Învierea celor care nu învie (III)

Întind mâna spre el și se uită la palma mea de parcă ar ghici.

– Ah, opincile? Nu, fetiță, sunt acolo unde le-ai lăsat.

Mă uit la el uimită. Ești nebun, nene? I-am lăsat în mâna ta. Ți-ai lăsat mâna pe malul celălalt? Privesc înapoi. Puntea firavă e nefinisată. Dacă merg desculță pe ea o să mă înțep. Inspir adânc și mă întorc în apă.

– Nene, să nu pleci fără mine! îi strig în urmă.

Ajung mai repede acum. Mă scutur rapid de pământ umed și îmi bag picioarele în șosete, apoi în bocanci. Ude. Uh, urât sentiment. Și-acum? Pe puntea aia slabă? Pun un picior pe ea. Apoi pe al doilea. De partea cealaltă, nea Dinu râde. Mă ambiționez și pășesc rapid, sigură, până la mijloc, când simt cum se curbează trunchiurile sub picioarele mele și scot un țipăt de surprindere.

– Ușor, fetiță. Ai să sperii cocoșii lu′ Mărioara!

Ei, fir-ar cocoșii Mărioarei! Trec la fel de repede și cealaltă jumătate, cu mâinile întinse în lateral, fără să scap, totuși, înghețata. Ajung lângă el pe mal și nu am timp să-mi revin, că trebuie să fug după el, pe o altă potecă acoperită cu urzici.

– Nene, ești pus pe șotii!

El râde, puternic, tânăr, cu pieptul scuturându-se. Îi strigă peste gard un salut Mărioarei, apoi se întoarce spre mine, brusc.

– Nu vrei s-o vezi pe Anuța?

Ridic din umeri. Voiam să aflu ce e cu ea, nu s-o văd…

Ajungem la strada asfaltată. Mergem pe marginea ei vreo cinci minute, apoi facem stânga, în sus, pe-o stradă largă, prăfuită, galbenă. La mijlocul pantei, pe stânga, e biserica. Intrăm în curte. Nea Dinu își dă pălăria jos și face trei cruci întregi, apăsate și vii. Mă opresc în poartă și am impresia că nu sunt suficient de pură și de înțeleaptă să merg umăr la umăr în biserică cu omul ăsta. Simte că m-am oprit și se întoarce. Îmi întinde mâna și mă duc lângă el. Îmi prinde degetele și mă ține așa până la ușa bisericii. Mă simt ca în copilărie, când bunicul mă ducea la împărtășit în dimineața de Crăciun… Îmi face semn să îl aștept și intră în biserică. Peste câteva clipe, iese cu o femeie în vârstă, mai scundă ca el, cu fața rotundă și părul cărunt acoperit cu un batic închis la culoare. Poartă o fustă neagră, până la genunchi, și o bluză albă, cu vestă pe deasupra, fără a fi neapărat portul popular.

– Uite, tanti Anuță, fata asta e venită din Timișoara. Au venit să facă Paștile aici.

Zic „Săru′mâna”, neștiind ce vrea de fapt să fac. Femeia îmi zâmbește și-mi spune, cald: „Să trăiești, fata mea.” Din nou, amintirea de bunici. Simt cum mă micșorez și, dacă nea Dinu n-ar fi continuat, mai mult ca sigur mă apuca plânsul.

– Fata vrea să știe dacă ai și lumânări de-alea mari.

Dau din cap ca și cum nenea a exprimat cea mai arzătoare dorință a mea.

– Am, mamă. O să fie de toate. Acum s-a dus domnu′ Arsene să aducă din oraș mai multe. Sunt din alea din ceară parfumată!

Zâmbesc. Presupun că Arsene e preotul. Îi mulțumesc. Mă prinde în brațe și mă pupă pe amândoi obrajii, apoi mă eliberează și-i zâmbește lui nenea. Se întoarce în biserică, iar noi ieșim din curte.

