Legați

Cu palma mea între ale lui, în poală, zgribulită, de frig și nevoie de grijă. Cu un pisic în brațe, care zgârie și mușcă. Cu o blondină care ne dă jeleuri acrișoare și-mi spune că cerceii ei sunt mai frumoși ca ai mei.

– Să știi că nu are dreptate. Cerceii tăi sunt mai frumoși.

Complimente făcute discret, în podul palmei. „Suntem doi nebuni!”, șoptit pe piele și înghesuit în geantă, printre creme magice și culori. Fericirea de la masa din colț, unde ne putem apropia coatele fără să ne întrebe nimeni de ce. Mai puțin întrebarea asta.

– Voi de ce stați legați?
– Că ne e frig.

Răspunsul e firesc, la îndemână, inteligibil. E mulțumită. Pleacă să caute pisicul. Apoi ne topim unul în brațele celuilalt, cu gândul aiurea. Eu la „legat”: dacă mă simt legată, dacă m-am mai simțit până acum, dacă asta se întâmplă și noi nu vedem de fapt sau dacă doar lăsăm impresia că ne-am fi legat unul de altul. El… nu știu. Uneori trag cuvintele afară din mintea lui și abia le aud. Alteori, le las acolo, pentru că-mi țipă oricum. Acum probabil ne gândim amândoi: suntem doi nebuni!

Și-apoi trece. Învățăm să scriem, să ne scriem aproape. Eu, el, ea și pisicul. Învățăm să ne strâmbăm și să iertăm zgârieturi. Uităm întrebările-avalanșă din mintea noastră și fredonăm melodii regăsite. Ne povestim copilării și facem planuri nebunești, comentăm prezența altora și ne amintim să avem răbdare.

Undeva, după ce ne lăsăm mâinile și ajungem fiecare pe perna lui, deasupra, peste haine, parfumuri, gene și respirații, plutește aceeași întrebare: Noi de ce stăm legați?