?…

Continui să merg, cu telefonul în mână, până la stația de tramvai. Mă așez pe-o margine de fântână și scot cartea din geantă. Citesc. Mă prinde. E atât de proastă cartea asta, încât mă face să râd la fiecare cinci rânduri. Sau sunt eu setată că e un roman prost… Din când în când, verific mesajele, dar nu îmi mai răspunde. Gata? Atât a ținut dorul?…

***

Ajung acasă, după ce mă sperii că mă va ploua – norocul meu că a plouat doar cât am fost pe drum! – și după câteva momente de observație sociologică. Mda, oamenii sunt fascinanți. Cel care mă vrea prietenă și pe care cred că pot să-l las să-mi fie îmi scrie că-i va fi greu fără mine să se distreze la un concert și simt că mă topesc în scaunul ăsta și că devin, fără matrice, un model de îndrăgosteală. În cămin, mă iau cu recapitulări și planuri de proiecte pentru câteva ore. Într-un timp începe să cânte „damn your eyes” și zâmbesc, pentru că-mi aduce aminte de o discuție faină avută cu cel care mi-a dat melodia. Colegele de cameră se uită urât la mine și sar brusc din pat – e tonul de apel al telefonului meu! Răspund unui număr pe care nu-l am salvat în agendă.

– Bună, Ina!

Vocea e a doamnei de la pază, de la intrarea în cămin. Salut cu întârziere. Mă întreb ce-am făcut și nu pot să găsesc niciun motiv pentru care aș fi sunată de ea.

– Ești în cămin?

– Da… S-a întâmplat ceva? întreb până la urmă.

– Coboară puțin, te rog.

Aprob, închid și îmi caut papucii pe sub pat. Port un maiou negru, lung, pantaloni scurți, aproape boxeri, și un halat subțire, verde închis, transparent. Nu mai apuc să mă uit în oglindă, dar parcă aveam părul desfăcut și dat tot pe-o parte, ondulat și aproape blond cum e. Cobor lipăind – papucii mei de casă, roz cu flori colorate, s-au lărgit și-mi scapă din picioare. Îmi bate inima tare și încerc să-mi dau seama ce se întâmplă. Căminul e plătit, nu aștept colete, nu am sesizări.

Ajung jos cu respirația tăiată și roșie în obraji, deși nu mai e așa cald – e aproape întuneric afară. Doamna stă în pragul ghișeului ei, cu mâinile în buzunare. Îmi spune că afară e un bărbat care mă căuta și a preferat să mă cheme decât să-l trimită pe el, pentru că nu e sigură că vreau prezența lui. Aprob și îmi arunc privirea prin fereastră, dar văd doar reflexia mea. Hm, arăt ok, că veni vorba… Îi mulțumesc femeii și decid să ies, deși nu sunt îmbrăcată tocmai de ieșit.

Bărbatul care mă căuta – singurul din curte, de fapt – stă cu spatele la intrare, departe de grupul gălăgios care acum mă privește admirativ și a tăcut. Mă duc la el fără să îi bag în seamă, pentru că mi se pare că-l recunosc.

– Stelian?

Se întoarce și uit să respir. Da. Stelian, pe care nu l-am mai auzit de 4 luni și văzut de doi ani. Stelian care m-a zăpăcit cu totul, apoi ignorat, apoi răspuns urât la apeluri și reacționat violent la mesaje calme, fără subtext. Îmi zâmbește și răspund la gest. Rămân la doi pași de el. Mă măsoară din priviri și simt nevoia să strâng halatul pe lângă corp, deși e transparent, iar el nu mă vede pentru prima dată.

– N-a vrut să mă lase să intru, începe dintr-o dată, arătând spre paznică, peste umărul meu. I-am dat numărul tău.

Dau din cap. E ok. Nu mă interesează. Vocea ta e…

– Și n-am știut ce să fac, voiam să plec. Parc-a durat o veșnicie să cobori.

Rămân tăcută și zâmbesc. Tot ce-aș vrea acum e să-l iau în brațe, să-l sărut. Mă abțin. Mă abțin cu greu.

