Tabăra

1.Cu subînțeles

            – Spune-mi trei defecte și trei calități de-ale mele.

            – Și să încep cu…?

            – Defectele. Am râs.

            Cum să fac un rezumat al caracterului unui profesor de-al meu, super drăguț, de față cu alți doi profesori și cinci colegi? Și nu asta ar fi problema, ci faptul că sunt iremediabil îndrăgostită de el, iar tabăra asta (în care sunt de vreo cinci zile deja) nu m-a făcut decât să îl plac și mai tare.

            Îi intru în joc. Mâine pretextez că mă îmbătasem cu apă rece – doar asta fusese seară de distracție.

            – Ești… (renunțasem la politețuri, de vreme ce trecusem de întrebările legate de ora de teatru)… amuzant, deștept, frumos. A ridicat din sprânceană.

            – Deci calități vor fi prost îmbrăcat și nesuferit? Am afișat un zâmbet – cred că seducător, dar nu garantez; mintea îmi joacă feste – și mi-am pierdut privirea undeva în spatele lui.

            – Calități… Încăpățânat.

Mă jucam cu paharul cu apă, în timp ce căutam alte însușiri.

            – Încrezător. Aș fi putut zice „atrăgător”, dar nu voiam să fiu prea evidentă. Am rămas tăcută, fixându-l cu privirea. Îmi zâmbea.

            – Te-ai pierdut? întrebă amuzat.

            – În ochii tăi, am zis repede, dar asta e altă problemă. Să zicem că artist, am concluzionat.

            – Artist? zise nedumerit.

            – A treia calitate, l-am lămurit. A dat aprobator din cap.

            – Crezi că eu pot iubi?

            Întrebarea a picat prea greu în mintea mea. Nici nu-i înțelegeam rostul. Compania noastră (doi profesori în vârstă care ne priveau mustrători și cinci colegi amuzați) era redusă la tăcere. M-a prins. Știe că-l plac; a văzut-o. Iar acum mă joacă pe degete și o face bine. Trebuie să-i dau un răspuns inteligent. Dar la ora asta, în vacanță, eu trebuie să mă gândesc la răspunsuri inteligente? E chiar greu.

            – Cred că un bărbat (nu băiat; am zis intenționat „bărbat”) poate iubi dragostea, pasiunea, atracția. Nu un corp; un suflet. Nu știu de unde le-am scos, dar n-a mai zis nimic câtva timp.

            Acum îmi făceam de lucru cu o brichetă – nu știu a cui; cred că a lui – și îi aruncam câte o privire printre gene. Sunt nebună. E profesorul meu și nu e etic sau legal ce facem – ce ar putea urma să facem; dar nu sună rău…

            – Dar facă aș iubi corpul tău și un alt suflet? zise zâmbind. M-am aprins în obraji; nu-mi plăcea încotro se îndrepta discuția, dar nu intenționam să renunț acum.

            – Atunci m-aș simți goală pe dinăuntru. Și-a schimbat poziția în scaun, iar eu m-am lăsat pe spate până am simțit spătarul.

            – Și dacă aș vrea doar să-ți simt pielea, aș fi tot superficial?

La naiba! Își bate joc de hormonii mei! El cu degetele lui de chitarist… La naiba!

            – Ai fi visător! Și nu e bine să visezi cu ochii deschiși. Mai bine mergi să dormi. Colegii chicoteau, în timp ce el avea privirea fixată într-a mea.

            – M-aș culca, zise.

            – Dacă găsești cu cine, n-ai decât. Eu știu sigur că mă duc să dorm; paharul meu de vin de mai devreme ți s-a urcat la cap.

            – Noapte bună! îmi ură el, încă urmărindu-mă. M-am ridicat, am salutat și m-am întors, pornind pe hol, spre camera mea. Am auzit pași în urmă. Habar n-aveam cine putea fi; nici nu intenționam să mă opresc, să aflu.

