Am apărut din visele tale

Continuare de la: Unsprezece ore

Oare de ce l-aș crede? Acum e aici, acum nu e. Nu știu. Mi-e teamă să-l mai visez. Dacă e, într-adevăr, doar un vis? Așa îl simt. Așa mă simt. Mă simt deasupra norilor. Nici visele nu sunt așa line, așa senine. Îl întrebam de unde vine și când va pleca – lucrurile bune dispar întotdeauna. S-a supărat. Acum stă pe marginea patului, aproape gol, lăsându-mă pe mine în pături, la fel de goală, și pe dinăuntru și pe-afară.

– Mihai, te rog. Hai înapoi. 

– Tu-mi faci mie psihologii? Nu de asta am nevoie. Am nevoie de tine, nu de tipa aia care scrie aberații sentimentale pe blog!

Și cu asta se ridică și iese din cameră, lăsându-mă fără replică. Auch… A cam durut. Îl aud bombănind în sufragerie, iar pașii lui fac un zgomot înfundat pe parchet. Mă ridic și mă înfășor cu pătura, apoi ies după el.

– Mihai?

***

Dă-o-ncolo de teorie! Știu că nu o face intenționat, dar ea nu vede că suntem blocați în realitate, iar teorii de genul: „De unde vii, străinule?” nu sunt bune pentru minte.

– Cine te-a schimbat? întreabă slab, când vede că nici sunetul ei nu mă întoarce.

– Poftim? Iar vorbești în parabole…

– Nu, Mihai. Nu vorbesc iar, nu e nimic ciudat la mine. Eu așa sunt de când mă știi. Dar tu te-ai schimbat. Ceva, sau cineva te-a schimbat. Nu înțeleg care-i problema ta. Și nu înțeleg cum te aștepți ca eu să vorbesc calm cu spatele tău. Te rog, întoarce-te.

Nu mă întorc. Nu contează. Nu o înțeleg.

***

Mă doare tăcerea lui. Mă doare că se ia de mine. Nu înțeleg, chiar deloc. Nimic. Și face asta tocmai azi, când… când eram gata să mă dau lui. Când credeam că iubirea noastră nu ține cont nici de cuvinte, nici de alții… Mi-e greu să respir și mă simt trădată.

– Te vreau pe tine. Iar acum, ca întotdeauna, te ascunzi în spatele cuvintelor. Te ascunzi.

– Nu ți-e frig? întreb, simțind cum mă cuprinde pe mine rece – e răcoare în sufrageria excesiv luminată.

– De ce întrebi? Nu-ți pasă oricum…

Fir-ar! Fir-ai tu! Las pătura să cadă pe lângă mine. Dacă n-aș ști că suntem la fel de descoperiți, mi-ar fi jenă. Dar… Nu mi-e. Încerc să nu tremur, nu las răceala să-mi cuprindă coloana, pielea sensibilă acum la orice atingere.

– Mihai, nu mă ascund. Nu mă voi ascunde de tine niciodată. Doar… Haide înapoi în pat. Dormim… Nu mai sta aici. Te va cuprinde frigul. Și pe dinafară și pe dinăuntru.

Se întoarce. Când mă vede, tresare. Ia pătura de jos și mi-o pune pe umeri. Îl prind și pe el cu ea și ne îmbrățișăm. Vreau să-l sărut, dar nu mă lasă. Mă prinde în brațe și mă duce înapoi în camera caldă. E mai bine. Mă scutur ușor. Uf, nu fugi!

***

Mă prinde de mijloc și mă trage lângă ea, în pat. Mă sărută, apoi se lasă leneșă în căldură și se întoarce ca să-și ascundă fața între perne. Cu mâinile deasupra capului, ca pedepsită, lasă la vedere o adâncitură sexi. Îmi trec degetele de-a lungul coloanei și tremură, chicotind. La baza gâtului (sub părul care-i răsfirat pe pernă, acolo unde, cine știe cum, i-a ajuns medalionul-inimioară dăruit de mine, pe care-l poartă mereu) o sărut lung. Se întoarce și își încolăcește brațele în jurul gâtului meu.

– Așa că, da, mă ascund în spatele cuvintelor. De unde ai apărut, om bun? șoptește peste buzele mele.

– Din visele tale. Am apărut din visele tale.

Acum înțeleg. Și îmi pare rău că am reacționat așa. Scuzele nu rezolvă niciodată nimic la ea, mai mult o enervează, așa că nu rostesc niciuna.

– Să nu mă trezești niciodată, bine? Să nu dispari! Vei lua și sufletul meu…

O strâng tare, tare în brațe. Tentativa noastră de sex a fost întreruptă, iar acum vreau doar să-i simt pielea. Îmi ascund nasul în părul ei și, deși e prânz abia, adoarme la pieptul meu. Dormi, fată frumoasă cu gânduri de vis… Nu voi pleca.

Mon ami, multumesc pentru melodie! 🙂

Foto: Felix Cuceanu; Model: Eveline