Fugind de realitate (partea a doua)

 

               Am reușit, într-un final, să mă dau jos din pat. Abia atunci am realizat că era sâmbătă; sau, cel puțin, știam că ultima zi pe care mi-o aminteam fusese vineri.

Să cobor scările mi-a luat mai mult decât de obicei, dar glasurile voioase dinspre parter m-au făcut să grăbesc pasul. Era prima dimineață în care mă bucuram să intru într-o sală plină cu copii.

               – ‘Neața! am zis, realizând că vocea mea suna inuman. Toți copiii au venit în jurul meu, aducând cu ei un val de exclamații, de genul „Ce bine că te-ai trezit!” sau „Mi-a fost dor de tine!”. Deci nu visasem…

               – Bună dimineața și vouă, le-am zâmbit, făcându-mi loc printre ei. La măsuța de cafea stăteau doamna Blake și Cris, greu de recunoscut cu bandajele de pe față.

               – Arată urât, am constatat, așezându-mă pe un scaun. A dat din cap.

               – Nu doare. E doar pentru compasiune din partea fetelor, glumi, deși era evident că îl durea destul de rău.

               – Doamnă Blake, îmi cer scuze pentru… am început, dar a ridicat un deget și m-am oprit.

               – Slavă Cerului că ești bine. Restul e trecut. Am mulțumit din priviri, în timp ce a sunat la ușă.

               – Dacă mă scuzați, se ridică doamna, pornind să deschidă.

               – Ce dracu’ s-a întâmplat? l-am întrebat pe Cris, imediat ce n-am mai zărit-o pe doamnă.

               – Păi, începu el, după ce ți-a injectat un drog – habar n-am ce –, au vrut să te bage într-o dubiță. l-am înjunghiat pe ăla mare, dar celălalt a fugit. Te-am dus la spital, apoi am sunat aici.

               – Cu ce puii mei l-ai înjunghiat? Nu era cea mai necesară întrebare, dar îmi atrăsese atenția.

               – Doar nu credeai că umblu fără acoperire, seara, pe străzi. Avea sens, doar că eu nu prea mă puteam concentra la nimic.

               – Cât am stat în spital? Ce zi e azi? am întrebat, căutând instinctiv cu privirea un calendar.

               – Doar o noapte. Azi e duminică.

               – Aha. Cred că… Mulțumesc! Și scuze că te-am băgat în asta.

               – Mna, tu îmi ziseseși.

               – Mama mă-sii! Dacă nu eram eu în legătură cu toți traficanții… am sărit.

               – Stai, mă, că doar nu era vina ta.

               – Ba da, fir-ar să fie, eu cu Gabe „al meu”. Că… începusem eu să mă critic cu voce tare, gesticulând, când am văzut doi polițiști în ușa camerei. Iar gabori…

               – Bună ziua, am spus, lăsând mâinile pe lângă corp.

               – Da, sigur, răspunse unul dintre ei. Cine e Cris Dale?

               – Eu, zise Cris, ridicându-se încurcat.

               – Te rog să te întorci și să pui mâinile la spate, îi „ordonă” polițistul, pregătindu-se și pentru o posibilă opunere a arestatului. Cris a făcut întocmai, fără mișcări bruște, aruncându-mi priviri pline de regret.

               – De ce?!? l-am întrebat pe cel care îl imobiliza pe Cris, punându-i cătușele, timp în care celălalt îi citea drepturile: „Ai dreptul să nu spui nimic…”

               – Pentru ucidere din culpă, se răsti la mine, bruscându-l, deși Cris nu opunea niciun fel de rezistență.

               – Dar ce dovezi aveți?

               – Domnișoară, mă opri polițaiul, nu interveniți, sau vă arestez și pe dumneavoastră. M-am dat un pas în spate cu mâinile ridicate.

               – Cris, scuze… O să vin…

               – Lasă-mă. Mă descurc eu, îmi strigă, ieșind din casă, cu polițiștii bruscându-l.

               Am căzut pe un scaun și mi-am îngropat fața în mâini; începusem să plâng. Îl arestaseră pe Cris din cauza mea; dar n-aș fi putut nici să mă declar vinovată. Nu voiam să merg la închisoare. Dar nici pe el nu puteam să-l las acolo.

