Amintiri încețoșate

Încă aici

Urcam scările. Blocul ăsta întunecat, rece, scara asta… Le uram. Le uram de fiecare dată când dădeam de câte un vecin.

În urma mea tocmai urca unul dintre „scumpii” vecini.

– Bună ziua, l-am salutat, numai pentru că tata, șef de scară, sau cum s-o chema funcția asta, va primi criticile dacă nu sunt respectuoasă.

– Bună, ăăă… Sofia. Bună.

Îl vedeam printre crăpăturile geamului de la balustradă cum se uita în sus.

„N-ai tu norocul să port fustă azi…”

– Gata școala?

„Mai am trei ani…”

– Gata pe ziua de azi, am răspuns ironică. A zâmbit.

„Amuzant, nu?”

Urcam, iar el, deși stătea la etajul unu, încă urca după mine.

– Tu ești la liceu acum, nu?

– Da, am bombănit, urmărindu-l cu coada ochiului. Urca în același pas cu mine, la șase trepte în urmă.

– Nici nu mai știu când a trecut timpul…

„Nu mai știi când eram mică, cu codițe, cu gentuța mea roz? Când m-ai chemat pe la tine, să îmi dai struguri și cireșe? Când mi-ai zis că e un desen frumos la TV? Când mi-ai spus că o să-mi fie cald cu bluza pe mine? Când…

Când m-ai dat repede afară pe ușă, că auziseși mașina tatei sub balcon? Când treceai pe lângă mine și, din întâmplare, îmi atingeai brațul? Când ai vrut să-mi dai o caramea și m-a tras mama de braț?

Când te-ai certat cu tata în spatele blocului, că nu mă lăsai să mă joc cu zmeul? Când ți-a făcut poliția o vizită? Când ai strigat la mine, că sunt nerecunoscătoare, de se uita toată scara la mine?

Când m-ai tras de mânecă pe scară și m-ai lipit de zid, încercând să mă săruți? Când am țipat și te-ai ales cu un pumn de la Josh? Când ți-am spus că ești un moș scârbos?”

– Nu mai știți? am întrebat, zâmbindu-i superficial. S-a oprit o clipă, apoi a continuat să urce.

Sper să nu mă urmărească, să nu se ia de mine. Nu e nimeni acasă, iar pe palierul meu nu stă nimeni… Începusem să respir mai repede. Nu știam ce să fac…

– Poate îmi aduci aminte tu, zise, urcând două trepte într-una.

„Poate chem iar poliția…”

– Poate vine tata… am șoptit, grăbind pasul.

A râs și s-a oprit la etajul trei, sunând la un alt „scump” de vecin. Am ajuns în fața ușii mele mai repede decât știam că o pot face vreodată. Mi-am rezemat fruntea de ușa rece, ascultând. Au intrat amândoi în apartamentul celui de sub mine. Am descuiat repede și am intrat, încuind în urma mea, apoi am pus și zăvorul. M-am lăsat să cad pe gresia rece, plângând.

„Nu din nou…”

Poate nu e chiar atât de rău…

Pe cât de mult urăsc să fiu trimisă la cumpărături, pe atât de mult urăsc să mă întorc pe scară. Așa că aveam de ales: ies zâmbind, sau intru fugind.

Am ales prima variantă.

În fața blocului, multă agitație. Printre voci am recunoscut-o și pe cea a ăluia de la unu, așa că m-am strecurat pe ușa din spate. Încă privind la „conversația” din față, am dat peste cineva.

– Scuzați-mă, am zis repede, sigură că era vreun vecin rătăcit.

– Stai calmă, îmi răspunse o voce tânără. Am ridicat privirea ca să văd o figură nouă prin cartierul ăsta șters. Era un băiat, blonduț, înalt, cu ochii negri și genele lungi. Avea la picioare două geamantane și o altă geantă de voiaj, mai mică, obiectele peste care dădusem de fapt.

– Te-ai … pierdut? l-am întrebat, arătând spre bagaje. A zâmbit.

– Nu… Mă mut la unchiul meu vara asta, doar că nu se pot înțelege nici măcar odată, oftă, privind în spatele meu, prin geamul ușii, la scena din fața blocului.

