M-a trezit un ceas cu cuc, lucru extrem de ciudat, de vreme ce singurul ceas cu cuc pe care l-am văzut vreodată se află la bunica, la țară. Eram, totuși, acasă. Draperiile lila erau trase – să fi fost furtună azi-noapte? – și lăsau să treacă doar un strop vag de lumină. Ceasul digital de pe birou indica ora 10 fix. M-am trezit devreme pentru o zi de duminică, după ce, aseară, am rămas pierdută în paginile unei cărți până pe la două. Mă ridic în șezut. 10 puncte luminoase, ca flacăra unor lumânări, se profilează pe perete, în fața mea. Probabil de afară. Dau pătura de pe mine și mă cuprinde un frig dureros, așa că mă ascund înapoi în așternut. De ce e așa frig? S-a stricat centrala? Sau… nu. Cine să-mi fi deschis geamul? Nici nu cred că s-au trezit ai mei.
Dintr-o dată, un fulger luminează camera. Apoi vântul lipește de fereastră lacrimi grele de toamnă, tunetele urlă, fulgerele despică cerul. Îmi ascund fața sub pernă. Urăsc furtunile…
Ploaia încă se lovește de geam când aud o șoaptă. De fapt, mai multe, dar nu le înțeleg. Pare a fi o melodie fără versuri ascultată de toți vecinii pe o rază de patru apartamente. N-o recunosc. Îmi ridic capul, atentă la linia melodică. Pe birou, o lumânare își arde ultimele minute. Dumnezeule! Sar din pat și o sting, suflând rapid în ea. Cum am putut să o las așa? Dar de ce am aprins-o? Sigur a fost furtună și s-a luat curentul. Tot ce-mi amintesc, însă, e că personajul rămăsese închis în conac cu trei fantasme ale morții. Apoi… Nici nu știu să-mi fi făcut rugăciunea, așa cum obișnuiesc atunci când mă afund în pătură, înainte să adorm. Acum realizez că nu mai e frig, ci… cald? Foarte cald. Ca într-o zi toridă de august. Întind mâna spre calorifer, dar e călduț. Nu putea el face temperatura asta. Ropotul a încetat, dar nu îndrăznesc să trag draperiile. Aud vântul șuierând și niște clopoței sunând, ca aceia de se agață la geam. Doar că pe aici nu are nimeni așa ceva. Știu sigur. Îmi cad ochii înapoi pe pernă și tresar. 10 petale de trandafir galben. Cum…?!? Îmi vine miros de ars și realizez că lumânarea nu s-a stins de tot, ci fumegă, firul alb dansând pe ritmul melodiei șoptite. Îmi umezesc degetele și prind fitilul. Dar nu vrea să se stingă. Mda…
Cartea de pe noptieră se deschide de parcă un vânt puternic o răsfoiește, deși nu are cum. Foile se schimbă, când înainte, când înapoi, ca și cum un suflet nevăzut caută ceva anume. Stau lângă lumânarea care se aprinde iar – singură! – și aștept; să mă trezesc sau să înceteze farsa asta. S-a oprit. A găsit pagina și, de o mână nezărită, firul verde folosit ca semn de carte se așează firav între pagini. Mă apropii și citesc. „Sunt singur în castel, cu acele femei îngrozitoare.” Ultima frază a capitolului, ultima pe care am citit-o. îmi atrage atenția numărul paginii: 100. Mă uit la ceas – e încă 10 fix. E imposibil! Trebuie să fi trecut măcar cinci minute de când… de când m-am trezit. Sper să se fi stricat ceasul. Cele 10 reflexii apar din nou și foile cărții se mută, iar. S-au oprit la pagina 10.
Simt că o iau razna și trag draperiile. Un soare blând mă orbește o clipă. Nici urmă de furtună, vânt sau umezeală. Totul e uscat, cerul limpede. Deschid fereastra – niciun clopoțel. Aud un zumzet în spate și mă întorc. Petalele, lumânarea, umbrele, mirosul de fum. Toate au dispărut. Doar cartea a rămas la sinistra pagină întreagă-10.
Îmi cad ochii pe calendar. Data de azi e încercuită de superstițioasa mea soră.
10 octombrie 2010…
Andra Pavel 