               – Sonia, nu fă vreo prostie. Familia lui Cris o va scoate la capăt, zise doamna Blake precaută.

               – Dar nu știți cum stă treaba, am zis șoptit, încercând să-mi șterg lacrimile.

               – Ba știu. Replica m-a făcut s-o privesc drept în ochi. Mi-a spus Cris. „Shit. De ce? De ce i-a spus???”

               – Deci… Când plec? am întrebat, cu privirea din nou în pământ.

               – Când împlinești optsprezece ani. Desigur, poți pleca oricând vrei, cu condiția să te și întorci.

               – Vă mulțumesc. „Deci nu mă dădea afară. Încă.”

               – Nu fă nicio prostie, repetă ea, pe un ton rece.

               – Nu pot să-l las să plătească pentru mine.

               – Ai grijă ce faci, mă avertiză ea, pe un ton blând însă.

               – Trebuie să plec, am zis, ridicându-mă brusc.

               – Nu vreau să te pierd, mi-a șoptit, când eram la ușă. I-am întors un zâmbet înainte să ies.

               Până am ajuns la secția de poliție, toată puterea mea era concentrată pentru a mă abține să plâng. Acum două zile eram fără nicio grijă, iar azi fugeam de mafioți, în căutarea unei arme. Cum dracu’ am ajuns în situația asta?

               Intrată în sediul poliției, m-a acostat unul dintre polițiștii care veniseră mai devreme.

               – Ce cauți aici?

               – Am venit să vorbesc cu…

               – Cine ești? interveni un bărbat, îmbrăcat într-un costum scump.

               – Sonia Brown.

               – A, tu. Las-o să treacă, îi spuse el polițistului, care se dădu un pas în spate. Am pornit pe holuri, urmându-l pe bărbat.

               – Dumneavoastră cine sunteți? l-am întrebat. Suna atât de formal! Dar, măcar acum, ar trebui să las ironizările mele și tupeul și să mă comport decent.

               – Daniel McGuire, avocatul domnului Dale, răspunse, întinzând mâna. I-am strâns-o scurt, încercând să țin pasul cu el.

               – Îl puteți scoate de aici?

               – Nici nu vor să-mi arate dovezile împotriva lui, scuipă bărbatul, evident enervat.

               – Deci ar trebui să-l elibereze. Mai știam și eu câteva lucruri.

               – Nici asta nu vor. Am pufnit, iar el s-a oprit, deschizând o ușă.

               – Doar cinci minute; și trebuie să stau cu voi, șopti, făcându-mi semn să intru.

               – Cris, ești bine? O întrebare stupidă, dar prima care mi-a ieșit din gură. S-a ridicat și m-a îmbrățișat, puțin cam repede, căci n-am avut timp să reacționez. Am văzut în reflexia unui geam cum avocatul încerca să-l convingă pe polițistul care era de pază să iasă. Polițistul a ieșit, iar avocatul s-a așezat pe scaun, zâmbind  – nu știu dacă mie sau celor care ne priveau de pe partea cealaltă a geamului întunecat.

               – Ți-am spus să nu vii, zise Cris, depărtându-se un pas.

               – Sigur. Știi că eu sunt…

               – … Îndrăgostită lulea, continuă el; de fapt, eu voiam să zic „vinovată”, dar am înțeles că suntem urmăriți când s-a încruntat la mine.

               – Trebuie să fac ceva, am spus, mult mai atentă acum la înțelesurile vorbelor mele.

               – Ba nu. Domnul McGuire este cel mai bun avocat pe care îl cunosc părinții mei. Scap imediat, zâmbi, încercând să mă convingă să nu fac nimic.

               – Voi mai face o vizită, am afirmat, dându-i de înțeles prin tonul vocii că am un plan.

               – Nu are rost, insistă. Ți-am zis că ies repede.

               – Dar eu sunt îndrăgostită, ai uitat?

               Vorbeam codat, lucru ce a părut să-l mulțumească pe avocat; puteam foarte bine să fi spus adevărul despre vizite și dragoste.

               – S-au scurs minutele, intră polițistul. Trecuseră abia două, eram sigură, dar ăștia sunt tare enervanți. l-am sărutat pe Cris pe obraz – doar eram sub acoperire –, apoi am strâns, din nou, mâna avocatului.

