Contratimp

 Continuare de la : Marile speranțe

        Cred că au trecut câteva zeci de secunde de când am coborât din barcă şi eu tot cu bagajele în mâna stau. Îmi rotesc privirea de jur împrejur, precum un radar, încercând să descifrez, hehe, misterele insulei. Suspicios, ca de obicei. Nu îmi dau seama de ce, dar simt că mă cuprinde un uşor tremur în tot corpul. Ce naiba, deja sunt zguduit din toate încheieturile, nu se poate să mă fi îmbolnăvit deja! O privesc speriat şi brusc realizez de ce mă simt aşa……. sunt cuprins de freamătul libertăţii şi îmi dau seama că tocmai am început o nouă viaţă. Arunc bagajele din mână şi încep să alerg haotic pe plajă, încercând să schiţez un dans tribal îndrăcit. Se uită la mine cu ochii ei mari şi chipul ei căpătă o expresie ciudată, în care se defineşte surpriza totală. Mă opresc din “dansat” la fel de repede precum am început, îi zâmbesc şi îi şoptesc : “Hei, nu te speria! Sunt încă eu, adică sunt eu, dar voi fi altfel……….” Încearcă să spună ceva, dar nu mai are timp, căci sprintez spre ea şi o iau în braţe, pare uşoară precum un fulg, sau poate este doar adrenalina care îmi dă senzaţia de putere nemăsurată.

Aud doar un “tuuuuuuuuuuu” prelung şi apoi mă avânt cu ea în apa limpede. Simt cum toată fiinţa îmi este învăluită de răcoarea plăcută a mării şi mă relaxez repede. Nici nu mi-am dat seama că ea se ţine strâns de gâtul meu şi îmi reproşează că sunt nebun. “Păi, da, sunt nebun, nebun după tine şi noua noastră viaţă” îi replic şi încep să râd zgomotos, cu poftă.

Treptat, se destinde şi ea, mă eliberează din strânsoare şi respiră adânc, închizând ochii. “Hei, opreşte-te, vrei să înghiţi tot aerul de pe insulă şi să ne sufocăm apoi?” o întreb amuzat şi ea îşi dă uşor capul pe spate, deschizând uşor gura şi dezvelindu-şi dinţii ca de sidef.  Îi observ sclipirea din ochi şi nu mai rezist, îmi lipesc gura de a ei şi îi gust lacom buzele-i dulci-sarate.

Nu ştiu exact cât am stat în apă, alternând scufundările cu întrecerile de înot, dar cert este că am fost amândoi fascinaţi de mulţimea de peşti din adâncuri. Mii de culori şi de forme se perindau rapid pe lângă noi, de parcă natura ar fi organizat o defilare de special pentru noi. Am ieşit la mal obosiţi, dar fericiţi că marea ne-a primit bucuroasă în sânul ei şi că ne-a oferit un spectacol de bun – venit minunat.

S-a făcut târziu şi ne este amândurora foame şi frig. Observăm pe propria noastră piele că vremea este foarte schimbătoare pe insulă, toropeala poate fi învinsă foarte uşor de briza răcoroasă a mării. Decidem să ne organizăm rapid, se pare că vom fi vizitaţi în curând de o furtună. “Fir-ar să fie, insula asta este foarte zgârcită cu ospitalitatea, ne-a primit cu braţele deschise şi acum ne pune pe fugă” bombăn în gând şi mă îndrept cu paşi repezi spre pădurea vastă care se defineşte la câteva zeci de metri de plajă. Voi căuta lemne uscate pentru foc şi frunze de palmier pentru a încropi un adăpost temporar, până trece furtuna care se profilează ameninţătoare la orizont. EA s-a oferit să culeagă nişte nuci de cocos din cocotierii de la marginea pădurii. Îmi trece prin minte că suntem precum Adam  şi Eva şi râd singur prin pădure, încât reuşesc să sperii şi păsările de prin copaci. 😀

Ploaia a început brusc şi vântul a turbat, vrând parcă să măture tot de pe insulă. Alerg speriat spre plajă, ţinând câteva vreascuri în braţe, pe care le-am înfăşurat cu două frunze mari de palmier. Aproape de un copac mare, mă împiedic de un ciot de lemn şi plonjez la pământ cât sunt de lung. Dacă m-ar fi văzut tata, mi-ar fi spus că am învăţat, în sfârşit, să execut un plonjon ca la rugby. Oh, tata nu este aici şi eu urăsc rugby-ul; în plus, scâncesc de durere când simt că mi-am zgâriat glezna destul de urât. Sângerând, mă ridic, îmi şterg noroiul de pe faţă şi îmi dau tricoul jos; vreau să îmi înfăşor rana şi să ies naibii mai repede din pădurea asta care nu se mai termină o dată! Ce naiba fac, plâng? Nu-mi vine să cred, ce faci, băiete, cedezi aşa de uşor?!  Scrâşnesc din dinţi şi mă îndrept şchiopătând spre ieşirea indicată de o rază palidă de lumină.

