Învierea celor care nu învie (IV)

 Slujba e acompaniată de tunete și fulgere. Când încep să bată clopotele, norii se împrăștie, speriați, și mă întreb dacă nu cumva le bat cu atâta putere tocmai ca să nu plouă peste credincioși, peste atâția bătrâni care au venit, îmbrăcați frumos. Femeile au coșuri mici, împletite, cu cozonac, pască și ouă roșii. Mathias mă ia în brațe, din spate, și-mi șoptește că îi e frig și că l-a prins un fior de teamă. Că locul ăsta și clopotele pe sub fulgere, și preotul care cântă, toate îl farmecă, îl sperie. Aprob din cap și mă afund în brațele lui. N-am aflat toată povestea. Nici lor nu le-a spus doamna Carmen nimic.

Luăm lumină primii – nenea Dinu ne-a luat pe toți patru în față, aproape de preot. Noi dăm apoi tuturor. E o magie, te umpli de o oarecare bucurie fără nume când aprinzi lumină altora, când vezi în ochi cum se aprind flăcărui pătimașe, nestatornice de vânt. Stăm apoi până se termină slujba, în jur de ora două – cred că niciodată n-am stat atât de mult. Suntem asaltați de bătrâne care ne dau cozonac și ouă și care ne salută cu „Hristos a Înviat!”. Simt că tot procesul ăsta religios e în jurul nostru, că noi patru suntem intrușii necredincioși ai unei lumi moderne și că toți bătrânii din Valea Iașului vor să ne purifice și să ne împuternicească cu ceva lumină divină. Doamna Carmen ne ia apoi la cimitir, să lăsăm candele. Mi-e frică să respir. La fiecare cruce de lemn luminează învierea. Fiecare mort a fost cântat în noaptea asta. Mathias mă strânge tare de talie și simt că și el e vrăjit.

Până acasă, doar ne luăm la întrecere cine reușește să ducă lumina. Doamna Carmen conduce detașat. Nea Dinu a renunțat la lumânarea lui, dar îi duce doamnei coșul și nouă darurile de vindecare sufletească. Eu ajung cu lumina în curte, prietenii mei nu. Doamna îmi descuie ușile tuturor camerelor și mă pune să intru cu lumânarea în fiecare dintre ele, să mă opresc cu fața spre răsărit (fiecare cameră are o icoană mică), apoi să ies. Punem cele două lumânări vii într-o găleată mică plină cu pământ, pusă special în sala de mese. Ciocnim câte-un ou roșu și nenea ne dă vin. Ne urăm de sănătate și-mi dau seama că sunt înghețată, cu tot cu paltonul pe care nu l-am dat jos. Nimeni nu s-a dezbrăcat de hainele de afară. Intimitatea asta ciudată, de familie reunită după mult timp, mi-e necunoscută. E prima dată când sărbătoresc ceva cu toți trei, iar gazdele noastre se comportă ca și cum ar fi bunicii noștri.

Ne urăm „Noapte bună” și Mathias mă prinde de mână. Ieșim iar în stradă și pornim aiurea, în sens invers drumului spre biserică. E senin. Se aud doar clopote, din când în când. Sunt copleșită. Inspir adânc. Mathias mă oprește și mă ia în brațe. Îmi dau lacrimile.

– Plângi. Plângi. Avem să ne sufocăm de-atâta frumos…

Anunțuri

O părere la “Învierea celor care nu învie (IV)

  1. Pingback: Învierea celor care nu învie (V) | Andra Pavel

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s