               – Se rezolvă, i-am șoptit, iar el doar a dat din cap.

               –Hai, gata, mă împinse polițistul spre ieșire.

               – Mâine răsare soarele, i-am spus lui Cris, exact înainte să mă trezesc cu ușa trântită în față.

               Am ieșit pornită din clădire, direct spre internatul liceului.

                                                                          ***

               – Gabe, te rog să deschizi ușa. Uram să vorbesc cu o ușă închisă, cum uram, de altfel, holul acela.

               – Intră, nu-i încuiat, mi-a răspuns. Am rămas o clipă cu mâna pe clanță: dacă era Mafiotu’ acolo și era o capcană? Trebuia oricum să dau de el odată și-odată. Am oftat, deschizând ușa și intrând în cameră.

               Era singur; stătea pe pat, cu ochii în tavan.

               – Ce faci? mă întrebă, absent.

               – Nu bine. Am nevoie de pistolul tău. A sărit din pat ca ars.

               – Ești nebună? Am ridicat o sprânceană. Nu, nu și nu! se răsti, gesticulând nervos. Mi-am dat ochii peste cap și m-am dus la dulapul cu haine. Dacă nu voia să mi-l dea, îl luam și singură.

               – Am zis…, începu, venind spre mine.

               – Stai acolo și taci, am spus, privindu-l furioasă. Dacă te apropii îți rup mâinile, l-am amenințat. S-a așezat înapoi, sprijinindu-și capul în palme – știa că pot s-o fac și pe asta.

               – Unde stă Mafiotu’? l-am întrebat în timp ce îi răscoleam hainele.

               – Peste tot.

               – Unde îl găsesc azi? am replicat, enervată că nu dădeam de pistolul ăla.

               – Stai să văd, zise, apelând pe cineva pe mobil.

               – Pe cine suni?!? am sărit.

               – Vrei sau nu să afli? Am oftat; sigur că voiam să aflu.

               – Nu știi unde sunt, am cedat, trecând pe raftul de jos al dulapului.

               – Hei, ce faci, măi? începu Gabe. Băi, uite care-i faza, vreau să fac o afacere cu tine, dar nu știu unde să te găsesc. „Ce bine se înțelegeau ei doi!” Aha, am înțeles. Da, știu, dar nu sunt sigur că ajung azi.

Ce mult riscă… Dacă nu-l găsesc acolo, sau dacă nu-l omor, pe Gabe se va răzbuna. Să-l omor… Chiar eram eu cea care gândea așa?

               – Bine atunci. Da, mersi. Pa, zise și închise telefonul.

               – Deci? l-am iscodit.

               – Știi fosta sală de dans de lângă parc?

               – Da… Unde naiba e? am bombănit, dezordonându-i și mai mult hainele, și așa dezorganizate.

               – Cică e acolo. Că a cumpărat locul și îl renovează.

               – Singur?

               – Nu mă cheamă când sunt și alții pe acolo.

               – Mda… Eu nu eram chiar așa convinsă; sigur se aștepta să-l caut.

               – E în cutia de sus, zise nemulțumit. Am întins mâna și am simțit materialul rece al micului pistol. L-am luat și l-am ascuns sub palton, susținut de cureaua de la pantaloni.

               – Ești nebună.

               – Azi, da, am confirmat, vrând să ies. Mersi!

               – Să îl aduci înapoi să îl curăț. Ți-ai lăsat deja amprentele. M-am oprit.

               – Sper că nu mă dai de gol, am replicat, rece. Realizasem prea târziu faza cu amprentele. Sigur pot să trag cu el?

               – Da, mă. Dar nu sunt decât trei gloanțe. Trebuie să mai fac rost. Nu te dau de gol, dacă-mi spui ce vrei de la Mafiotu’.

               – Să-l omor, am spus, închizând ușa în urma mea.

               Am fost foarte atentă la toate ușile de pe hol de data asta, dar nu era nimeni. Pistolul – prima oară când puneam mâna pe el – atârna din ce în ce mai greu, parcă simțindu-i răceala pătrunzându-mi prin oase și înghețându-mi rațiunea. Am fost întotdeauna conștientă de atitudinea mea schimbătoare, dar n-am putut să mă controlez sau să renunț, nici acum când, dacă mă prindea vreun gabor, deveneam clientă cu domiciliu stabil a închisorii.

