Niciodată?

La munte! Visul meu, ați spune. Da, da, dar parcă nu cu el. E un fel de nebun, în sensul bun al cuvântului. Neconvențional, dacă vă sună mai bine. Așa că da, mi-e puțin… tremurici la genunchi. Și rău. Răceală. Și nu mă lasă – da, am acceptat așa ceva. E cumva bine să fii alintată și certată, ca să stai cuminte, la căldură. M-a lăsat să gust un fulg de nea! Unul… Apoi m-a băgat în casă. Zăpadă de metri, kilometri – evident, exagerez. Doar că m-a lăsat fără vedere. Sunt încă amețită când, în hol, îmi prinde ceafa cu degetele și mă sărută, brusc, pe colțul gurii. Rămân fără… tot. Mă lasă genunchii și el simte asta, cum ar putea să nu? Oare se va opri acolo? Din toate mesajele alea, date la zile distanță, nu cred. Totuși, cred prost. Se retrage amuzat.

– Ce credeai că o sa se întâmple? Doamne, copil mai ești!

– Pai, stii…, încerc, ca toanta, să nu-l las să câștige discuția. Sunt, însă, copleșită în așa hal, încât nu-mi iese nimic. Mda…

– Șșș… Nu ține, știi asta. Hai la căldură, bombăne și mă prinde de mână, ca să nu am timp să-i zic ceva de Șșș-ul ala… Mă duce ca pe un copil – încă mă gândesc la ce era să-l las să facă. Studiez totul, pe el, mobila, umbrele, pe el… În camera de sus, cuvintele o iau înainte.

– E ciudat. N-am mai plecat așa, aiurea, cu cineva pe care abial cunosc…

– După primele șapte dăți o să te obișnuiești, spune cu un zâmbet aiurea pe față, din care înțeleg un fel de avertisment – cine știe ce-i mai trece prin cap?

Dar, până să mai zic ceva, ridică pătura.

– Treci!

– Așa? – nu-mi place să stau în pat în hainele de afară, pline în general de praf. Ridică din umeri.

– Cum vrei, doar treci; să te găsesc în pat când mă întorc. Merg să fac focul și ceai bun, cum nu-ți place ție, cu miere.

Uh, chiar că nu-mi place… Fac un fel de negație supărată, iar el chicotește și pleacă, fără a-mi da drept de replică.

Ok… o nebunie. Asta am în cap. O nebunie mare cât zăpada de afară. Îmi dau, pe rând, hainele jos. Uh, mi-e rușine. De mine, de gândurile care mă animează acum. Fir-ar… Scap de haine, dar îmi e prea cald. Mult prea cald. Deschid geamul și mă îmbrățișează un frig frate cu muntele. Inspir adânc. O fac și pe asta. Cine știe ce altă ocazie mai am? E ca și cum abia în orele astea sunt completă, cu el aici. Îl aud pe scări și mă ascund repede sub pătură. Cu totul.

Bombăne un fel de ceartă că am stat în frig, dar nu ies. Încă. Uf… uf. Scot încet capul, cu aer de vinovată prinsă. Mă privește supărat, în genul celor mici: ”M-am lovit. Pupă să treacă.”

– Haide, nu am stat mult, încerc o scuză, cu o voce care e fără să vreau pe măsura întregii mele imagini – dezbrăcată, timidă, expusă.

Îmi face semn, ducând un deget la buze, să-l sărut, să-i treacă. Chicotesc. Tocmai ce ziceam. Dar eu sunt cea care trebuie alintată și nu accept altceva.

– Nu. Tu mie. Pe năsuc. Na!

Nu mă bagă în seamă. Lasă ceaiul pe noptieră, ia trepiedul și iese, trântind ușa. „Revin”. Ce-a fost asta? Auch… Și mă doare ușa aia de parcă stau pe post de prag. L-am supărat. Din atât? La naiba, cine-i ăsta? Eu nu-l știu așa. Și nici nu-l vreau așa… Îl aud urcând la mansardă. Aș vrea să mă duc după el. Dar… Ies de sub pătură, fac pași până la ușă. Sunt goală. Mi-e rușine. Da, rușine… Și m-a supărat. Simt că arăt ca o proastă, că am făcut asta. Iau pătura pe umeri și mă întorc la geam. Ninge… Lung și calm, tăcut și ca de zahăr. Ninge. Vreau să fac niște poze. A luat aparatul. Și știa, era sigur că aș vrea asta. Uf, fir-ar. Ce mă enervează! Când îl prind, îi mușc buza, să nu mă uite o vreme, să nu uite că nu așa se face, că mă supără. Dacă el vrea să mă aibă supărată… Nu mă va avea deloc. Dar îl vreau. Fir-ar… Acum realizez că tremur toată și nu-i frig…

Mă bag iar în pat și cred că ațipesc. Îl aud, peste ceva vreme, intrând în cameră. Își dă hainele jos și intră sub pătură, lângă mine. Ups… Când vrea să mă îmbrățișeze, simte. Mă simte. Pare speriat. Mda, știu și din astea… Mă întorc cu fața la el – atingerea m-a aprins din nou, pe lângă febra care se pare că-mi revine. Nu deschid ochii, îl simt. Îi simt buzele. Mă răzbun. Îl mușc. Îl doare – îl simt încordat – dar tace, suportă. O merită!

– Mi-era poftă de tine, bombăn. Nu te întreba, știu că nu e logic. Simt nevoie să oftez. Să nu mă rănești, niciodată. Și… Apără-mă de mine…

***

Dimineața mă trezește, ca o hoață. „Hai, trebuie să plece, să te rănească, la fel ca toți ceilalți.” Așa îmi vâjâie în minte… Doar o noapte îmbrățișați. Muncă de lămurire cu hormonii… Pf… și știu cât se chinuie, să nu-mi ceară nimic… niciodată mai mult decât sunt eu dispusă să dau. E și el treaz. Mă cuibăresc la pieptul lui – nu, nu-l las încă să fugă.

– Când o să pleci? întreb cu un oftat.

Acum, azi, imediat. Niciodată. – posibile răspunsuri.

– Din sufletul tău, niciodată.

Fotografia, viziunea lui la această poveste, care e și sursa provocării, aici.

Anunțuri

6 păreri la “Niciodată?

  1. Mi-a placut acest textul literar, Din curiozitate, ai citit vreodata ceva scris de Francoise Sagan ? Eu nu, dar nu stiu de ce am avut impresia ca stilul ei a fost poate asemanator stilului acestei povestiri.

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s