Patru amintiri

Partea întâi – Cheia

Ne pregătim. E ziua deschiderii școlii. Prima zi de liceu. Cât de greu poate fi? Îmi iau prietena și ne ascundem în mulțime. Câți elevi! Directorul, un domn înalt și slab, frumos îmbrăcat, își citește foile, deși vântul se ambiționează să îi schimbe pagina mereu. Când termină, ne invită în școală. Am mai fost aici, la un concurs, dar nu-mi amintesc decât clasa în care am dat eu testul. Ajungem într-o sală de la ultimul etaj și ne așezăm în ultima bancă. Îmi las ghiozdanul – aproape gol – pe pupitru și încerc să fac cunoștință cu noii colegi care, sincer, par cam înțepați. Grupuri-grupuri, de parcă nu sunt sătulă de astfel de „organizare”. Oricum, nu contează. Eu o am pe Raluca, prietena mea de când mă știu. Și nimic și nimeni nu mă va despărți de ea. Intră profesorul – dirigintele adică – și ne urează „Bun venit!”, ne dă un orar provizoriu și ne ține dirigenția specifică unui început de an.

Încă ne privim între noi de parcă suntem în cușcă – ar fi amuzant, dacă nu ar fi atât de enervant să stai ca o oală sub presiune. Raluca îmi trimite mesaje pe sub bancă și mă apucă râsul, așa că nu mai citesc. Într-o oră plecăm, exact așa cum am venit – fiecare cunoscându-i tot pe cei pe care îi cunoștea și înainte. Nu mă atrage ideea de a merge acasă, pentru că sunt singură până la ora șase și casa goală mă face melancolică. Dar nu am ce să fac – afară stă să plouă, Raluca trebuie să aibă grijă de sora ei mai mică, niciun coleg din generală nu mă va suna.

Până ajung acasă, vântul s-a înrăit și bate rece și usturător. Părul mi s-a dezordonat, dar nu contează, pentru că nu e nimeni care să mă vadă. Casa pare atât de departe și, deși o văd, mi se pare o veșnicie până ajung în curte. Frunzele dansează pe ritmuri știute doar de ele, caietul lăsat pe trepte a ajuns între flori și geamul de la sufragerie se trântește nervos. Nu are rost să mă lupt cu natura. Intru în casă și încui ușa. Mă asigur că toate geamurile sunt închise bine și urc în camera mea. Când vreau să aprind lumina, becul se ambiționează să îmi arate că nu are cu ce și scoate un zgomot șters.

– Perfect, bombăn, lăsând ghiozdanul – care e, parcă, prea greu – pe birou și coborând la bucătărie după o lumânare sau orice poate lumina.

Mă lovesc de scaunul pus aiurea, abia apoi ajung la sertar. Iau o lumânare și o brichetă și urc înapoi, cu atenție la picioare. O aprind pe noptieră, apoi îmi verific ghiozdanul, să mă asigur că e al meu. O cutiuță neagră, din metal, mă face să tresar. Ce caută în ghiozdanul meu?? Știam eu că e prea greu. Of, a cui o fi? Cum a ajuns la mine?

O scot și mă așez jos, lângă noptieră, pentru ca lumina lumânării – singura, deoarece soarele e ascuns cu totul de norii gri – să ajungă pe inscripția de pe capac. „Pentru tine, Marina” Eu? Numele meu pe cutia asta? Curiozitatea mă împinge să deschid. Dar nu e a mea. Nu poate fi pentru mine. Oricum, nu am ce altceva să fac…

Capacul se ridică cu un zgomot abia sesizabil, dar care îmi provoacă fiori. Acum realizez că e liniște. Ascult cu atenție, dar nici vântul nu mai bate, nici ploaia nu și-a început jalea. Revin la cutia mea. Deasupra stă un bilet scris de mână, pe o foaie îngălbenită. O desfac și mă apropii de lumină.