                                                                          ***

               Stăteam de două ore în parc atunci când am realizat că era seară. Încă nu se întunecase de tot, iar soarele rozaliu, plângându-și apusul, arunca priviri sfidătoare clădirilor, care se înroșiseră. „Rușinoasele!”, am pufnit în gând. Dar tocmai eu vorbeam de rețineri. Eu, care priveam ferestrele acoperite cu ziar ale fostei săli de dans fără să merg acolo, fără să îl înfrunt pe gaborul ăla corupt și afemeiat și să-l oblig să îl elibereze pe Cris.

               Gata! Trebuie s-o fac! Nu intenționam să-l las pe Cris o noapte acolo, singur. Ori îl scăpam, ori îi deveneam colegă de celulă. M-am ridicat, strângând pumnii în buzunar, încercând să uit de vântul care intrase în mine cu totul și de bătăile nebunești ale inimii.

               Am traversat strada, sub claxoanele unor șoferi care considerau că au tot dreptul să gonească pe stradă ca la raliu. Sunetele mi-au adus în gând ultima seară pe care mi-o amintesc, când fugeam prin fața mașinilor, ca o nebună, sperând zadarnic să scap de aleea aceea întunecată. Am oftat, vrând să risipesc amintirile, și am grăbit pasul.

               Am rămas cu mâna pe ușă, încercând să vizualizez ce se va întâmpla, dar în mintea mea rămânea o ceață densă. Nu se auzea nimic din interior; am tras de ușă – era descuiată. Am pășit încet, încercând să fiu atentă în toate direcțiile.

               – E cineva? am întrebat, dar a ieșit mai mult o șoaptă. Ușa s-a închis, furând și ultimele raze ce luminau încăperea. Nu vedeam nimic; încercam să ascult.

               Am auzit pași în partea cealaltă a sălii, apoi s-a aprins lumina. Era „domnul  Gray”, într-o pereche de blugi pătați cu vopsea șu un tricou ce fusese, original, alb, ștergându-se pe mâini cu o cârpă. Nu mă văzuse.

               Nu știam dacă să îi atrag atenția sau să îl las să mă vadă el.

               – Hei, i-am strigat; ecoul s-a reflectat dureros și mi-am pierdut, pentru o clipă, respirația.

               – A, domnișoara Brown, zise el, ridicând privirea. Părea mulțumit că apărusem; știam eu că mă așteaptă.

               – Singur? am întrebat, căutându-i cu privirea pe amicii lui.

               – Din cauza ta, replică.

               – Cum așa? Încercam să par calmă, detașată; nu știu cât de bine mi-a ieșit.

               – Fratele meu a murit din cauza ta.

               Deci tipul ăla solid era fratele lui. Acum avea sens; dacă individul murise, într-adevăr fusese vina lui Cris. Și, deși era legitimă apărare, cine ne-ar fi crezut?

               – Păi, scos din context, da. Dar tot tu ești de vină.

               – Cum îndrăznești? replică rece, pe un ton înspăimântător.

               – Ce dracu’ aveai cu mine? am început, tare, știind că ecoul îmi face glasul necruțător. Și de ce l-ai implicat și pe el? Ca să nu mai vorbesc că ai fugit ca o găină! Se înroșise tot; la fel și eu, din cauză că spusesem totul dintr-o suflare. Dar nu-mi era teamă; aveam asigurarea unei arme.

               – M-am întors, dar murise deja, șopti, cu ochii sclipind de durere.

               – Dar voi… tu, ce puii mei voiai să-mi faci?

               – Nu te omoram, ce dracu’! țipă din partea cealaltă a încăperii.

               – Nu, era mai rău, i-am retezat-o.

               – Doar pe el îl mai aveam… zise, oftând.

               – Ha! am pufnit. Eu nu mai am pe nimeni de zece ani, tot din cauza unui idiot ca tine! i-am strigat, dar vocea mi s-a spart la sfârșit. A ridicat privirea și am realizat că eram pe cale să plâng. Am inspirat adânc; nu puteam ceda în fața lui.

               – De ce zici că ai venit? întrebă el, făcând un pas în față.