– Aha… El e unchiul tău? am întrebat deznădăjduită – nu scap de el cu niciun chip.

– Da. Pe acte.

– Adică nu prea vă înțelegeți?

– „Nu prea” deloc. Nu îi vezi? Zici că suntem în șatră. Deja au scos toți vecinii pe geamuri.

– E, lasă, că ăștia sunt atenți și dacă bate vântul mai tare, am zâmbit.

– Cred și eu, aprobă. Dar tu ce cauți pe aici?

– Fug de ei, am spus chicotind.

– Deci stai aici? întrebă încântat.

– Da. Cât mai puțin posibil, am oftat amintindu-mi tot ce mă leagă de blocul ăsta.

– Și mă lași singur, șopti, vrând să pară supărat.

– Păi cine zice că trebuie să stăm pe aici?

– Ne mutăm?

– Nu, evadăm, l-am lămurit.

– Bine… Întâi trebuie să duc astea sus.

Am luat geanta de voiaj și i-am deschis ușa. Mă privea ciudat, așa că m-am oprit.

– Ce faci?

– Te ajut… N-am voie???

– Ba da… Mă gândeam că le furi, glumi.

– Sigur. Având în vedere că sunt singura fată de pe aici, nicio șansă să nu îți recuperezi bunurile, am zis, făcându-i semn să intre pe scară. A dat mulțumitor din cap, apoi a luat bagajele și a oftat din nou, revăzând disputa din față.

Pe o bancă în parc…

– Gata, că deja mă plictisesc de decor, zise Andrew, făcându-mi semn spre ușă.Acum realizam că eram din nou în încăperea aceea care a provocat zece ani de dispute, multe nopți nedormite, cine mai știe câte bârfe. Cuprinsă de amintirea unor zile încețoșate, am ieșit repede.

– Deja? am reușit să spun, pentru ca tăcerea mea să nu trezească suspiciuni.

– Da. După cum ziceam, nu mă înțeleg prea bine cu „gazda”.

– Dar de ce? l-am iscodit, strecurându-ne prin spate.

– Multe. Nici nu vrei să știi… L-am privit insistent și a cedat: A fost o poveste cu o fată… O fetiță era pe atunci. Dar nu știu ce să cred. Oricât de idiot ar fi, nu pare chiar atât de…

Nici n-ai habar cât de… este.

– Nu știu ce să zic. Nu vreau să te superi pe mine. Eu cred că povestea aia e adevărată.

Nu puteam să spun mai mult. Nu știam încă ce fel de om e și nu îmi permiteam să risc.

– Și ce te face să fii atât de sigură? a întrebat, în timp ce ieșeam pe alee, spre parc. Am oftat.

– O să afli curând, stai liniștit. Acum lasă asta, am schimbat subiectul, spune-mi tot: de unde vii, cât stai, ce faci, ce-ți place… Ai înțeles ideea, am zâmbit.

– Vin din New York, stau toată vara, fac bine, îmi place de tine…. Ups! M-a luat gura pe dinainte, a surâs dulce.

Să-l cred sau nu?

– Se mai întâmplă. Dar ce faci tu? Adică ești elev, bine. Dar altceva? Ce îți place să faci?

– Ascult muzică, mă plimb, fac fotografii, citesc… N-am CV-ul la mine să îți mai spun, râse, așezându-se pe o bancă, la umbra unui pom. M-am așezat și eu, dar la o mică distanță – declarația lui încă îmi răsuna în minte.

– Și ce o să faci toată vara aici? Adică… Orășelul ăsta nu e tocmai interesant, crede-mă.

S-a apropiat de mine și și-a pus mâna peste a mea, pe bancă. Am simțit cum mi se încălzesc obrajii, dar nu m-am retras – atingerea lui era dulce…

– Dar te am pe tine, nu? șopti, apropiindu-se și sărutându-mi obrazul.

Am oftat involuntar.

– Cred că da… Dar să știi că nu va fi bine când va afla unchiul tău.

– Ce treabă are? murmură.

– Păi… are.

– Pare grav, zise, privindu-mă oarecum nelămurit.

– Cam e… Zâmbea, neștiind dacă să mă creadă sau nu. Vorbesc serios.