– Și-mi pare rău că n-am putut să te sun eu. Sau să-ți fac o surpriză.

– Taci.

Se uită la mine, confuz. Îi surâd în continuare. Nu vreau să mai vorbească aiurea, să umple tăcerea și emoțiile cu replici aiurea despre cum n-a avut curaj să mă sune.

Vorbim din ochi. Îi văd pieptul săltând ușor, neregulat, și obrajii îmbujorați de oboseală – sper că nu și ceva alcool. Îi văd pumnii închizându-se și deschizându-se, emoționat parcă. Îi simt privirea pe piele și mă amăgesc că-i miros parfumul. Probabil am aceleași reacții ca el. Știu doar că am ieșit prea dezbrăcată și vântul de ploaie de acum e rece și umed și mă scutur fără să vreau. În următoarea clipă, el e lângă mine și-mi pune pe umeri o haină subțire pe care o avea pe el. Sunt înconjurată brusc de un parfum care aduce războaie de amintiri. Inspir adânc și expir ca oftat. Începe un gest de-a mă atinge, dar mă răsucesc pe călcâie și plec de lângă el. De fapt, de lângă vecinii mei, care priveau o secvență de film. Îi aud pașii, deci mă urmează.

– Ina…

Nu mă opresc, dar încetinesc, cât să-l las să ajungă în pas cu mine. Îmi trec mâinile prin brațele hainelor și chicotesc, conștientă de faptul că îmi vine lungă cât o rochie și aș putea spăla geamurile cu ce e mai jos de degetele mele. Se amuză și el, apoi îmi prinde palma, prin material, și mă strânge tare. Pierd o respirație, apoi îmi pierd un papuc. Mă apucă râsul – mi se întâmplă mereu în cămin! Îl las și pe celălalt și pășesc pe vârfuri pe trotuar până ajung în iarbă. Rămâne în dreptul papucilor. Se uită în jos, la ei, apoi la mine, distrat, apoi iar la ei. Ridic din umeri și-i fac semn să vină lângă mine.

– Ina, plec, bombăne cu ochii în pământ, apropiindu-se.

Mă încrunt la el. Ce zice acolo?

– De ce? Unde?

Începe să râdă. Eu eram serioasă. Dacă mă relaxez prea tare, îi sar în brațe.

– Nu, de aici. Dacă te deranjez…

Pufnesc. Serios?…

– Sunt desculță în iarbă, acoperită de haina ta și cu ochii tăi de pază. Pare că deranjezi?

Ridică din umeri și el, apoi dă din cap aprobator, că a înțeles ce zic.

– De ce-ai venit? reușesc să formulez una dintre întrebări.

Se oprește. Nu făcea nimic efectiv, dar parcă se oprește cu totul și se gândește de ce, se gândește la o formulare care să nu mintă, care să convingă.

– Voiam să te văd.

– Aham, bombăn.

Parcă nu mă interesa să fiu zăpăcită iar, tocmai de el, pentru un capriciu. Aș vrea să-i strig ceva. Deschid gura, dar îmi dau seama că aș începe să plâng. Renunț. Inspir adânc și fac doi pași departe de el. Vine lângă mine și vrea să îmi ia palma cu a lui, dar îmi ridic mâinile și mă găsesc prinsă de talie și trasă aproape de corpul lui. Mă întorc în brațele sale și ajung cu spatele lipit de pieptul care tresaltă puternic, agitat. Mă zbat o vreme, pentru că nu vreau să mă las. Nu știu ce vrea și cum poate el să facă asta, dar eu nu mai pot să-i fiu, iar. Îmi prinde coatele, dar scap. Mă înconjoară cu brațele peste mâini și mă lasă fără putere de acțiune. Fir-ar.

– Stelian, ce dracu′ vrei? De ce-ai venit?! șuier.

