Prieten?

Continuare de la: Am apărut din visele tale

A fi sau a nu fi prieten? Aceasta-i întrebarea unei zile triste.

Foto: Felix Cuceanu

***

Am o zi aiurea. Rău! Mihai îmi dă ton de ocupat, Irina, prietena mea, m-a tot evitat, n-am chef de ore și nici măcar să mănânc, atunci când ajung acasă. Apoi ies iar. Să mă plimb. Aiurea. Prin oraș, deși vântul care bate mă înfioară. Pe stradă, în sens opus mie, iubitul prietenei mele e de mână cu altă fată. Rămân blocată. Doar în minte; pașii continuă să mă poarte pe trotuar. Oare s-au despărțit? Sau… de asta era ea supărată azi? De asta mă evita, căci știa că TREBUIE să-mi spună, de îndată ce va fi doar cu mine? O sun și o întreb. Zice că are o stare de fugă de sine. Că nu-s certați, dar nici împăcați. Mă confrunt cu mine, eu cu mine. Să-i spun sau nu. Până la urmă, îi spun. Că nu știu cine era ea, sau dacă am interpretat greșit. Plânge. Mie, la telefon. Mă roagă să o las, să o sun mai târziu. Acum e clar, nu o să scap de starea asta curând. În drumul înapoi, spre casă, îi tastez mesaj lui Mihai și aflu că e în oraș. Super! La el merg! Fără să-l anunț, dar nu mai contează. Mă sună prietena între timp.

– Ce faci?

– Sunt bine, șoptește – mie-mi spune din astea? O clipă de tăcere, apoi izbucnește iar. Nu sunt bine deloc, ce naiba…

Plânge-mi mie tot… Acum, sigur, eu sunt în mintea ei un fel de vinovat. Pentru că i-am spus. Pentru că, dacă nu apărea informația mea, ei erau bine. Ea era bine. Închide iar și trec prin frig și vânt fără să mai simt. Fir-ar…

***

Mă trezesc cu ea în dormitor. Nu știu când sau cum a intrat și când a scăpat de încălțări. Doar de ele. În rest, e cu totul îmbrăcată. Doar ghiozdanul atârnă pe un singur umăr. Nu zice nimic. Lasă rucsacul să-i cadă la picioare și se sprijină cu spatele de ușa închisă. Începe să plângă. Cu sughițuri, întrerupt, cu lacrimi care-i cad mari pe obrajii roșii. Rămân pe pat și o privesc. Nu știu ce să fac. Mi-e frică să mă ridic și să o îmbrățișez, de parcă o pot sparge dacă fac asta. Plânge. Mă doare tot corpul când o aud așa. Și sufletul. Rămân fără respirație. Se oprește. Privește pe lângă mine două minute și cred că s-a calmat. Mă salt încet și, înainte să realizez, începe din nou. Mă blochez. Ce să fac? Nu se oprește. Și-a încrucișat mâinile la piept – semn de apărare – așa că mă întorc în așternuturi și aproape plâng cu ea. Of, Ligia, ce s-a întâmplat?

***

Da, sunt vinovată. Poate… trebuia să nu fac asta. M-aș fi simțit rău să știu că trăiește într-o minciună, alimentată de el. Nu aș fi putut. Mai bine să o știe de la mine, decât de la cine-știe-cine. Poate, pe de altă parte, nu era îndatorirea mea să-i deschid ochii. Să mă bag între ei.

Îmi sună telefonul și răspund, cu ochii încă închiși.

– Da.

– Ligia… 

E Irina, colega mea.

– Ești bine?

– …

– Ați vorbit?

– Da. E doar o amică, așa zice. Am lămurit lucrurile. Ești sigură că i-ai văzut de mână?

Da, de două ori, sigur, sigur.

– Mi s-a părut. Da, așa e.

Nu mi s-a părut, dar… o las în iluzia ei. N-am niciun scop să fac asta. Să îi despart. Trebuie să mă creadă. Nu pot să-i spun asta acum, și-ar da seama că plâng.

– Bine, te las, zice și îmi închide iar, probabil să mai plângă.

Închid și eu. trebuie să-mi revin. Mihai…

***

A închis, după ce a spus vreo trei replici, șoptit, să nu se înțeleagă câte lacrimi are. Bagă telefonul în buzunar și oftează. Când deschide ochii, alte două picături se rostogolesc până în bărbie. Nu mă privește încă, dar inspiră adânc. Își dă haina jos, apoi fularul, cu colțurile căruia și-a limpezit obrajii. Își dă și pulover-ul jos, și pantalonii. Ups… Face doi pași pe vârfuri până în pat, apoi se ascunde sub pătură și se face mică-mică.

– Ce s-a întâmplat? îndrăznesc să o întreb.

– Data viitoare, doar amintește-mi de Irina când vreau să mai fac pe prietena adevărată, bombăne fără să mă privească.

Îi sărut umărul și chicotește, apoi se întoarce spre mine. Asta știu să fac, să o alin. Îmi atinge ușor buzele cu ale ei. E fierbinte. Nu știu dacă febră sau doar din cauza plânsului.

– Uite ce hoț ești… Nu merit. Pedepsește-mă!

Sună amuzant. Mă duce cu gândul în altă parte și râd, apoi își dă și ea seama ce-a zis și se îmbujorează și mai tare.

– Nuuu, nu asta. Doar… mda, lasă. Să stau cuminte.

Încă nu știu ce s-a întâmplat. Îmi va spune ea cumva, cândva. M-a tulburat s-o văd plângând și să nu pot face nimic să opresc durerea. Acum îi mângâi fruntea și scap de cute. E prea încordată. Îi sărut pielea; tâmplele, obrajii, bărbia, gâtul… Oftează și mă prinde în brațe.

– Mi-e somn, șoptește.

Da, am înțeles.

– Dormi, o ascund mai bine la căldură. Cred că weekend-ul acesta va trebui să am grijă de ea; a răcit.

– Cred că am răcit, bombăne și zâmbesc; iar gândim la fel…

11 păreri la “Prieten?

  1. Pingback: Retete de … cafea | Zambeste!

  2. Pingback: Test de IQ – Mensana | Zambeste!

  3. Nici eu nu stiu ce as fi facut in acest caz extrem de delicat. Pentru ca, vezi tu, ei se pot impaca, iar apoi ea imi poate reprosa ca am incercat sa-i despart. Pentru ca fata e tentata mai degraba sa-l creada pe baiat(pe iubitul ei). Bine ca n-am fost pusa in asemenea situatii…

  4. Pingback: Dansatoarea de Kabuki | Zambeste!

  5. Pingback: Aforisme de Mark Twain | Zambeste!

  6. Pingback: Ghicitoare | Zambeste!

  7. Pingback: Smart thinking | Zambeste!

  8. Pingback: Joc « Andra Pavel

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.