– Bine. Tot serios te întreb: ai încredere în mine să stai nemișcată două clipe?

Ups! Să stau sau nu… Mintea mă certa, că nu ar trebui, dar tindeam să am încredere în el, chiar dacă îl cunoșteam de mai puțin de două ore.

– Ar trebui să nu? am șoptit, deși aprobasem deja din cap, fără ca măcar să vreau. A zâmbit și și-a apropiat fața de a mea.

Respirația lui îmi învăluia chipul și am rămas fără respirație. Și-a lipit buzele de ale mele și am rămas așa, gustând din dulceața mută a acelei clipe.

Mă simțeam dorită și doream…

Decât să implicăm poliția…

A doua zi, abia am reușit să îmi văd capul de treburi. Cum verișoara mea se mărita, mama era ocupată cu ultimele aranjamente, tata plecase să culeagă nașii, iar eu rămăsesem să fac curățenie lună în casă, pentru că nu se știa când se ivește musafirul.Așa ajunsesem, deci, să șterg praful, apoi să spăl geamurile la balcon.

De afară se auzeau două voci răstite, în contradictoriu. Mi-am dat seama că disputa avea loc la etajul unu, la Andrew. Deja începuseră? Era abia a doua zi…

Nu reușeam să înțeleg ce spuneau, dar nu era sigur de bine. A sunat telefonul; am renunțat să îi ascult și am răspuns, fără să văd cine apelase.

– Te deranjez? i-am auzit vocea lui Andrew, șoptit, dintr-o încăpere care producea ecou.

– Nu. Ce se întâmplă?

– E idiot. I-a zis lui nu-știu-ce vecină că noi am plănui să fugim de acasă. Și acum mi-a luat cheile și nu mă lasă să ies, zise enervat.

– Ăăă… sună-i pe ai tăi, am propus.

– Știau ce fel de om e și tot m-au adus aici, scuipă el.

– Sună la Poliție atunci.

– Nu pot. Abia a scăpat de poliție…

Deci tot îi lua partea…

– Tu chiar îl crezi nevinovat, nu? am întrebat, oarecum dezamăgită.

– Păi, după faza asta, mă mai gândesc. Dar n-am nicio dovadă pe care să o cred.

„– Cu cine crezi că vorbești?” l-am auzit pe unchiul lui strigându-i prin telefon.

– Andrew, calmează-te. Nu fă ceva ce vei regreta, încercam să îl calmez.

– Eu plec de aici, murmură; auzeam că se mișca, trecând pe lângă unchiul său, care țipa ca din gură de șarpe.

– Dar ușa e încuiată, am constatat, confuză.

Atunci mi-am dat seama cât de nebunească era ideea lui. Am ieșit pe geam la balcon, ca să îl văd pe el cocoțat pe pervazul de la bucătărie.

– Andrew, nu sări! Ești nebun? îi strigam prin telefon. M-am prins cu mâna de geam, de parcă astfel îl opream pe el.

– Ne vedem la locul știut, zise, apoi a aruncat telefonul înapoi în casă – am închis.

A sărit; s-a rostogolit prin iarbă, apoi a rămas întins pe spate. Mi-am ținut respirația, așteptând să dea vreun semn de viață. Vecinul era și el ancorat la balcon, aplecat în afară, dar nu îmi dădeam seama dacă aștepta să se trezească sau nu…

S-a ridicat – am răsuflat ușurată, în timp ce „unchiul” își reluase vociferările. S-a scuturat și a pornit-o în fugă, în direcția opusă parcului, aruncându-mi o privire fugară. I-am făcut cu mâna, apoi m-am uitat spre balconul vecinului, care tocmai își ridica privirea spre mine. Am intrat repede, sperând că nu mă văzuse la geam.

Am fugit și am încuiat ușa, apoi mi-am reînceput treaba – cu cât terminam mai repede, cu atât îl puteam vedea mai repede.

Unde să fug?

– Mama, am terminat, nu mai pot… Pot să ies? mă rugam de mama prin telefon. Făcusem lună totul în mai puțin de trei ore și nu mă credea.

– Bine, ieși, dar dacă nu e totul bine, nu știu ce-ți fac!