Urcăm mai departe panta cu praf, apoi facem stânga pe o potecă, printre pomi și tufișuri. Nu știu încotro, am impresia că facem stânga în continuu. Nu sunt capabilă să zic nimic. Sunt cuprinsă de bine, de simplitatea frumoasă și altruistă a oamenilor de la țară. Cine, la oraș, ar săruta pe amândoi obrajii o necunoscută? Cine ar cumpăra o înghețată unui om care pare că își permite să-și cumpere singur?…

– Bine, nene, dar ce treabă avea tanti Anuța cu Igor al nostru?

E cu trei pași înaintea mea. Se oprește și se dă puțin spre dreapta. În ajung din urmă și ocup locul din stânga lui. Îi aud respirația, ușor obosită, și-i văd capul plecat, a tristețe.

– Anuța stă două nopți la rând la Înviere.

– Adică face și sărbătoarea catolicilor?

Râde. Ce-am mai zis acum?

– Nu. O să vină la noapte și o să meargă și mâine noapte. Ca prietenul tău, Igor.

Parcă sunt bătută în cap. Nu înțeleg.

– Povestește-mi tot, nene Dinule, nu mă mai păcăli cu momeală de pește.

Aprobă și începem să coborâm, tot printre ierburi, dar fără urzici. Mă ofer iar să-i iau sacoșa și refuză. Îmi arată, acum din spate, casa nepoților și pe cea a preotului Arsene.

– Anuța a născut de trei ori. Prima dată, copilul i-a murit după o săptămână. Cică ar fi fost îmbolnăvit în spital. A doua oară, a făcut un băiat sănătos, care a plecat la revoluție la București și a fost omorât. Când băiatul ăsta era de școală, Anuța a mai născut un băiat. Prin sat umbla vorba că nu era făcut cu bărbat′su, ci cu unu′ de lucra la fabrică la ea. Și cre′că așa a fost, că s-a născut cu probleme copilu′ ăla. Era… artist de-ăla.

– Autist, nene?

– Așa, autist dintr-ăia. Și l-a crescut Anuța aproape singură. Vasile al ei a zis că nu pune mâna pe bolnav și pe spurcat, mai ales că nu era al lui. Și l-a crescut singură. În ′89 a murit George la revoluție. În ′91 a murit și Vasile. Începuse să bea rău de tot. I-a rămas numai bolnavu′. Muncea bine și era ascultător, nu bea și nu mergea la femei. Dar era tăntălău. Nu știa să vorbească bine și avea niște idei de le repeta mereu. Îți spunea că îi plac portocalele, chiar dacă tu vorbeai de cai sau de grâu.

Nea Dinu face o pauză. A obosit. Se îndreaptă de spate și privește spre răsărit. Nori gri stau grămadă acolo, așteaptă să se deschidă vreun spectacol. Vântul s-a făcut mai rece și simt cum mă înconjoară ideea unei răceli. Oftează și pornește iar. Mai coborâm puțin și trecem, tot tăcuți, peste altă punte, dar asta făcută mai lată și mai solidă. Are și balustradă.

– De mic, băiatul plângea mereu duminică seara, de Paști, că el vrea să meargă la biserică. Și făcea așa tărăboi, că, până la urmă, maică-sa îl îmbrăca și-l aducea la biserică, să îi arate că nu mai e nimeni; slujba a fost înainte.

Tace. Ajungem la poarta noastră. Intră și-l strigă imediat doamna Carmen, s-o ajute să taie lemne și să ascundă nu-știu-ce prin curte, că o să vină ploaia tare. Prietenii mei s-au ascuns și ei. Strâng șezlongurile și le car, unul câte unul, în garajul fără mașină. Apoi mă duc în camera noastră, scap de bocanci și de șosetele ude. Fac un duș fierbinte, apoi mă bag în pătura mirosind a săpun de casă și naftalină și adorm.

 

 

___VA URMA___

 

Foto header: Gina Buliga

Anunțuri

3 păreri la “Învierea celor care nu învie (III)

  1. Pingback: Învierea celor care nu învie (IV) | Andra Pavel

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s