O găsesc pe EA ghemuită lângă o stâncă, dârdâind de frig şi udă până la piele, ţinând strâns la piept două nuci de cocos, ca şi cum ar fi cele mai preţioase lucruri din lume. Observă tricoul pătat de sânge şi lasă nucile să îi alunece din braţe, uitându-se speriată la mine. Îi spun repede că nu este nimic grav şi îi indic o mică peşteră pe care am văzut-o undeva mai sus pe insulă, parţial ascunsă între două formaţiuni mari de rocă.

În sfârşit, am ajuns la adăpost. Bagajele au rămas pe plajă, împreună cu toate hainele noastre. Nu avem haine de schimb şi trebuie să ne încălzim cumva. Izbesc cu pumnul în perete şi îmi reproşez că am preferat să ne bălăcim în apă, în loc să ne ducem lucrurile la adăpost. Sper să nu ne coste prea mult această imprudenţă…….aşa ne trebuie, să ne fie învăţare de minte. Hei, stai, îmi spun în momentul în care îmi las privirea să alunece în jos şi observ că am prinsă de mijloc borseta cu un amnar şi un cuţitaş de masă, împreună cu alte nimicuri care nu îmi sunt de niciun folos acum. Ce bine, măcar am cu ce să fac focul! Uite, şi vreascurile sunt uscate, ploaia nu a pătruns prin frunzele de palmier! În loc de iască, folosesc resturile de plante uscate pe care le smulg cu regret din cuibul unor păsări de talie mare, după ce am pus cu grijă cele cinci ouă într-un colţ al peşterii. Suntem nişte musafri nepoftiţi care profită de faptul că “stăpânii” nu sunt acasă. “Asta este, trebuie să supravieţuim şi noi” îmi spun şi ridic resemnat din umeri, promiţându-mi că voi încerca să reconstruiesc cuibul a doua zi. Reuşesc să aprind focul şi să sparg cu o piatră cele două nuci de cocos, toată cina noastră.

Mă apropii de foc şi desfăşor o  frunză de palmier pe jos, apoi mă rezem cu spatele de zid. Ea îmi urmează exemplul şi eu încep să răzui interiorul nucilor folosind cuţitaşul de masă, pentru a mânca miezul din interior. Laptele de cocos s-a scurs când am spart nucile……..ce bun ar fi fost, mai ales că ne este sete şi apă de băut nu avem! Terminăm de mâncat, ne întindem şi ne îmbrăţişăm, cu speranţa că vom adormi rapid.

Aceasta este continuarea LUI. Revin cu fragmentul meu 🙂

18 păreri la “Contratimp

  1. Ce de peripetii, niciun moment de plictiseala pe insula, nu? 😀 Pana la urma, ei au vrut sa-si schimbe radical viata. Si dorinta li s-a implinit. 🙂

  2. Pingback: Miercurea fără cuvinte 2 (leapșă ilustrată) « NAPOBLOGHIA

  3. Pingback: Inamic | Andra Pavel

  4. Pingback: Miercurea fără cuvinte 3 (leapșă ilustrată) « NAPOBLOGHIA

  5. Pingback: Miercurea făr’cuvinte 4 (leapșă ilustrată) « NAPOBLOGHIA

  6. Pingback: Momente dintre tulumbe « NAPOBLOGHIA

  7. Pingback: Momente dintre tulumbe « NAPOBLOGHIA

  8. Pingback: Miercurea făr’cuvinte 5 (leapșă ilustrată) « NAPOBLOGHIA

  9. Pingback: Miercurea făr’cuvinte 6 (leapșă ilustrată) « NAPOBLOGHIA

  10. Pingback: Miercurea făr’cuvinte 7 (leapșă ilustrată) « NAPOBLOGHIA

  11. Pingback: Miercurea făr’cuvinte 8 (leapșă ilustrată) « NAPOBLOGHIA

  12. Pingback: Stabilitatea și creșterea bunei dispoziții « Clipe de Cluj

  13. Pingback: Miercurea făr’cuvinte 9 (leapșă ilustrată) « NAPOBLOGHIA

  14. Pingback: Miercurea făr’multe cuvinte 10 (leapșă ilustrată) « NAPOBLOGHIA

  15. Pingback: 1911: lemn, 2011: alb sidefat « Clipe de Cluj

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.