2.Adevărul doare

  Am făcut un duș, mai mult rece, care n-a reușit să-mi încetinească bătăile inimii. Va trebui să încui ușa; chiar n-am chef de „vizita” profului de arte. Am ieșit din baie și am intrat în prima încăpere pe stânga – camera în care stăteam cu două colege. Era întuneric; probabil fetele erau încă pe-afară.       

     Am aprins veioza de pe noptieră și m-am așezat pe marginea patului. Ce seară! Am auzit pe cineva mișcându-se și am tresărit.

            – Crețule, ce m-ai speriat! De ce te furișezi?

Colegul meu; nu mai era creț de mult, dar așa îi rămăsese porecla.

            – Scuze. Ce-a fost mai devreme?

            – Ce? Unde? Știam să fac pe necunoscătoarea; măcar atât.

            – Cu profu’. M-am înroșit; bine că el nu avea cum să vadă.

            – O discuție.

            – A fost mai mult de-atât… Mie îmi spui?

            – Ți s-a părut, am mințit fără convingere.

            – Aha. Iubirea unui suflet… De unde ai scos-o?

            – Nu știu. Din gândurile mele. Aberații.

            – O discuție cu aluzii sexuale, în care îți pui la bătaie gândurile?

            – Ești gelos? am întrebat, oarecum enervată. Care e problema lui? N-a răspuns. Am pufnit.

            – Ce să zic… Bravo!

            – Știi că îmi place de tine. Și faci asta ca să mă necăjești.

Ce? Habar n-aveam. Chiar… Acum îmi spunea? Am oftat.

            – N-o fac cu intenție. Dar mă provoacă.

            – Am crezut că ești cu un pas mai deșteaptă ca el; m-am înșelat.

Am simțit că rămân fără aer. Abia câștigasem un prieten în el, iar acum îl pierdeam din cauza aiurelii mele. La naiba, e un profesor!

            – George, știi că…

            – Lasă, mă întrerupse. Dacă preferi să-ți pui statutul în pericol pentru chitarist, n-ai decât. Eu oricum nu făceam parte din peisaj.

Am vrut să-l contrazic, dar n-avea rost. Avea dreptate. S-a ridicat și m-a privit o clipă; îl simțeam. N-aș fi vrut, dar l-am lăsat să iasă din cameră.

Aveam impresia că îl lăsasem să iasă din viața mea. Adevărul era că nu-l meritam. Meritam doar iluziile mele legate de șmecherașul cu ochii verzi la care nu puteam ajunge, pentru că îmi era profesor.

Pentru prima oară anul acesta, am adormit plângând.

3.Conflict

    M-am trezit devreme; prea devreme. Cred că eram nerăbdătoare să plecăm spre casă. Sala de mese era goală – aproape. Crețul și profesorul de teatru își beau cafeaua într-un colț. Superb!

            – Neața! am zis, așezându-mă pe partea cealaltă a mesei.

            – Vrei o cafea? mă întrebă proful.

            – Nu bea, zise Crețul pe un ton rece. Profesorul s-a uitat ciudat la el; i-am aplicat un picior pe sub masă, dar n-a zis nimic.

            – Ce faceți?

            – Vorbeam, spuse băiatul distrat.

            – Despre? am insistat, ridicând din sprânceană. Și-au aruncat priviri cu subînțeles.

            – Despre tine, afirmă profesorul. Ce chestie…

            – Și ce plănuiați? Cu cine stau azi, sau ce?

            – Îi spuneam că ce-a făcut aseară e nesimțire, zise Crețul.

            – Iar eu ziceam că nu e treaba lui.

            – Știți ce? Nu mi-am luat purtători de cuvânt.  E problema mea cum a fost aseară. Nu am nevoie de translatori. Știu trei limbi la perfecție.

            – Pe-a ta, pe-a lui și pe-a…? mă ironiză proful. Mi-am dat ochii ochii peste cap.