               – Eliberează-l pe Cris!

               – Cine?

               – Pe tipul care era cu mine, am replicat.

               – Ce amuzantă ești! zise, râzând amar. Nu se poate.

               – Ba se poate. Apropo, ce aveai cu mine?

               – Toate târfele lui Gabe sunt și ale mele.

               – Idiotu’ dracu’ ce ești! Hai, sună și spune-le să-i dea drumu’.

               – El e criminalul fratelui meu, răspunse.

               – Iar eu voi fi al tău, l-am amenințat, știind că nu arunc doar vorbe în vânt.

               – Sigur. Pe asta n-am cum s-o cred. Nu mai bine te duci acasă?

               – De ce, pentru că știi unde să vii la noapte?

               – Ce dracu’, crezi că de tine stau eu în loc?

               – Ar fi bine să nu. Suni azi? am insistat.

               – Nu sunt. Am oftat. Obligă-mă.

               – Dacă insiști… am zis, scoțând pistolul.

               Mă simțeam oribil cu el în mână, dar privirea uimită, speriată în oarecare măsură, a Mafiotului, m-a făcut să las conștiința deoparte.

               – Cu apă? Sau e brichetă? râse.

               – E pe bune. Acum sună. A negat din priviri.

               Era relaxat. Prea relaxat pentru un tip care era amenințat. Iar eu mă simțeam ca o criminală. Îmi doream din tot sufletul să îl omor, să scap lumea de un tâmpit. Dar trebuia întâi să obțin de la el ceea ce voiam de la început.

               – Sună odată! Chiar e mai important decât viața ta? i-am strigat, furioasă că mă obliga să îl omor.

               – Nu mă poți atinge, șopti, plin de sine.

               „Nu pe dracu’!” am gândit și am apăsat pe trăgaci, nimerindu-i genunchiul stâng. A scos un țipăt și a căzut.

               – Idioato! îmi strigă, ducând mâna la rană, din care țâșnea un lichid roșu, imprimând peretele. Mi s-a făcut greață, dar am încercat să mă concentrez pe furia aruncată tot asupra lui.

               – Sună-i!

               – Sau ce? Mă omori? zise, gâfâind de durere. N-ai decât.

               – Nu te omor. Te fac să suferi și mai tare. M-am apropiat, ca să mă asigur că nu are arma la el, apoi am realizat că era pe o măsuță, mai departe. M-am dus acolo și m-am așezat pe un scaun.

               – Eu am timp, am zis calmă. Sentimentul pe care-l trăiam era mult mai intens decât mă așteptasem. Nu regretam și nu intenționam să renunț. N-aveau decât să mă aresteze a doua zi. El țipa deera mult mai intens decât mă așteptasem. nu la el, apoi am realizat că era pe o măsuță, mai departe. e el durere; chiar nu-mi păsa. Poate vedea și el cum trăisem eu până acum, cu fiecare zi rupând o altă parte din sufletul meu.

               – Știi că vei plăti pentru asta. Chiar vrei să treci din internat în închisoare?

               – Poate. Măcar o fac cu conștiința împăcată.

               – E chiar atât de important băiatul ăla?

Chiar; era? De ce făceam asta? Era ceva?

               – Nu mai pot da înapoi, așa-i? am întrebat, ironică, încercând să evit adevărul din gând.

               – Așa-i. Sună la Salvare.

               – Întâi la colegii tăi.

               – Nu.

               – La dracu’! sună odată! O fi singurul care scapă! Mai vrei să mergi?

               – Unde?

               – Idiotule! Sună sau te împușc și în dreptul, l-am amenințat, îndreptând pistolul spre genunchiul nerănit.

               – Nu o vei face, concluzionă.

               – Ce puii mei crezi că fac cu pistolul ăsta?

               – Nu mai ai gloanțe, afirmă foarte sigur pe el, deși n-avea pic de dreptate.

               – Mai am un pistol, i-am arătat arma lui de pe masă.

               – Tu chiar vrei să mă omori, nu? întrebă, serios de data asta.

               – Tu ce dracu’ crezi? Nu, nu vreau să te omor, dar eliberează-l pe Cris.

Nu știu de ce am recunoscut ce voiam de fapt și că nu intenționam să îl omor.

