Fără voie

Mă gândesc de câte ori am acceptat ceva ce nu voiam? De câte ori te-am primit înapoi, deși voiam să nu o fac? De fapt… De fapt ce voiam? Voiam să te țin ascuns, să fii doar al meu, pentru că lumea e rea. Iar tu ești raza mea de soare. Tu ești sufletul meu. Tu îmi aduci zâmbetul și nu voi lăsa pe nimeni să mi-l ia. Dar te-am lăsat lumii întregi. Te-am dat pe mâna destinului care îmi promisese că va avea grijă de tine. Oare câtor persoane nu mai promisese asta? Așa că a uitat de promisiunea mea. Te-a trimis pe alte căi. Te-a împins să faci toate lucrurile pe care voiam eu să le fac, să le simt sau să le gust. Și mi-ai trimis amintiri răzlețe din viața ce trebuia să fie a mea. Am rămas în colțul meu de lume, luminat de lacrimile trecutului, și am ascultat imaginile. Am simțit tremurul din glasul tău când îmi spuneai tot ce-ai făcut și când realizai, fără să vrei, că mi-ai furat drumul. Apoi n-ai mai sunat. Așa trebuie să fi fost pentru tine mai bine. Nu pot să te învinovățesc pentru nimic. Încă ești lumina mea. Încă zâmbesc gândindu-mă la tine. Parfumul tău e încă în jurul meu. Am impresia că te aud deschizând ușa sau că te simt așezându-ți degetele peste ale mele. Te văd dându-mi după ureche șuvița aia care nici acum nu stă la locul ei și mă încălzește zâmbetul tău reflectat în fereastra prin care contemplam cotidianul și în care îmi atrăgeai atenția. Mai știi toate astea? Eu de ce le știu? Trăiesc din trecut. Nu știu ce zi e azi. Contează? Știu că într-o zi ca cea de azi – cu frunze zvârcolindu-se în brațele frigului și cu nori aglomerați spre apus – ai plecat. Cu un bilet lung lăsat sub ceașca de cafea, din care mai aud doar Adio.

Deci, de câte ori am acceptat ceva ce nu voiam? Am acceptat să pleci, să îmi furi amintirile, să iei mirosul de țigări pe care îl imprimaseși în mănușile tale, pe care, fie vorba, le-am purtat până când devenisem ciudată purtându-le, în mijlocul primăverii. Acum nu mai am nimic de la tine, decât… Nu pot accepta că ai plecat. Singurul lucru pe care nu îl pot schimba; singurul lucru pe care nu îl pot lăsa așa.

Dar de ce nu mă ridic? De ce stau îngropată în umbra unei fantasme?

Pentru că pot. Pentru că mă alină. Pentru că nu am de ce să mă ridic. Sau pentru ce să lupt.

Am acceptat, din nou, ceva ce nu voiam: să mă las învinsă de gânduri…

 

Publicitate