„Povestea vieții noastre. Patru prietene care și-au lăsat ce aveau mai scump în acest cadou. Citește printre cuvinte. Vei descoperi adevăratul sens.”

Scrisul e puțin înclinat spre dreapta, adunat și ascuțit, dar cu bucle largi la unele litere. Povestea vieții lor… Pare un clișeu. Fiecare viață are o poveste, nu? Fiecare dintre noi își scrie propria poveste, propriile trăiri, cu propriile cuvinte. Dar n-am ce face oricum. Voi citi…

Sub biletul pe care acum l-am așezat frumos pe podea, lângă mine, stă o cheie mică, asemenea unui pandantiv. Pare așa firavă… Foaia scrisă de lângă mă îndeamnă să o citesc.

Cheia

„Cheia asta…  Ce să-ți spun eu ție despre ea?

Pe mama n-am cunoscut-o decât din poze. O viață trăită fără mamă e ca o zi fără auz. Înfricoșătoare, goală, tristă. Cele două bunici și șase mătuși nu au făcut cât o singură mână maternă. Nimic nu o putea înlocui. Și singurul lucru care mă lega de ea era ziua de 15 septembrie…”

Adică azi! Ziua de azi…

„… 15 septembrie, ziua ei de naștere. O sărbătoream ca pe o zi națională în fiecare an. În ultima zi de clasa a opta, la întoarcerea de la școală, o scrisoare mă aștepta timidă în bucătărie, păzită de sora tatălui meu. Deși scria numele meu pe ea, ei o citiseră. Am trecut de această primă senzație și am deschis-o, cu mâini tremurânde. Mă anunța că mama mea, ființa pe care am iubit-o atât chiar fără să o fi cunoscut vreodată, își dădea ultima suflare și mă ruga să o vizitez, să mă vadă, să rămână cu imaginea mea în minte, în suflet. Cu lacrimi în ochi am înfruntat reacțiile rudelor mele. Voiam să fiu acolo, măcar acum. Nu puteam lăsa acel ultim moment să treacă pe lângă mine. Așa că am fost.

Era palidă și stătea în pat. Fiecare mișcare o făcea să strângă pumnii de durere. Până și să respire era dureros. Mă gândeam că ar trebui să o scape cineva de durerea aceea. Apoi mi-a fost rușine că am putut să gândesc cu atâta detașare moartea ei – uciderea ei, de fapt. M-a chemat lângă ea. Nu mi-era teamă. Pășeam încet, de parcă și sunetele o dureau. Mi-a spus cu o voce senină, așa cum nu mai auzisem pe nimeni până acum, cât de rău îi pare că a trebuit să plece. Voiam să o întreb de ce, dar nu avea sens. Voi afla eu cumva… I-am prins degetele în palmă, mereu cu grijă să nu o fac să sufere mai mult. Atunci am realizat că nu știam ce pățise, de ce murea, de ce suferea. Două lacrimi i-au căzut în bărbie și mi-am dus degetele să le șterg. Am simțit mișcarea mută a mătușii, dar nu conta ea. Mama era aici. O simțeam, o miroseam, o auzeam. Era a mea pentru câteva clipe.

– Să nu mă uiți.

Am scuturat din cap, incapabilă dintr-o dată să zic ceva. Mi-a întins o cheie mică.

– Asta e cheia sufletului tău. Nu deschide niciun cufăr ascuns în pod. Dar va deschide multe comori. Gândește-te la mine când o atingi.

I-am zâmbit. Mămico, dacă ai ști că eu mereu mă gândesc la tine… De parcă mă auzise, a dat încet din cap, apoi și-a ridicat mâna fragilă și mi-a dat o șuviță după ureche. Și-a lăsat-o apoi în jos și a închis ochii. Femeia care stătea cu ea a început să plângă, iar mătușa a vrut să mă scoată de acolo, dar m-am opus. Voiam să o mai privesc o dată. Acum era a mea pentru veșnicie…

M.”