– Bine, mama, mersi! am spus și am închis. Am ieșit, încercând să încui cât mai repede, apoi am fugit pe scări și spre parc.

Nu era pe banca noastră… Trebuia să fie acolo; zisese „ne vedem la locul știut”. M-am așezat, oftând și cuprinzându-mi capul cu mâinile.

– Ce-ai pățit? l-am auzit în spatele meu. M-am întors; era sprijinit de trunchiul copacului.

– Am crezut că ai dispărut. A oftat.

– Am vrut. Dar n-am putut… Am… Mai vreau să stau cu tine.

– Din cauza mea te-ai certat cu unchiul tău. Poate nu ar trebui să mai petrecem timp împreună.

– Dar nu înțeleg… Ce are cu tine? întrebă nedumerit.

Nu puteam încă să îi spun… Dacă nu va reacționa cum voiam eu și îi va lua partea vecinului?

– Păi din cauza mea a avut probleme cu poliția.

De fapt, din cauza lui, dar…

– Nu cred. E nevinovat, a zis apăsat, venind în fața mea. I-am făcut semn să se așeze pe bancă, dar n-a vrut.

– La fel de nevinovat ca acum, când te-a închis în casă???

– Asta e altceva!

– De ce?

Am realizat că amândoi ridicasem vocea și că cei care treceau se uitau ciudat la noi.

– Pentru că am venit aici să scap de dependențe… , șopti cu ochii în pământ.

– Ce dependențe? am întrebat, încercând zadarnic să-i surprind privirea.

– Droguri, fumat…

Ăăă… Deci era… Nu părea… Nu știam ce să mai cred.

– Poți să fugi, dacă vrei, îmi făcu semn spre aleea principală.

M-am ridicat și i-am cuprins fața în mâini, forțându-l să mă privească.

– Unde să fug? Acasă, unde sigur mă așteaptă unchiul tău? Acasă, unde nu știu ce faci și unde ești? îi șopteam, apropiindu-mi fața de a lui. Nu pot. Nu meriți să rămâi singur.

– Îmi e rău. Abia rezist să nu trag un fum…

– La droguri, nu te las. Fumat, poate…

A zâmbit. L-am sărutat scurt.

– Și cum mă vei opri? zise, conspirativ.

– Mai vrei să ieși cu mine? Dacă da, renunți la droguri. Scurt și la obiect, am râs.

– Mda… N-am ce zice…

M-a sărutat iar, punându-și mâinile pe spatele meu.

– Nu-ți dau drumul, până nu îmi spui ce are cu tine, îmi zise la ureche. M-am cutremurat – respirația lui îmi atingea dulce gâtul.

A sunat telefonul și mi-a dat drumul – mama.

– Salvată de clopoțel, am zâmbit, apoi am răspuns. Voia să mă duc acasă, să o mai ajut la treburi.

L-am sărutat încă o dată și i-am promis că ies pe seară.

Deși nu voiam, l-am lăsat singur și am pornit spre casă.

Plângi degeaba…

Ca de obicei, scările îmi dădeau fiori. Urcam mai mult pe dibuite, pentru că era întuneric iar luminile – ca de obicei – nu funcționau. Înainte să ajung la primul etaj, „vecinul” a ieșit furios și m-a prins de umeri, lipindu-mă de perete. Am scos un țipăt, dar mi-a pus mâna peste gură.

– Unde e? a șoptit furios. Eu încă încercam să țip și îi dădeam cu pumnii, dar nu reușeam nimic. Mi-a prins încheieturile cu cealaltă mână, strângându-le.

– Din vina ta nu îl pot aduce pe calea cea bună, afirmă, cu o voce înfiorătoare.

Am pufnit; ce inteligență pe el…

– Lasă că te dezvăț eu, zâmbi perfid, dându-mi drumul la mâini și ridicându-mi tricoul, ca să ajungă la încuietoarea sutienului.

Am început iar să-i dau palme și pumni și să încerc să îl împing, apoi am încercat să-i opresc mâinile, dar el reușea să mi le dea la o parte.