            – Nu pe-a ta, e sigur.

            – Termini? interveni Crețul.

            – Ce te bagi? ridică profesorul vocea.

            – Las-o în pace.

            – Dar îi fac ceva?

            Sala începea să se umple, iar ei atrăgeau priviri iscoditoare. Eu n-apucam să intervin; nu mă băgau în seamă.

            – Terminați.

            – Încetează!

            – Sau ce? îl provocă profesorul.

            – Sau… începu Crețul, ridicându-se, cu palmele strânse în pumni.

            – Încetați amândoi! am sărit. În toată sala se lăsase o liniște sinistră. Am căzut înapoi pe scaun.

            – Scuze, au zis amândoi în același timp.

            – Tăceți din gură. Sunteți amândoi niște proști. Nici nu știu de ce-mi bat capul. M-am ridicat teatral – doar făceam Școala de Arte. Nu mai aveți ce discuta cu mine, am zis și am ieșit din sală; nu-mi mai era foame.

4.Dacă aș fi aflat mai devreme…

Vacanța asta de vară urma să o petrec la școală, cu repetiții pentru echipa de teatru. Nu prea îmi convenea, dar teatrul mă pasionează, așa că eram dispusă să fac un sacrificiu.

            – Ina, nu? M-am întors, ca să o văd pe fata ce-mi strigase numele. O știam, dar nu pot spune că o și simpatizam.

            – Da… S-a postat în fața mea, punându-și o mână în șold – țața Leana la râu…

            – Îți spun asta o singură dată, începu ea, apropiindu-și fața de a mea. Lasă-l în pace.

            – Pe George? am întrebat. Eram uimită; nu pentru că George nu ar fi un super băiat, ci pentru că tipa asta nu are tangențe cu băieți cuminți și la locul lor.

            – Care George?

Hopa… Deci se referea la … proful?!?

            – Scuze. Da. Zici de… i l-am arătat din priviri pe profesor, care tocmai intra în sală. A dat aprobator din cap.

            – Deci, eu ți-am zis. Să nu te miri dacă îți voi face extensii în vreo zi, mă amenință ea, întorcându-se apoi spre profesor. Acesta o salută politicos, după care plecă din clasă. Abia m-am abținut să nu râd.

            – Ce-i? întrebă Crețul, venind lângă mine.

            – Admiratoare violente, am zâmbit.

            – Ai așa ceva?

            – Nici n-am loc de ele…

            – M-ai iertat? întrebă el după un timp. M-am încruntat.

            – Tu trebuie să mă ierți. Adică am…

            – Nu, m-a întrerupt. Nu era problema mea ce faci tu.

            – Da, dar… Trebuia să-mi fi spus de mai demult. Chiar nu știam, am șoptit fără să îl privesc.

            – Că te plac? A râs. Știa toată lumea.

„Știe tot satul, numai bărbatul nu” mi-a venit în minte.

            – Data viitoare, semnalizează.

            – Îmi pun vestă din aia verde, ca polițiștii de la Rutieră, și indicatoare luminate, glumi.

            – Vezi că știi? M-am întors, să-l pot privi în față.

            – N-am crezut niciodată că tu… Că ai putea să…

Nu reușeam să zic. Mie îmi plăcuse de el la început, dar nu părea interesat, așa că am renunțat. Iar acum, în plină dispută cu profu’, reapărea el în peisaj.

            Mi-am ridicat privirea, să-l văd zâmbind. Am surâs la rându-mi.

S-a aplecat și și-a apăsat buzele peste ale mele. Erau atât de fine!

            Aș fi rămas așa, dacă nu simțeam pe cineva în apropierea noastră. M-am dat un pas în spate, încercând să îmi ascund îmbujorarea din obraji.

            – Da, îi spuse George.

            – Cu ea, a răspuns băiatul. Habar n-aveam cine era. L-am privit întrebător.

            – Te cheamă la secretariat. M-am încruntat.