Partea a doua- Semnul

Hm, săraca fată… Ce m-aș face fără mamă? Cum aș trăi să o văd murind? Cum ar fi oare să trăiesc fără auz?

Toate ideile astea mi se învârteau în cap când am realizat că a început furtuna. Picăturile reci și dure lovesc fereastra, vântul scutură crengile, cerul e luminat de fulgere. Încearcă cineva codul Morse? Mă ridic și trag draperia – devine înfricoșător. După ce mă asigur că lumina nu mai are pe unde pătrunde, revin la cutiuța mea. Încă nu știu dacă vreau să continui. Dar, ce e asta? O altă bucată de hârtie, împăturită de-a latul, pe care sunt scrise tot felul de citate. Sub ea, un alt bilet.

Semnul

„ E doar un semn de carte, nu te agita. O bucată de hârtie. E furată! Ei, da…

Pe Andrei îl știu de când nu ne puteam pronunța bine numele unul altuia. Într-un timp plecase din oraș, cu ai lui. Fără să lase niciun mesaj, apoi fără să sune sau să răspundă la mail-uri. În ultimul an de gimnaziu se afla printre colegii de clasă. Mai să nu-l recunosc. Se schimbase atât de mult! Arăta mai serios, de parcă drumul nu fusese numai unul în spațiu, ci și în timp. Citea. Mult. Uneori stăteam amândoi pe treptele școlii, după ore. El citea. Teoretic, și eu, dar, de fapt, îl urmăream pe deasupra paginilor. Radia pur și simplu citind. M-a surprins de câteva ori, dar n-a zis nimic. Apoi, o dată, eram atât de concentrată pe expresia lui, încât am pierdut pagina la care eram eu. Am început să râd. A râs și el, fără să îi spun nimic, pentru că, se pare, mă văzuse. Mi-a întins semnul lui de carte:

– Să nu mai uiți unde rămâi, s-a explicat, încă amuzându-se.

Așa a ajuns să fie semnul meu de carte. De cele mai multe ori, el nu avea nevoie de semn – știa exact unde rămăsese. Dar mi-l lua adesea ca să noteze câte-un citat… Întotdeauna îi lipsea o foaie ca să le noteze. Am vrut să i-l înapoiez, dar nu m-a lăsat.

– Ține-l tu. Să îți amintești de mine, dacă va trebui să fug din nou.

Cine se gândea că mă voi îndrăgosti de el? Niciodată nu am recunoscut-o, dar am făcut mai bine. Dacă ar fi știut, nu ar fi putut să plece, să se salveze. Era o spaimă a lui. Credea că cei care l-au răpit când era mic se vor întoarce. Credea că nu au fost prinși și de fiecare dată când se simțea amenințat sau urmărit, pleca pentru câteva zile. Nici el nu știa sigur unde va ajunge. Uneori doar în orașul vecin, alteori trecea granița. Știam că se întoarce. Dar nu eram sigură că va reuși. Semnul de carte era, deci, o promisiune că va reveni la mine. O promisiune făcută mie sau o promisiune făcută lui.

Un semn că trăiesc. Un semn că relele există, dar și că lucruri bune se pot întâmpla…

O.”


Partea a treia – Oglinda

Un semn de carte… Oare cât de mult înseamnă câteva cuvinte pentru o persoană îndrăgostită? Totuși, mie îmi pare a fi aceeași persoană. Parcă și scrisul e la fel. Oricum, ce am de pierdut dacă mai citesc? E intrigant. Cine și de ce mi-a pus mie astea în ghiozdan?

Următorul articol mă face să zâmbesc – ei, da, acum cred că e o fată. O mică oglinjoară, ovală, cu ramă metalică, odată neagră. Sunt nerăbdătoare să citesc biletul, așa că nu ridic oglinda, ci foaia de sub ea.

Oglinda

„Să nu râzi! Nu e doar pentru machiaj… E oglinda în care te vei recunoaște – sau nu.