A renunțat la sutien, dar și-a coborât mâna pe spatele meu, până a ajuns la pantalon. Am început iar să țip, deși nu mă auzea nimeni, dar nu mai puteam să mișc nici măcar un deget. Îmi era atât de frică, iar atingerea lui dură îmi provoca greață. Unde era tata? Cum de nimeni nu ieșea acum pe scară, dar când eram cu câte-un băiat, toți erau pe la uși? De ce îmi făcea iar asta?

– Plângi degeaba… Nu mai e frati-tu să te salveze acum, șopti, lipindu-și buzele de gâtul meu. L-am împins cu toată puterea mea, dar n-am reușit decât să îl fac să își coboare mâna mai jos.

Plângeam… Pentru că deschisese răni pe care încă nu le închisesem suficient ca să pot trece prin fața ușii lui fără să mă cutremur. A fost acum 10 ani, dar îmi amintesc perfect. Aceleași buze rece, aceleași mâni dure… Atunci nu știam dacă să plâng sau nu, dacă să îl opresc. Eram… pierdută.

Dar acum mi-e scârbă și frică și… nu mai pot să reacționez. Aș vrea să îl omor. Să știu că nu e nicio fetiță care va păți ca mine, care va sta prin tribunale, doar ca să vadă că omul ăla care i-a zis că e normal să se dezbrace în fața lui nu pățește nimic.

Am auzit vorbindu-se pe scară, la parter, și am început să țip iar, dar nu a părut să audă nimeni. Apoi am văzut-o pe Suzy urcând și am vrut să-l mușc de mână, ca să îi spun ei să fugă după ajutor, dar a fost prea târziu. Se oprise la mijlocul etajului, cu fărâma de lumină care venea prin ușa deschisă a ăstuia de la etajul unu. A rămas cu mâna pe spatele meu, privind-o pe Suzy, fără să se miște.

– Andrew!!! strigă ea, cu vocea spartă spre final, dar fără să reușească să fugă, ceea ce aș fi vrut eu să facă. Andrew, Andrew! țipă spre parter.

L-am auzit urcând în fugă; „vecinul” m-a eliberat și l-am împins; s-a lovit de balustradă. Andrew s-a aruncat asupra lui și au căzut amândoi pe scări. Am scos un țipăt, apoi am realizat că Suzy nu mai zicea nimic. Am coborât treptele și am îmbrățișat-o; n-ar fi trebuit să vadă nimic din toate astea…

– Acum nu mai scapi, bolborosea Andrew, dându-i pumni unchiului său, pe care îl ținea la pământ cu genunchiul. Am lăsat-o pe Suzy și am fugit la el, încercând să îl opresc – ar fi putut să îl omoare.

Îi șopteam, tremurând, să se oprească și l-am convins să se ridice.

Am auzit pași pe scări și m-am speriat. Ce urma să facem acum???

Dar merită???

– Ce se întâmplă aici? începu tata, de îndată ce ne-a văzut pe scări.

– Tata…

– Iar tu??? strigă el, sărind la gâtul „vecinului”, care tocmai se ridicase, cu buza sângerând.

Au urmat vreo zece secunde în care toți strigam la tata, Andrew încerca să îl oprească, iar Suzy îmi făcea semne că vecinii încep să iasă pe la uși. Acum ieșeau, când nu mai era nevoie de ei…

Când l-am ridicat pe tata, care îi dăduse deja vreo doi pumni, „victima” se ținea încă bine și a apucat să fugă în casă. Tata s-a repezit la ușă și a început să bată cu pumnii; era plin de nervi, așa cum nu în mai văzusem niciodată, nici în prezența „vecinului”.

– Dacă te mai atingi vreodată de ea…, îi striga el, destul ca să răsune pe toată scara și să se întoarcă, asemenea unei stafii, la mine.

– Tata, gata; tata…, încercam să-l prind de mâini, să-l opresc sau să-l calmez; ceva, orice.

A realizat că îmi tremura vocea și a încetat să bată și să țipe, dar m-a îmbrățișat puternic, de parcă se temea că voiam să fug, știind că s-a potolit – îmi trecea și asta prin cap…

– Ești bine? mi-a șoptit.

– Nu…

Nu eram. Voiam ca tipul ăla să moară, dar nu voiam ca tata să fie responsabil pentru asta.

