Umbrela roșie

Ultima zi de spectacol. Azi sunt singură – fără colegă. Îl văd pe jandarm. Doamne, dacă-mi amintesc numele lui! Mă salută din priviri și trece mai departe. Sigur l-am supărat aseară. Am zis de soție. Oh, bine, trebuia să tac. Acum mă evită la infinit? Începe să plouă. Umbrele deschise. Doar că ploaia nu se mai oprește, ba, din contră, pare că s-a supărat pe noi, toți cei care ascultăm muzică bună. Vreau să plec. Asta e. Mă strecor printre multele umbrele plânse și, privind în jur fără scop, privirea mi se oprește pe fața udată de ploaie a amicului meu – sau nu. Stă cu mâinile împreunate la spate, drept, în ploaie. Of, of…

Mă întorc și mă duc lângă el. Fac în așa fel încât umbrela mea ajunge și deasupra capului lui.

- Știi că n-am voie, nu? bombăne, fără să mă privească.

- N-ai voie să ce? E aglomerație, aici am găsit loc, tu nu-ți poți părăsi postul, spun veselă, privindu-l. După câteva secunde, râde încet. Așa da.

Prezentatorul anunță artificii, așa că ne întoarcem toți, cu tot cu umbrele. El nu se mișcă, ci rămâne cu fața spre scenă. La fel fac și colegii lui. Mă simt ciudat. Am o idee. Cu umbrela mea roșie acoperindu-ne pe amândoi, mă mișc până ajung în fața lui. Eu privesc artificiile, el privește pe deasupra mea – sau nu?

- Sună bine, șoptește, privindu-mă cu un zâmbet vag.

- Imaginează-ți mulți crini albi deschizându-se. Și lacrimi…

Privesc artificiile, uitând pentru câteva clipe de el. Când se termină jocul de lumini, îmi cobor privirea pe fața lui și simt cum roșesc, împotriva temperaturii destul de scăzute, când îi întâlnesc ochii, sclipind de viața care vine de pe scenă. Îmi las privirea în jos și mă întorc spre scenă. Mi-e frig și m-am udat pe mâini și pe spate. Mă scutur instinctiv și mă privește cu coada ochiului. Aș vrea să plec acasă, dar nu-l pot lăsa în ploaia asta. Chiar nu pot.

- Ai voie să ajuți publicul? îl întreb și se amuză.

- Cred că da…

- Perfect. Te rog frumos, îmi poți ține puțin umbrela? îl rog, puțin actoricește.

Îi dau umbrela și o primește, amuzat. Îl rog să nu cumva să o încline, să o lase așa, dreaptă, că mă întorc imediat. Aprobă profesional și îi fac cu ochiul înainte să fug prin ploaie, pe sub umbrelele altora, până la prima terasă, unde lumea înghesuită face ca aerul să fie mai cald. Un bărbat s-a ridicat și mi-a cedat scaunul lui, văzându-mă plouată. Mă așez și cred că cer o cafea, deși nu sunt sigură că mie mi se lua comanda. Stau acolo încă o oră, până se termină spectacolul. Vreau să plătesc, dar chelnerița îmi spune că bărbatul – același care mi-a cedat locul – a plătit. Îi mulțumesc din priviri și plec. Îmi pare rău că și-a făcut iluzii. Eu trebuie să ajung la jandarmul meu cu umbrelă roșie. Prin agitația provocată de oamenii plecând, îmi ia mai mult decât aș vrea pentru a ajunge la… locul unde era el. A plecat. Umbrela mea e închisă și sprijinită de trunchiul copacului lângă care stătusem. O deschid și îl caut cu privirea. Din nou, prea mulți oameni ai legii ca să-l pot descoperi pe el.

Tresar când cineva pune o haină pe umerii mei tremurând. Privesc înapoi și-i văd zâmbetul scump, obosit, dar nu trist. Abia acum realizez că sunt foarte aproape de el. Îi simt respirația caldă pe față, deși ploaia nu dă semne că s-ar calma. Îmi ia umbrela din mână și îmi șoptește să îmbrac haina. Mă supun, cu privirea pierdută într-a lui, uitând să respir normal. Apoi îmi dă umbrela înapoi și își cere scuze că nu mă poate conduce. Îmi urează o seară bună și pleacă.

- Mulțumesc, șoptesc unor fantome, în urma lui. Apoi pornesc spre casă. Haina lui miroase frumos…

 

Continuare de aici: Imposibil