               S-a mișcat brusc, vrând să se ridice și am apăsat pe trăgaci, nimerindu-i coapsa dreaptă. A căzut înapoi, strigând de durere.

               – Bine! Bine! Dă-mi telefonul ăla! țipă la mine. Am luat mobilul de pe masă și i l-am aruncat, cu mișcări calme. L-a prins cu mâna, însângerată, strâmbându-se de durere la fiecare mișcare.

               – Dacă suni la Urgențe, te omor pe loc.

               – La dracu’, mormăi, ștergând ceva de pe ecran. Îi sun, îi sun!

               – Bine…

               – Alo. Sunt Gray. Am realizat că am făcut o eroare. Lasă-l pe Dale să plece; am greșit eu. Da, sigur… Sunt bine… Păi, ce, tu dormeai? … Da, hai, lasă-l; fac raportul de dimineață. Pa.

               – Dă-l încoace! i-am cerut telefonul. Mi l-a aruncat și m-am uitat la apeluri; se pare că sunase pe cine trebuia.

               M-am ridicat, vrând să plec. Nu aveam habar dacă urma să-l omor, sau să-l las așa, poate chiar să sun la Salvare.

               – Unde pleci? Sună la Urgențe! La dracu’! oricum înfunzi pușcăria! Nu te las! îmi strigă, înăbușindu-și durerea.

               Știu că îl durea; o știu, o vedeam pe fața lui. Devenise din vânător – în acea noapte – în vânat. Iar eu mă simțeam mai josnică decât în toate momentele din viața mea, adunate. Voiam doar să fug de acolo și să scap de pistol; îl simțeam prea murdar, prea greu. Pe de altă parte, eram sigură că urma să mă aresteze pentru asta; n-aveam ce face, nici să fug, nici să mă apăr de ceva ce făcusem.

               – Nu mă lăsa așa! zise, încet, obosit.

               – Nu te las, am șoptit și mi-am ridicat arma spre pieptul lui. M-a fixat cu privirea, înghețată, înfrântă. Deși îmi asumam un risc, am închis ochii și am tras. L-am auzit căzând; abia apoi am deschis ochii.

               Murise. Sau, oricum, urma să se întâmple în curând, având în vedere cele trei răni. Am pus arma înapoi la spate, realizând că telefonul lui era la mine în buzunar. L-am șters cu batista, apoi l-am aruncat lângă el, jos. Am căutat prin încăpere să văd dacă este vreo cameră de supraveghere care să fi filmat scena, dar nu era. Am ieșit, folosind batista când am pus mâna pe clanță.

               Îl omorâsem. Frica intra în mine cu fiecare pas pe care îl făceam în întuneric. Dar nu trebuia să mă gândesc la asta, dacă voiam să rămân lucidă, să scap de pistol și să nu mă predau poliției.

               Am intrat într-un magazin și i-am cerut vânzătorului ceva care să înlăture orice urmă. Mi-a dat un spray pentru curățarea geamurilor – „cel mai bun”, zicea el. Cel mai scump, de fapt, dar aș fi dat tot ce aveam pe mine ca să scap de amprentele de pe armă.

               M-am oprit pe o alee întunecată și, asigurându-mă că nu mă vede nimeni, am început să șterg pistolul. Posibil să fie în zadar, dar trebuia să fac ceva. Am aruncat spray-ul într-un coș de gunoi și am pornit spre internat.

                                                                          ***

               N-am mai bătut, ci am intrat direct – nu voiam să-l trezesc. El era însă în picioare, privind pe geam și bătând pasul pe loc.

               – Hei, am șoptit. S-a întors și i s-a luminat fața. M-a îmbrățișat, oftând.

               – Ce-ai pățit? l-am întrebat, îndepărtându-l ușor de mine.

               – Am crezut că… Mi-am făcut atâtea griji!

               – Sunt bine, vezi? i-am spus, făcând o piruetă, cu mâinile în aer.

               – Asta înseamnă că…

               – Ți-am adus pistolul înapoi, i-am repezit-o. Nu puteam să aud adevărul, mai ales spus de el. L-am scos, folosindu-mă de bucata albă de material, cu flori imprimate la colțuri.

