„Nu, nu poți”

Știam că va veni. Știam că face tot posibilul să fie aproape de mine. Iar acum e aici, cu mama și sora prin casă.

A făcut în așa fel încât să fie el cel care îmi reformatează computerul. Nu știam cine și cum vine. Mama stabilise, nu știu ce coleg de serviciu care avea un prieten care… Eterna poveste a celor pe care nu-i cunoști. Și când a intrat în cameră, eram lipită de caloriferul de sub fereastră – abia venisem și eu de afară și aveam mâinile reci ca iarna. A intrat și s-a oprit. La fel și inima mea. Îl recunoșteam, la naiba! Și nu l-aș fi vrut acasă… Nu încă, nu deja… Nu. A intrat și mama, în urma lui, mi-a spus cum îl cheamă și că ne va „repara” calculatorul – atâta știe ea… A întins mâna peste pat. Am rămas acolo, incapabilă să zic ceva. Mama mi-l prezentase cu alt nume…

– Ia loc aici, m-am bălbăit, trăgând scaunul de sub birou. A venit și s-a așezat, apoi s-a întors spre mine, zâmbind. Îi luceau ochii, pe sub ochelarii ăia, puși doar de drag – „doar sticlă!” – și nu știam ce să zic. Sau ce să fac. Nu, nu-i voi spune că l-am recunoscut. Deși o știe… Așa cum știu eu sigur că el a venit special pentru mine.

– Mai ai ceva de salvat din computer?

Dau din cap că nu, cu ochii în ai lui. Tremur, mai rău decât o făceam în frig, afară. Mă întorc lângă calorifer, dar nu se schimbă nimic. Pornește unitatea, lasă cd-ul să-și facă meseria.

– Ce faci? îmi fac curaj, dar îmi tremură vocea și privirea lui e arzătoare. S-a întors cu spatele la monitorul care licăre niște setări. Inspiră adânc și zâmbește iar, continuu, luminos, clar.

– Bine, e tot ce zice. Nu poate zice mai mult sau nu știe? Sau… Of, nu… Se ridică și vine în fața mea. Își pune mâinile pe lângă mine și-l simt aproape.

– Ne prinde mama, șoptesc, dar nu știu sigur dacă aude. Oftează și își apropie buzele de fruntea mea. Rămân fără respirație până se depărtează, fără să mă atingă.

La fix, pentru că intră mama cu un pahar cu suc pentru el. ”Ai cunoscut-o pe fata mea?”, „Voi să vă descurcați, eu nu știu cu ce se mănâncă.” Apoi iese. Rămânem din nou doar noi doi. Mă așez pe pat și nu-l privesc. La naiba, de ce-ai venit?!

Se ridică și pășește pe lângă mine, ezitând, probabil abținându-se să mă ia în brațe, și ajunge la bibliotecă. De fapt, la raftul în care am caietele de școală, manuscrisele, bijuteriile, orarul, calendarul cu flori, crema de mâini cu miros plăcut. Tot ce mă reprezintă, ca ființă fizică, se află într-un raft de bibliotecă. Nu atinge nimic. Privește. Mie îmi bate inima ca la primul discurs în fața școlii. Miroase bine. Și naiba știe ca ce făcut, dar soarele îi creează umbre pe față și îi face ochii ca de ciocolată topită. Of, fir-ar… Nu! Mi-e așa… Mă doare prezența lui. E un fel de vibrație pe care nu o înțeleg, dar o simt până în oase. Doare, dar nu vreau să tracă. Vreau să mă îmbrățișeze, așa cum mă amenința pe net, așa cum mi-era vis s-o facă în serile alea în care eram prăbușită, psihic, de atâta răutate. Vreau să risc totul pentru o clipă de atingere. Sau nu…

– Computerul, zic încet când văd că s-a încărcat… ceva. Se întoarce, de parcă a fost trezit din vis, și dă un singur click, în timp ce eu mă lipesc iar de calorifer, într-o încercare eșuată de a îmi opri tremurul, care nu are legătură totuși cu temperatura. A oprit încărcarea. Ce faci? bombăn iar.

– Te vreau.

– Nu poți.

– Te rog. Un sărut.

– Nu. Vei vrea un al doilea, și un al treilea… și un al patrulea.

– Și tu nu vrei?

Oftez. Nu știi ce vreau? Nu știi? Cum? Știi. O simți. Și eu simt cum îți bate inima.

Când se apropie iar de mine, simt cum rămân fără putere. Fără drept de apel, genunchii îmi cedează – la propriu vorbind. Își trece brațele în jurul meu și mă strânge la piept. Nu pot – nu vreau, nu știu să mă opun. Nu mă lasă corpul. Inima îmi bubuie în urechi, am amețit, mirosul lui e… prea mult. Stăm așa o vreme, nu știu dacă secunde sau minute. Simt că pot să mă folosesc iar de forțele proprii, așa că mă îndrept și mă depărtez de el, când o aud pe mama pe hol.

– Te rog, pornește setările. Te implor. Lasă-mă să trăiesc și fără tine.

Se întinde spre mouse fără să plece de lângă mine și dă click – programul se încarcă.

– Nu mă urî, îmi șoptește la ureche.

– Nu.

– Nu mă tortura.

– Eu o voi face oricum. Voi scrie pe blog despre tine. Te vor tortura cuvintele… Și ceea ce imaginația mea completează.

– Nu contează.

Pentru că e prea multă mișcare pe hol, se desprinde de mine și se întoarce pe scaunul de la computer. Mă las pe marginea patului și îi privesc profilul. Stă cu ochii închiși – la ce te gândești?

– De ce acum? întreb într-o vreme. Se întoarce iar spre mine.

– De ce nu?

– Pentru că… Of, nu înțelegi. Eu fug.

– Știu, la naiba, știu! Fugi. Nu vei fugi! Nu ai unde! Nu poți…

Taci! Nu ai dreptate! Pot! O voi face… Of, pe cine mint? Vreau să plâng… Și cred că lacrimile nu mai stau pe gânduri, pentru că îmi simt obrajii umezi. Fir-ar pentru asta. Nu se ridică. Te rog, ridică-te! Măcar acum, când am nevoie! Revine la computer și instalează tot ce poate, până și messengerul, deși nu era greu. Nu zice nimic. Se ridică și întinde mâna.

– A fost o plăcere să te cunosc!

Îi strâng mâna într-a mea – prima atingere directă. Îmi duce degetele la buze și nu mai pot să-i privesc ochii.

– Te urăsc, îi șoptesc atunci când e în dreptul ușii.

– Nu, nu poți, zâmbește amar și iese.

Nu, nu pot…

Text inspirat de ziua de azi; doar inspirat 😆 .

Veștile!!
De fapt, vestea! ”Desculță în ploaie” a câștigat Romanian Crime Writers Club 2011 și va fi publicat la Crime Scene, cu lansare la Gaudeamus 2011! Doar că va avea un alt nume care nu-i încă definitiv. Da, da!

Să fiți iubiți!