Se apleacă și îmi sărută gâtul. Mă ia prin surprindere și înghit în sec. Repetă sărutările pe piele, în sus, până ajunge aproape de ureche. Asta mă dă peste cap. Uit să mă zbat și mă las moale în brațele lui. Mă eliberează cu o mână și-mi dă la o parte șuvițele de pe ceafă, aplecându-mi ușor capul în față, ca să mă poată săruta și pe bucățica aia de piele. Închid ochii și simt. Și simt prea bine. Am tot ieșit cu băieți în ultima vreme, dar rar mi s-a întâmplat să simt atât. Mâna care încă mă înconjura coboară pe braț și simt când o strecoară pe sub maiou. Tresar, dar îl las. Ajunge cu degetele până sub sâni, unde se oprește, deși a simțit că n-am sutien și că nici nu mă împotrivesc. Nu prea pot, fir-ar…

Mă lipește de el și-și reia sărutările pe gât. Mă răsucesc iar, ca să ajung cu fața la el, și vreau să-l sărut, dar îmi prinde bărbia cu o mână și mă întoarce, până poate să mă gâdile cu respirația aproape de ureche. Mâna lui a ajuns pe spate, piele pe piele, plimbându-se încet de-a lungul coloanei. Ridic mâinile și mă chinui să le scot din mâneci, apoi îl cuprind pe după gât și-l îmbrățișez tare, apăsat, cât să-l simt cu totul.

– Ești un prost, îi șoptesc, pe vârfuri, cu nasul în umărul lui.

Expiră brusc, un fel de pufăit intrigat, dar nu zice nimic. Îi simt mâinile între noi și descopăr că vrea să mă scape de haina lui. Mă depărtez puțin, cât să o poată da jos – ajunge abandonată la picioarele mele. S-a întunecat de-a dreptul afară. Rămân la un pas de el, ghicindu-i conturul și urmărind cum se reflectă becurile din spatele meu în ochii lui. Parcă a mai slăbit, așa mi se pare, că e mai tras la față. Dar la fel de uimitor de frumos.

– Nu vreau să te sărut, spune încet, aproape intuit.

Fac ochii mari. Nu vrei să mă săruți? S-o crezi tu… Mă lipesc iar de el și-i pun palmele pe talia mea. Îmi trec degetele unei mâini prin părul lui, mai scurt acum decât îl știam, iar cu cealaltă îi desenez maxilarul, linia nasului, obrajii. Nasurile noastre sunt la câțiva centimetri distanță, ne privim fix în ochi, iar palmele lui sunt iar pe sub bluza mea, pe șolduri și puțin mai sus, înfiorându-mă de frig și dor. A început să respire sacadat, la fel și eu. Ok, încă nu mă săruți? Îmi apropii buzele de ale lui. Inițial nu reacționează. Mă retrag și-i suflu ușor pe bărbie și de-a lungul maxilarului, până la ureche. Tortură. Știu. Acum știu ce nu știam să fac ca să-l am atunci. Mă apropii iar de buze și are intenția de a se apropia, dar se dă repede înapoi și-i simt mâinile frământând pielea mea sensibilă la orice gest. Scot un sunet surprins și se calmează.

Șoptește un „Iartă-mă” și nu știu dacă pentru acum sau pentru tot.            Zâmbesc și mă ridic pe vârfuri, cât să am buzele aproape de ale lui. Se apleacă să mă sărute, dar mă trag repede înapoi. Se încruntă și mă trage iar aproape de el, dar îmi feresc gura de a lui, chicotind.

– Ina, ce naiba? șuieră, ațâțat.

– Nu vrei să mă săruți, Stelian, las-o baltă, mă amuz, jucând iar apropierea asta pe care o stric repede.

Palmele lui vor să ajungă în față dar îi e frică – nu m-ar mai putea trage lângă el. În final, sunt prea obosită de asta. Îmi las mâinile pe lângă corp și capul în jos. Mă dau în spate și îmi imită gestul, rămânând cu mâinile atârnând, ostenite. Simt pe ele toți fluturii din stomacul meu, desenați acum. Inspir adânc și descopăr că mi-e frig. A venit ca să mă vadă, să se culce cu mine, să mă verifice? Poate că nevastă-sa nu mai vrea iar, poate că a venit aici și n-are pe nimeni să-i țină cearșafurile calde.

– Vii cu mine? întreabă, încet.