Nu doresc nimănui să folosească oglinda la ce o foloseam eu… Să îți spionezi tatăl nu e cel mai plăcut lucru, mai ales dacă știi că atunci când te prinde, ești pedepsit. Dar ce mai conta o pedeapsă?

Poate mama – sau lipsa ei – a făcut ca el să fie așa. Și, crede-mă, nu am vrut să îl învinovățesc de nimic, nici să-l judec, nici să-l provoc. Dar toți ceilalți o făceau. Până am înțeles și am renunțat să spun cuiva despre asta. Nici măcar așa-zisele prietene nu puteau să tacă. Voiam doar pe cineva să mă asculte.

A, sigur, vrei să știi ce făcea… Considera vinovată asemănarea mea cu mama. Oare ea să fie vinovată pentru tot? Pentru că nu vorbeam aproape deloc? Pentru că singurele discuții erau răstite, cu uși trântite și lacrimi? Pentru că venea de atâtea ori băut? Pentru că trebuia să-mi încui camera ca să pot dormi? Asta până a stricat încuietoarea și nu aveam ce să mai fac…”

Nu înțeleg următoarea propoziție. E tăiată și cumva ștearsă, ca și cum a căzut apă pe ea. Sau lacrimi…

„… Pe cât de mult aș fi vrut să îl iubesc, nu era nicio scuză pentru toate nopțile pe care le petrecea în camera mea, pentru toate lacrimile mele, pentru câte urme am fost nevoită să ascund căci, nefiind treaz, era neîndemânatic și violent. Sora lui era singura mea scăpare. Doar că tot ce a făcut ea a fost să-mi dea oglinda asta.

– Poți să vezi dacă vine el.

Atât. Atât?!! Eu speram să mă salveze, să îmi spună ce să fac. Și ea… Ori se temea de el, ori era la fel de netrebnică.

Desigur, tu – sper – nu ai nevoie de ea pentru a te păzi de vreun… om ca el. Dar poți face altceva. Privește-te în ea atunci când nu ai încredere în nimeni. Vei vedea singura persoană care nu te va trăda. Singura care îți va spune mereu adevărul. Te vei vedea pe tine. Dacă nu te recunoști, închide ochii și imaginează-ți cum erai atunci când erai fericită. Apoi privește din nou. Tot tu ești…

N.”


Partea a patra – Soarele

Abia acum ridic oglinda și mă privesc în ea. Lumina lumânării tremură, la fel și mâinile mele. Pielea feței, albă de obicei, a căpătat o nuanță de bronz. Ochii îmi strălucesc, deși nu simt lacrimi în ei. Un zgomot puternic mă face să o scap și să ridic privirea la fereastră. A, da, furtuna. Cum de nu am auzit nimic până acum?

Aș vrea să mă gândesc la ce am citit. La fetele astea – care, sincer, par a fi una singură – care au trecut prin atâtea. Îmi amintesc de oglindă, dar ochii îmi fug la cutie. O fotografie. O apropii de lumânare. Un apus. Sau un răsărit? Soarele e aproape de linia orizontului. Aruncă lumini timide asupra pământului – să fie de bun-venit sau de bun-rămas? Muntele privește rușinat; copacii s-au înclinat; norii sunt palizi. Pe spatele fotografiei nu scrie nimic… Desfac biletul fără să respir măcar.

Soarele

„Să fie început sau sfârșit, nici eu nu știu. Răsărit sau apus, nu contează. Contează că e singura amintire fericită. Poate undeva, cândva, voi mai avea un moment perfect. Poate nu voi uita cine am fost, cine au fost ei, ce au făcut bun pentru mine. Până la urmă, orice eveniment din viața mea, pentru că nu m-a doborât, m-a făcut mai puternică. I-am înfruntat pe toți, nu doar o dată. Am reușit să mă lupt cu toți, deși urăsc confruntările. Tocmai pentru că mă pricep. Pentru că știu ce să spun ca să-mi dezarmez adversarul. Și asta doare. Adevărul doare.