            – Mersi. Acum merg.

Oare ce aveau cu mine? I-am zâmbit Crețului, apoi l-am urmat pe băiat – era plăcerea elevului însărcinat cu „poșta” să te conducă la profesor, chiar dacă știai și singur încotro.

5.Nu mai vreau

    – M-ați chemat? am întrebat-o pe secretară. Aceasta m-a privit pe deasupra ochelarilor și a răspuns rece:

            – Nu eu. Domnul Barbu. S-a ridicat și a ieșit, în timp ce „domnul Barbu”, profesorul de teatru, a intrat, închizând ușa în urma lui. Inima a început să-mi bată mai tare.

            – Trebuie să facem un proces verbal, se explică el, ca răspuns la expresia mea iritată.

            – Și nu știți să scrieți?

La școală eram încă oficiali, în plus, abia acum două zile ne certasem, în tabără.

            – Ba da. Dar… voiam să stai cu mine. Am oftat și m-am postat la fereastră, cu spatele la el. S-a așezat la birou – îl vedeam cu coada ochiului zâmbind.

            – Când repetăm pentru piesă? l-am întrebat.

            – Se repetă în timp ce vorbim, mi-a răspuns fără să-și ridice ochii din foaie. Arăta atât de bine în costum! Nu că fără el n-ar arăta bine…

            – Și eu?

            – Tu stai aici. Ei repetă alte scene. Am pufnit: uite ce făceam noi pentru echipa de teatru!

            – Am primit amenințări, am zis peste câteva minute, spărgând liniștea.

            – De la?

            – Fane de-ale tale, am râs. S-a ridicat și a venit în spatele meu.

            – Și ți-e frică? îmi șopti. I-am simțit respirația pe umăr și m-am cutremurat, scoțând un oftat.

            – De ce-mi faci asta? am îngăimat.

            – Admiratoarele? zise el încet; am negat. Nu vreau să-ți fac nimic.

            – Dar faci, l-am contrazis fără convingere.

            – Și nu-ți place? șopti, sărutându-mă încet pe gât.

            – Nu e bine ce facem. Am închis ochii de parcă, dacă nu mai vedeam, nici nu mai simțeam atingerea lui. Mi-a cuprins mijlocul cu brațele.

            – Tu simți că e bine? I-am prins palmele; voiam inițial să i le îndepărtez, dar am rămas așa.

            – Suntem amândoi terminați dacă ne prinde.

            – N-are cine, zise, sărutându-mă la baza gâtului.

            Am auzit pe cineva trecând pe hol și m-am „trezit”. I-am îndepărtat mâinile și am plecat de lângă fereastră.

            – Nu vreau să mă dea afară. Iar tu îți poți pierde dreptul de a preda, am spus încet, sprijinindu-mă cu spatele de perete.

            – Nici eu nu vreau să te dea afară.

            – Pe lângă faptul că eu sunt minoră, deci e corupere de minori, se încalcă și limitele relației profesor-elev. S-a apropiat și m-a blocat „lipită” de perete, sprijinindu-și palmele în dreptul feței mele.

            – Nu eu ar trebui să-mi fac griji? întrebă, zâmbind dulce.

            – Ai mei te pot acuza de viol, am continuat. S-a albit la față. Am trecut pe sub brațul lui și m-am oprit cu mâna pe clanță.

            – Te rog să stai departe de mine. Pentru binele amândurora, am zis și am ieșit, cu lacrimi în ochi.

6.Consecințe

Am rămas la baie câteva minute, să-mi revin, apoi m-am întors în sala de repetiție.

            – Ce-ai pățit? mă întâmpină Crețul în clasă.

            – Nimic, am mințit fără să-l privesc.

            – Încă, bombăni el. L-am privit întrebătoare. Te așteaptă, zise, arătându-mi-l cu privirea pe director, care stătea în fața clasei. Am observat că, pe mica scenă, colegii repetau îndrumați de un profesor pe care nu îl cunoșteam.