Da, deci asta era. Îl privesc fix, furioasă. Nu sunt curvulița ta.

– Nu.

– Te rog. Vii cu mine? Te vreau.

Mă duc brusc în față și acopăr cu un pas distanța dintre noi. Îi lipesc o palmă pe obraz. Fir-ai, nu. Mă vrei acum, mă vrei pentru sex. Mă privește surprins. Își duce mâna la obraz și nu-i vine să creadă. Vrea să-mi pună mâna pe umăr, dar îi lipesc una și peste degete, apoi pe braț, pe umeri, pe piept. Am ajuns să dau cu pumnii. Îl urăsc. Știu ce-mi face prezența lui. Și acum doar m-a aprins.

– Ina, termină.

Îi mai dau o palmă, pe celălalt obraz, apoi mă calmez. Respir obosită și nu-l scap din priviri. Să te ia dracu′, Stelian.

– Ina…

– Taci odată! șuier. Ia-ți haina și pleacă, bine? Să nu te mai văd. Nu pot fi păpușa ta. Nu mai știu.

N-am reușit să zic tot fără să îmi dea lacrimile, dar vocea a rămas stabilă, surprinzător. Întinde mâna să-mi șteargă obrajii, dar îi dau una peste ea și o lasă în jos.

– Nu vreau nimic cu tine, prostule. Nu ai voie să-mi faci asta, îi plâng.

Îmi simt bărbia tremurând și vocea cedează cu fiecare silabă. Gata, tac.

Oftează și înghite în sec. Se apleacă, ia haina de jos, o pune pe el, își afundă mâinile în buzunare. Toate cu ochii într-ai mei. Eu tac. Cu mâinile pe lângă corp, strânse pumn – îmi simt unghiile în podul palmei – îl privesc și mă abțin să-i strig de-a binelea. Se întoarce și pășește pe peticul de iarbă, apoi coboară pe trotuar, trece pe lângă papucii mei, abandonați pe mijloc. Îl văd cum pleacă. Vreau să-l sărut. Măcar să-l sărut…

– Stai! strig și fug după el, desculță.

Se întoarce și așteaptă să îl ajung. Mă opresc la un pas de el.

– Nu știu de ce ai venit și ce vrei. Eu vreau să te sărut. Lasă-mă să te sărut, șoptesc.

Ezită câteva clipe, apoi se apleacă ușor și mă sărută. Senin, apoi din ce în ce mai profund. Îmi prinde talia, peste materiale, și mă ține lângă el. Ne sărutăm mult. Așa simt, că mult, cu sete, ca să acopere anii și dorul. Ca să țină pentru încă pe-atât. La un moment dat rămân fără aer și mă desprind. Mă eliberează și el și ne privim iar în ochi.

– Mă mai lași să fug? zice încet, cu o urmă de surâs.

Surâd înapoi și inspir adânc. Îmi țin cu mult efort o serie de suspine.

– Nu te-am ținut captiv niciodată, Stelian…

Aprobă din cap. Inspiră adânc, apoi se apropie de mine. Îmi prinde ceafa cu o mână și îmi sărută fruntea, părintește. Înainte să-l pot îmbrățișa, a pus distanță fizică între noi. Oftez și îi spun, pe buze, „Pa”. Ridică din umeri și zâmbește, apoi se întoarce și pornește spre ieșire, fără să privească peste umăr.

Îmi e frig. Sunt lipsită de vlagă, de sens. Îmi încrucișez mâinile la piept și îi urmăresc umbra o vreme, apoi tot privesc în gol, sperând că se întoarce. Știu că nu. Sper doar. Și au venit acum toate amintirile de atunci, de la început, de când nu știam atâtea, când învățam cu el.

Cred că trec zece minute. Fetele care vin mă privesc, unele mă întreabă dacă sunt bine. Îmi iau papucii în mână și pășesc iar pe iarbă, până la niște băncuțe. Mă prăbușesc pe una și încep să plâng. Fir-ai, Stelian, ce naiba ai căutat iar în viața mea, fix de ziua mea?!?…

 

 

* referire la melodie „Forever and one (Neverland)” – Helloween

Anunțuri

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s