Învierea celor care nu învie (II)

Hai cu mine, fetiță. O să ți-o arăt.

Mă ridic și îl urmez pe nenea afară din curte, apoi spre dreapta, pe strada neasfaltată, bătătorită, cu urme de muncă pe ea.

– De ce ne-ați spus să vă zicem „nenea Dinu”, dar doamna Carmen a rămas „doamna”?

Se uită la mine pe sub pălăria pe care a luat-o dintr-un cui din poartă și zâmbește cu toată figura. Îmi las privirea în pământ – am impresia constantă a micimii mele; mă simt stră-strănepoata lui care descoperă lumea și care, dubios, s-a deghizat într-o tânără de douăzeci de ani, cu haine occidentale și accent unguresc. Și mă întreb dacă mai are răbdare, dacă nenea Dinu a crescut deja seriile de nepoți și dacă mai știe să învețe.

– Carmen e o doamnă. Așa am cunoscut-o acum patruzeci și cinci de ani și așa a rămas. Pe când eu… am fost un neica nimeni. Ea m-a făcut domn. Dar tot un nene mă simt. Deci nenea Dinu, conchide, pe un ton impus vesel, și mărește pasul.

Dau din cap și mă grăbesc să rămân în ritm cu el. Strada e șerpuită, printre curți mici și garduri joase, colorate diferit, unele din lemn, altele din sârmă sau grilaje. Primăvara și-a intrat în drepturi și e colorată, miroase a verde și are glas de păsări și vânt. Nenea Dinu îmi face turul comunei Valea Iașului. În stânga noastră, peste firul de apă limpede, se ridică pământul spre nicăieri. Acolo, în deal, sunt casa nepotului lor, a unui naș, a lui nea Costică de la care cumpără brânză și mai în spate, la marginea pădurii rare, sunt nucii din care îi face Dinu provizii lui Carmen pentru prăjituri.

– Vezi?

Aprob din cap și mă chinui să mă sincronizez cu el. Lui îi e ușor să meargă, să vadă și să înțeleagă. Eu simt că sunt un reporter de teren fără agendă și reportofon. El dă „Bună ziua” oricui așa că, rapid, mă conformez obiceiului de a saluta orice consătean. Încep să fiu privită cu zâmbete și îl simt și pe nenea Dinu mai protector. Mă simt bine. Parcă încep să fac parte din peisaj, nu?

Într-un timp, simt că încetinește și nu-mi dau seama încotro. În stânga se lasă o potecă, până aproape de pârâu, pe o punte făcută din două trunchiuri de copac subțiri. În dreapta, o altă stradă, mai mică și la fel de prăfuită. Totuși, intrăm în prima curte de după punte. Înăuntru, un magazin mic și o masă de plastic cu scaune de plastic verde și umbrelă, toate cu numele unei firme de bere. Buticul miroase a pâine, cafea și săpun ieftin. De acolo, nenea Dinu cumpără două candele mai mari și patru mici, trei pâini rotunde și o înghețată la vafă, roz – probabil căpșuni. Îl aștept sub umbrelă și mă ofer să țin sacoșa, dar îmi dă în schimb înghețata.

– Îți place înghețata?

Ezit cu ea în mână – de ce mi-a cumpărat înghețată? Ce sentimente îi inspir omului ăstuia? Că sunt neajutorată, mică, sau fără bani? Mă simt stingherită și aș vrea să i-o dau lui, nu și-a cumpărat.

– Oh, poate ești dintr-ăia care sunt alergici la praful de lapte…

Își schimbă greutatea de pe un picior pe altul. Deschide sacoșa și pare c-ar număra niște boabe de fasole, nu trei pâini, atât de mult îi ia. O închide la loc, o pune pe-un umăr și mă fixează cu ochi mari. Scutur din cap și zâmbesc.

– Nu, nu sunt alergică la nimic. Mulțumesc!

O desfac, arunc ambalajul la un coș de gunoi și ieșim din curte.

– Ce bine. Mi se par niște fandosiți ăia, bombăne și face dreapta, pe poteca ce duce spre pârâu.

Mă opresc în stradă, cu înghețata aproape de gură.

– Ce? Nu știi cuvântul? mă întreabă el peste umăr.

– Ăăă… Eu nu calc pe-acolo.

Începe să râdă, fără să se oprească. Mă țin după el și mă afund în ierburi înalte. Curând, înțeleg că sunt otrăvitoare, pentru că mă înțeapă una din ele. Scot un „Auch” și ridic mâinile cu totul deasupra capului.

– Sunt urzici, copilă. Ține-ți pielea descoperită departe de ele. Te-a pișcat rău?

Mă concentrez să nu mă atingă și uit să-i răspund. Cotul stâng, cel cu înghețata, pulsează dureros. Scăpăm de urzici și ajungem la marginea punții. Eu nu mă urc pe așa ceva. Mă uit în vale. Pietre mari, rotunjite, și pământ nisipos. Apa clară. Niciun semn de înotătoare.

– Nea Dinu? Pot să merg prin vale?

Se uită la mine de parcă tocmai l-am înjurat în poloneză. Scutură din cap și țâțâie, apoi îmi spune că ar trebui să mă descalț dacă vreau să trec prin apă. Sunt de acord cu asta. Mă ajută să mă descalț și prinde cu o mână bocancii mei de primăvară. Mă las încet pe lângă punte. Apa e rece și moale. Pământul e fin și nisipul îmi intră printre degete, dându-mi iluzia naturii sălbatice. La mijloc, apa îmi ajunge până la mijlocul pulpei și sunt nevoită să țin cu dinții de înghețată – au! – ca să pot să-mi ridic pantalonii până la genunchi. Ajung pe partea cealaltă cu mult după el, fericită nevoie-mare că am făcut ceva ce doar sătenii mai fac. Întind mâna spre el și se uită la palma mea de parcă ar ghici.

– Ah, opincile? Nu, fetiță, sunt acolo unde le-ai lăsat.

 

_____ VA URMA____

Anunțuri

O părere la “Învierea celor care nu învie (II)

  1. Pingback: Învierea celor care nu învie (III) | Andra Pavel

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s