               – Dar ai…

               – Am curățat-o de amprente, l-am întrerupt din nou. Nu mai are gloanțe, am spus, punând-o pe birou.

               – Mă gândeam să-ți spun că are mai puține, zise, examinând-o.

               – Ai făcut bine că nu m-ai mințit.

               – Nu sunt sigur, bombăni, încruntat.

               – Mulțumesc, i-am zâmbit, sărutându-l scurt. Trebuie să merg acasă, să fac o baie. A dat aprobator din cap. Ne vedem mâine!

               – Sper, șopti, în timp ce ieșeam.

               Până acasă aproape am fugit, uitându-mă mereu peste umăr. O durere amară mă făcea să-mi pierd respirația, dar încercam să o ignor. Dacă mă lăsam doborâtă de sentimente, nu mai ajungeam acasă, și nu voiam să-mi petrec noaptea pe stradă.

               Am intrat încet și am vrut să fug în sus, pe scări.

               – Sonia? mă strigă doamna din sufragerie. M-am întors din drum, oprindu-mă în ușă, fără să zic nimic.

               – Doamne, ești bine! răsuflă ușurat Cris și mă îmbrățișă.

               – Ce faci? întrebă doamna, încet. Am oftat, încercând să-mi ascund lacrimile; mă simțeam protejată și liberă să dau voie durerii să mă sfâșie în mii de bucățele, iremediabil pierdute în timp.

               – Sunt obosită. Aș vrea să fac un duș și să dorm, am răspuns, desprinzându-mă de Cris. Mă bucur că ai scăpat, i-am zis fără să-l privesc, ieșind din cameră. Noapte bună! Am spus, peste umăr.

               Urcasem deja scările, cu Cris în urma mea, fără să mă întorc la el, când m-a tras de mână; m-am oprit și m-a lipit de perete.

               – L-ai omorât? șopti, apropiindu-și fața de a mea; nu am răspuns. Sonia, la dracu’, ți-am zis că…

               – Mă poți scăpa? am intervenit.

               – Da.

               – De ceva ce am făcut? Oftă; deci nu… Măcar nu va plăti altcineva pentru două crime. M-am eliberat și am vrut să intru în cameră.

               – Da, spuse, sigur pe el. M-am oprit în ușă. da, te scap. Cu orice preț. M-am întors și l-am sărutat pe frunte, șoptindu-i „Noapte bună!”. Apoi am intrat în cameră.

               Am făcut un duș lung, fierbinte. Parcă eram o bombă, gata să răbufnesc, doar că nu apăsase nimeni butonul roșu. Nu simțeam nimic, sau prea multe în același timp.

În întunericul camerei mi-a revenit în minte întreaga seară. Sunetul armei descărcate a declanșat bomba; am început să plâng.

               Omorâsem un om, ca un criminal ordinar. Fără remușcări, fără să gândesc sau să simt ceva. Durerea din piept mă lăsa fără aer și plângeam cu sughițuri. Îmi promisesem, le promisesem părinților mei, că voi deveni cineva, indiferent de toate prin care trecusem. Iar acum eram un criminal, dezgustător, rece, inuman. Probabil că urma să înfund pușcăria pentru două crime, și nimănui nu-i va păsa de mine. Aș putea să mă sinucid; aș scăpa lumea de un criminal. Nimeni nu merită să sufere din cauza mea. Aș putea să las un bilet în care să mă declar inculpată și să-i eliberez și pe Cris, și pe Gabe.

               A ciocănit la ușă și am tresărit. Deja ajunsese poliția? Până aici mi-a fost.

               Am deschis încet – era Cris. Am răsuflat ușurată și m-am întors în pat, lăsând ușa deschisă. A intrat în urma mea. S-a așezat pe marginea patului, în spatele meu, și și-a dat încălțările jos. S-a întins lângă mine și m-a îmbrățișat.

               – Poți să plângi, îmi șopti.

               Așa am și făcut. Toată noaptea, în timp ce el mă strângea la pieptul lui, fredonând o melodie de leagăn.

Vă anunț că scrierea nu are titlu încă (poate îmi dați vreo idee); în plus, probabil că există și greșeli de scriere; revin asupra ei, cu modificări de tip gramatical, morfologic, de înțeles… Orice vi se pare aiurea, semnalizați!