            – Bună ziua! l-am salutat pe director când am ajuns lângă el. M-ați căutat? am întrebat, inocentă.

            – Da, da. Vino cu mine! mă îndemnă, pornind spre ușă. L-am urmat; la fel și George.

            – Tu nu, i-o reteză directorul. O aduc înapoi, îl ironiză.

Am ridicat din umeri și l-am lăsat pe Crețul în urmă.

            S-a oprit pe coridor, în fața cancelariei, și s-a întors spre mine.

            – Domnișoară, ce știți despre relațiile elev-profesor?

M-am înroșit, dar asta nu l-a întrerupt, nici cât să mă lase să răspund.

            – Profesorul și elevul sunt obligați să colaboreze doar pe plan profesional, continuă. Și știți ce înseamnă asta? Așteptam să-mi spună tot el, dar voia răspuns de la mine de această dată.

            – Că nu au voie să colaboreze pe alte planuri? am zis, încet.

            – Exact. Relații intime cu profesorul intră la categoria „profesional”?

            – Nu, domnule, am negat, cu ochii în podea.

            – Prea bine. Ești destul de isteață să-ți dai seama ce vreau de la tine. Sper că nu-ți vei pune la bătaie cariera de scriitor pentru o febră adolescentină.

            – Nu, domnule. Am auzit pași și mi-am ridicat privirea – profesorul de teatru.

            – Cristi, îi zise el directorului, lasă fata în pace. Ea n-a făcut nimic.

            – A fost de acord, ripostă directorul de parcă eu nici nu eram acolo.

            – Nu a fost, negă proful.

            – Oricum, îi spuneam să stea departe de probleme. Hai, du-te la clasă, mi se adresă încruntat. M-am întors și i-am lăsat în tăcere.

            Înainte să închid ușa în urma mea, am surprins o ultimă replică:

            – Mi-am dat deja demisia. Las-o în pace.

7. De parcă nici n-a fost

            – Ce voia directorul de la tine? Și ce-ai avut toată ziua? începu Crețul când ieșeam din școală. L-am văzut pe profesorul de teatru și am răspuns absentă.

            – Vino diseară la mine și îți explic. Trebuie să plec, am zis, pornind spre profesor.

            – Pa…

            Inima îmi bătea cu putere, de frică, vinovăție, teamă ( știind că îl pierdeam).

            – Nu trebuie să demisionezi, i-am zis; era cu spatele la mine, făcând ceva la portbagaj.

            – Ba da, răspunse fără să se întoarcă.

            – Promit că nu mai fac nimic. Nici nu te bag în seamă. Doar nu pleca.

            – Nu. Ți-am făcut deja probleme. Nu le meriți. Nu te merit.

            – Prostii. Nu demisiona.

            – Am făcut-o deja. De dimineață.

            – Și eu? am întrebat înecat, abia ținându-mi ascunsă o lacrimă.

            – George e un băiat care te merită. Ai grijă de el. Ai grijă de tine. Urmează-ți visul.

            – Și tu?

            – Ne vom revedea într-o zi, a zis; aveam impresia că și el se lupta cu sentimentele. S-a urcat în mașină fără să mă privească; a ieșit din parcare și a plecat. Am rămas blocată, pe trotuar, urmărindu-l cum dispare printre clădiri.

            Cred că începusem să plâng când George a venit în fața mea și m-a îmbrățișat.

            – Șșș… Nu mai plânge. Sunt eu aici; gata… îmi șoptea el, mângâindu-mi părul. Mă simțeam protejată, iar asta mă făcea să mă eliberez de toate sentimentele care mă îngreunaseră până atunci.

            Când am reușit să-mi revin, m-a cuprins rușinea. Să plâng pentru un profesor în fața unui coleg care mă place. N-ar fi trebuit să permit asta.

S-a dat puțin înapoi, cuprinzându-mi fața cu mâinile.