M-am desprins de tata și am surprins privirea perplexă a lui Andrew; Suzy încă încerca să îi bage pe băgăcioși înapoi în casele lor. Am coborât până la ea și am tras-o de mână, ca să nu se mai certe cu vecinii. Am îmbrățișat-o scurt, șoptindu-i un „mulțumesc”. Ea, ca toată scara, știe despre ce e vorba, deci îi sunt cu atât mai recunoscătoare.

Andrew ajunsese în dreptul nostru, spunând încet:

– Am nevoie de o explicație.

Am vrut să merg după el, înapoi afară, dar m-a strigat tata:

– Nu mai mergi nicăieri, domnișoară. S-a întunecat deja. Hai, acasă!

Am oftat și, după ce i-am aruncat o ultimă privire lui Andrew, care ieșea cu capul între umeri, am urcat după tata, presată de privirile vecinilor, din spatele ușilor.

– Tata, nu mai fă din astea! Ne bagi pe amândoi direct în mormânt, l-am certat, înainte să ajungem la etajul nostru.

– Dar merită…

– Să faci închisoare pentru el? Nu prea cred.

– Dar el…

– Încetezi??? Merită și o va face. Dar acum, tot noi suntem vinovați pentru vătămare corporală.

Învățasem toate prostiile astea stând prin tribunale.

– Dacă face plângere…, începu el, dar renunță la idee.

– A fost legitimă apărare, ce a făcut Andrew. Ce ai făcut tu, a fost clar răzbunare.

– Ai minți pentru mine? se opri în fața ușii.

– Da. Dar asta înseamnă alte luni prin tribunale, pentru tentativă de viol…

A oftat; nu voia să-mi facă asta, știu, dar eu eram dispusă să fac orice ca să scap de el.

– Trebuia să ne mutăm, am bolborosit, mai mult pentru mine, trecând pe lângă el și intrând în casă, unde mă aștepta mama.

Parcă nici nu i-aș mai spune de toate astea…

Noapte bună, îngeraș!

Un apel în mijlocul nopții, la care răspund fără să aprind lampa, fără să vad cine suna.

– Te-am trezit, nu? i-am auzit vocea înceată.

– Nu contează. Unde ești?

– Acasă. Adică aici, la tine în bloc.

– Și ce faci?

A înjurat pe înfundate, abia apoi mi-a răspuns.

– Stau, închis în camera mea. Dacă îl mai aud vociferând, îl omor, a murmurat, înfricoșător de serios.

– Doamne, ești nebun? am bolborosit, încercând să nu mă fac auzită de ai mei.

– Nu… Dar… Acum știu ce are cu tine și… Nu merită să trăiască.

– Dar tu, în închisoare???

– Nu mai vreau să mă uit la el, spuse, cu o scârbă evidentă în glas.

– Păi du-te acasă…

– Nu mă primesc, oftă.

– Atunci fă bine și fii cuminte aici. Să nu iasă nimeni pe ușă într-un sac. A râs amar. Vorbesc serios!

– Să trăiți, șefa!

Am stat câteva clipe fără să zicem nimic.

– Mi-e dor de tine…

– Și mie, dar tata… Adică îl cred și pe el. Chiar… Vii cu mine la nuntă?

– Mă și însori? râse.

– Nu, măi, la nuntă la verișoara mea.

– Mă primește?

– Vorbesc cu tata și se rezolvă. Nu ești tu salvatorul meu? am zâmbit în întuneric.

– Ba da… A oftat iar. Vin, vin.

Yupy! Acum nu urma să mă simt singură, printre atâtea flori și cadouri și urări de bine.

– Super! Acum dormi. Mâine la zece sunt la tine la ușă. Noapte bună, îngeraș!

Era incredibil cât de dor îmi era de el. Nu mai simțisem nimic de acest fel pentru nimeni și nu știam cum să reacționez.

– Sofia, intră mama în cameră, imediat ce închisesem telefonul, nu poți dormi?

– Nu, mamă, a sunat cineva… Greșise numărul.

– Aha.

– Crezi că poate veni și Andrew la nunta lui Meddy?

– Dacă vrea, da.