Se zice că orice început cuprinde semnele sfârșitului și orice sfârșit oferă promisiunea unui nou început. Cam așa. Sfârșitul copilăriei a însemnat începutul adolescenței. Sfârșitul abuzurilor a însemnat începutul luptei. Sfârșitul lacrimilor înseamnă începutul bucuriei.

Poate ne vei înțelege vreodată…”

Aici, înainte de „ne”, „mă” este tăiat cu mai multe linii furioase.

„Am obosit să scriu. Nu mi-am făcut niciodată jurnal, pentru că eram tentată să dau pagini înapoi și să citesc. Dar nu mai voiam să sufăr pentru durerile de ieri. Îmi ajungeau cele de azi. „Nu te gândi la ziua de mâine, ziua de mâine se va gândi la ale sale. Îi ajunge zilei răutatea ei.” Pe deviza asta am mers. Până la urmă, toate au rezolvarea lor și toți își vor primi pedeapsa.

Am obosit să respir. Același miros de parfum bărbătesc pe care odată îl adoram. Același miros de toamnă. Nici inima nu mă mai ascultă și bate prea repede. Oare ea ce vrea de la mine? Pastilele i le-am dat…

Am obosit să trăiesc. Aș putea să termin tot. E doar etajul trei, dar pavajul de sub mă va ajuta. Cine îmi va simți lipsa? Nimeni. Poate doar tu…

A.”

Vai, oare ce va face?

Nu poate să se omoare! Nu voi lăsa așa ceva. Dar ce Dumne… Dar ce voi face? Nu știu cine e, cine sunt. Trebuie să fi fost la școală. Trebuie să fie din clasa mea. Din noua mea clasă. Mă tem. După cum arată foile, sunt scrise de mult timp. Probabil, dacă voia să se sinucidă, o făcea până acum. Totuși, nu înțeleg. De ce eu, de ce acum, de ce așa. Nu vreau să cred că viața ei – a lor – a trecut prin mâinile mele iar eu nu am făcut nimic ca să o țin la suprafață. Nu am cum să accept asta.

Pe fundul cutiei mai e un bilet. Dacă nu îmi dă o adresă și un nume, tot degeaba…

„Nu, nu îmi iau viața. Nu acum, că te-am găsit pe tine. Dacă ai ști de când te „studiez”… Da, ne cunoaștem. Sper că destul de bine. Eu ți-am spus aproape tot despre mine. E rândul tău. Nu mai e nevoie de cutii și mesaje secrete, inițiale și ascunzători. Apropos, nu eu am făcut să plouă afară, dar e un efect, nu? Dacă nu urmărești prognoza meteo niciodată… Ai fi știut de ce nu voiai să ajungi acasă.

Când te simți pregătită, caută-mă.

M.O.N.A.”

Mona? Cine e… Oh! Raluca e Mona. Da, știu. Toți îi zic Mona, dar eu îi spun Raluca. Raluca mea… Îmi simt obrajii uzi și îmi ascund fața în palme. Prin câte a trecut. Și nici nu știam… Nu mi-a spus niciodată. Nu m-a lăsat să o ajut. Mă simt neputincioasă. Mică. Neimportantă.

Trebuie să o sun. Sper din tot sufletul să nu fi făcut nimic. Dacă îmi amintesc unde e telefonul… A, da, lângă mine. Apelez. Un gând mă sperie și închid. Ce să-i spun? Cum s-o consolez? Nu pot nici să-mi imaginez tot ce simte, tot ce e în mintea ei… Dar aici nu e vorba de mine. E doar despre ea. Doar despre ea… și amintirile ei. Inspir adânc și apelez din nou. Sună. O dată. De două ori. Te rog, răspunde…

 


2 păreri la “Patru amintiri

  1. Pingback: Patru amintiri | Ada Pavel

  2. Pingback: „Reguli” « Cu arma la vedere!

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s