            – Scuză-mă. Iartă-mă, te rog, am început cu voce slabă. Nu trebuia să…

            – Șșt! Nu vreau să mai aud nimic, îmi zâmbi, urmând cu degetul lacrimile adunate în bărbie. De acum încolo, dacă te mai face cineva să plângi, spune-mi-l mie și să vezi ce-i fac! Bine?

            – Bine, am surâs. Te grăbești? Hai să mergem prin parc, am propus. Nu prea aveam chef  să mă întorc acasă.

            – Nu mă grăbesc. Știi, dacă ți-a întors spatele, înseamnă că nu te merita, afirmă, gânditor.

            – Poate ai dreptate, am aprobat e jumătate, ieșind din curtea școlii.

8.Scrisoare

        Am ajuns acasă în jurul orei opt seara. În fața casei, o mașină de poliție. Am intrat repede, cu Crețul în urma mea.

            – Mamă, tată? Sunt acasă! Sunt…

„… Bine” voiam să zic, dar faptul că ei beau cafea în sufragerie m-a făcut să cred că nu prea erau îngrijorați de soarta mea.

            – Bună, scumpo! începu mama, făcându-mi semn să mă așez pe scaunul din spatele meu.

            – Ce s-a întâmplat? am întrebat, fără să îmi schimb poziția.

            – Domnișoară, se ridică unul dintre polițiști, mai bine luați un loc.

            – Nu, mulțumesc. Ce s-a întâmplat? am repetat.

            – Avem o scrisoare pentru dumneavoastră.

            – Și a intrat Poșta în grevă? Expresia lor m-a făcut să cred că era ceva serios. De la cine? am continuat.

            – De la… Domnul Barbu, zise celălalt, învârtind un plic în mână.

            Dacă până acum eram doar suspicioasă, vederea plicului m-a făcut să-mi tresară inima.

            – Și de ce ați venit dumneavoastră cu ea? am încercat să rămân calmă. Polițiștii s-au uitat unul la celălalt, apoi amândoi la tata; mama abia își reținea câteva lacrimi.

            – Iubito, se ridică și tata, mai bine…

            – Ce-a pățit? am sărit, făcându-l pe tata să se dea un pas în spate, instinctiv.

            – Domnul Barbu a fost implicat într-un accident auto, în urma căruia și-a pierdut viața, spuse pe un ton plat polițistul cu scrisoarea, fără să mă privească.

            Am simțit că amețesc și am căzut pe un scaun.

            – Când? întrebă George.

            – Acum două ore.

            Acum două ore, după ce plecase de la școală, după ce demisionase din cauza mea.

            – Din cauza mea… am bolborosit printre lacrimile care, astăzi, au tot apărut de nicăieri.

            – Nu, iubito, nu, au început toți.

            Ei tot vorbeau, fără înțeles, când m-am ridicat brusc, moment în care au tăcut. Îmi vuiau urechile; voiam liniște. Fără să zic nimic, m-am întors și am ieșit din sufragerie.

            – Ina! mă strigă tata.

            – Nu. Lasă-mă, i-am retezat-o, urcând treptele, spre camera mea.

9. Cu el în suflet

           – Te rog, lasă-mă să intru, îl auzeam pe George de partea cealaltă a ușii.            Nu-l puteam lăsa să mă vadă așa; plânsesem jumătate de oră fără oprire. M-am ridicat și am deschis ușa, ascunzându-mă în spatele ei. Crețul a intrat în cameră, fără să mă vadă, privind încăperea goală. A oftat.

            – Nu pot zice nimic să te îmbunez, începu el, conștient că sunt undeva acolo. N-am cum. Dar nu a fost vina ta. Un șofer conducea, beat fiind; din cauza lui s-a produs accidentul. Și-a lăsat privirea în jos, învârtind plicul în mână.

            – Nu te întoarce, i-am șoptit, închizând ușa. A vrut să o facă, instinctiv, dar s-a controlat și a rămas cu spatele la mine, în timp ce eu mă sprijineam de ușă.