– Mersi! Noapte bună, mama, i-am urat, sugerându-i să iasă.

A ieșit, stingând și lumina, și am adormit, fericită.

Aveam măcar câteva ore de fericire cu el…

Noi doi și o mie de dolari

Era șapte de dimineață, dar, evident, mama mă trezise odată cu cocoșul, ca să o mai ajut – la ce, nu știu, având în vedere că totul era deja aranjat de ieri de la prânz. Mă pusese, însă, să mai cumpăr niște băuturi răcoritoare, de parcă nunta se ținea la mine acasă, nu la restaurant.Așa că, vrând-nevrând, am plecat în căutarea unui magazin deschis la ora asta, într-o zi de sâmbătă. La etajul unu, pentru prima oară de mulți ani, nu am tresărit, temătoare, ci am zâmbit, știind că îl voi vedea peste puțin timp. Dinăuntru se auzeau, totuși, niște zgomote cel puțin ciudate. Metalul atingând rece podeaua, apoi un suspin; apoi altele… Era Andrew cel care plângea, dar…

A început să-mi bată inima mai tare; mă temeam că totuși s-au certat și el nu ieșise bine – știam că moșul are putere fizică…

Am ciocănit și, pentru o clipă, nu s-a mai auzit nimic. Apoi au revenit suspinele. Știam că risc enorm, dar am ciocănit iar și i-am șoptit numele. Nu mi-a răspuns nimeni. Am încercat instinctiv ușa care, surprinzător, era descuiată. Am pășit înăuntru și l-am văzut stând pe un scaun, pe hol, cu coatele sprijinite pe genunchi și mâinile pătate de sânge.

– Dumnezeule! am închis repede ușa, pentru că îmi știu vecinii, și am căzut în genunchi, la picioarele lui. Cuțitul era pe pardoseală, strălucind sângeriu. I-am prins fața în mâinile tremurânde, încercând să-i surprind privirea:

– Andrew, ce-ai făcut? Andrew…

Mă privea cu ochii goi, iar mirosul de sânge îmi provoca greață.

– Hai să te speli pe mâini, l-am tras spre bucătărie. S-a mișcat ca un robot, dar măcar era clar că el nu era rănit.

– Fugi, începu cu vocea răgușită, du-te acasă; nu ai fost aici, mă întoarse de umeri și mă împinse spre ușă.

– Stai! m-am prins de toc și m-am lipit de el. Cum să plec? Ești nebun?

– Nu vezi? Trebuie să pleci! țipă la mine. Nu te pot băga în asta.

– Sunt deja! m-am răstit și eu. Nu plec!

A oftat – sunt nesuferită… Știu, dar nu pot să-l las aici, așa. Nici pe mine nu mă pot lăsa așa…

– Hai cu mine! zise, luminat de o idee.

– Unde?

– Să fugim undeva! Plecăm de aici pentru o vreme, continuă, căutând ceva prin bucătărie.

– CUM??? Să-mi las familia, casa, și să plec cu tine, fugind de poliție, fără bani?!?

– Am bani! zise, fluturând un teanc, cu ochii sclipindu-i. Am negat puternic.

– Te rog! Ne arestează pe amândoi dacă ne găsesc aici. Așa, plecăm, află de moartea lui târziu, noi eram deja dispăruți, forțăm ușa, să pară crimă la întâmplare… problemă rezolvată.

Îmi era teribil de frică de omul care apărea în fața mea, dar ideea de a face ceva ilegal, imoral, ilogic, era mai mult decât tentantă.

– Câți bani ai?

– Câteva sute… Abia pare și jaf…

Fir-ar! Era prea periculos. Dar voiam să scap, voiam să îi simt buzele peste ale mele, degetele coborând pe spate, parfumul lui peste perna mea… Voiam tot ce îmi interzicea mintea să fac. Am strâns din ochi puternic – poate mă trezeam din vis; nu s-a întâmplat.

– La dracu’! Dacă tot intru în pușcărie, măcar să o fac cu inima împăcată, am zis oftând. A izbit ușa – pentru efect –, a șters cuțitul de urmele lui, apoi am fugit amândoi pe scări, fără să ne uităm în urmă.

Noi doi și o mie de dolari…

Publicitate