            – Nu poți să mai plângi; nu-l va aduce înapoi. Am oftat eu de această dată.

            – Vrei, te rog, să citești scrisoarea? am întrebat cu voce slabă. E mult să-ți cer asta dar… El deja desfăcea plicul, care nu mai era sigilat. A scos foaia și a despachetat-o.

            – Sigur? Am aprobat din cap; abia apoi am realizat că el nu mă vedea. A înțeles totuși din tăcerea mea și a inspirat adânc, înainte să înceapă:

            – „Nu mă gândeam că voi ajunge până aici, să te plac atât de mult încât să nu mă pot gândi la nimic altceva. Atitudinea mea ți-a cauzat însă numai bătăi de cap, de aceea trebuie am decis să plec. Dar nu regret nicio secundă, pentru că știu că astfel îți va fi ție bine – crede-mă, așa e; vei înțelege… Regret că te-am jucat după bunul plac, că am profitat de bunătatea ta sufletul tău pentru a-mi satisface dorința vulgară de a-ți simți parfumul și a-ți atinge pielea. Tu ai reușit, totuși, în zece minute, să fii mai matură și mai lucidă decât am fost eu, adunat, în ultima săptămână.

            Plec, nu înainte de a mă asigura că vei avea tot ce îți trebuie. Ai găsit pe cineva care te merită – Crețul făcu o pauză și l-am văzut zâmbind –, iar directorul nu-ți va face probleme; am avut eu grijă.

În plus, am pus o vorbă bună la Uniunea Scriitorilor pentru tine; meriți. Sper doar că îți vei urma visul. Iar atunci când vei lansa prima carte, voi fi acolo, zâmbindu-ți printre file frumos pictate cu licărul cuvintelor tale. Promit.

            Ar trebui să îți dau scrisoarea acum, căci o scriu din secretariat. Sunt însă un laș, așa că ți-am notat adresa și ți-o voi expedia îndată ce ajung înapoi acasă, în Iași.

            Nu mă uita.

 

                                                                                   Al tău pentru totdeauna,

                                                                                              Damian

A rămas tăcut mult timp; eu încercam să-mi înghit toate picăturile grele, să le șterg cu mâneca bluzei.

            – Sincer, am crezut că ești paranoică, începu el, lăsând scrisoarea să cadă pe pat, în fața lui.

            – Și eu. M-am apropiat și l-am cuprins cu brațele; îi auzeam inima bătând cu putere. Mi-a prins palmele cu ale lui.

            – Nu ți-ai dori să fie un vis? întrebă.

            – Nu. Ar însemna să te pierd și pe tine când mă trezesc. N-a mai zis nimic.

            Am rămas așa. Ascultându-i inima și simțindu-i aroma, o rază de speranță începu a se zbate în sufletul meu.

El era bine.

Anunțuri

13 păreri la “Tabăra

  1. Pingback: Oare mai este „Îndrăgostitul din parc”? « Adakiss's Blog

  2. Pingback: 2 luni de blog! « Adakiss's Blog

  3. Pingback: A fi sau a nu fi « Adakiss's Blog

  4. SOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOPPPPPPPPPPPPPPPPPPPPPPPPPPPPPPPPPPPPPPEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEERRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRR………………………………………………………………………………..
    frrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrruuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuummmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmooooooooooooooooooooooooooooooooooossssssssssssssssssssssssssss……………………………………………………………………………………. 😉

  5. Pingback: Și-a făcut bine temele « Ada Pavel's Blog

  6. Pingback: CIC(ă) « Ada Pavel's Blog

  7. again and again :X am citit’o si pe aceasta , desi recunosc , nu ami stiu cand , m-am pus pe recitit :*
    cum sa-ti explic ? am adorat fiecare parte !

  8. Pingback: Prejudecăți « Andra Pavel

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s