Anul Cel Bun

Acum vreo opt ani începusem să-mi scriu scrisori către viitor cu ce mi-a umblat prin suflet în anul ce se încheia. S-au adunat trei. Sau patru. Apoi a dat peste mine viața, ne-cheful, frica de a-mi aminti și de a-mi asuma responsabilitate pentru tot ce am făcut (bine sau rău, moral sau mai puțin). Și m-am oprit.

Acum doi ani și 32 de zile, cu „new year, new you” sclipind peste tot prin bula mea virtuală, am trecut prin amintiri –  ultimul an fusese trist, dezamăgitor, intrigant într-un fel în care mi-aș dori să nu mai am. Încercasem multe nebunii și îmi reușiseră, dar nu eram prea mândră de ele. Și mi-a trecut prin cap că, dacă îmi schimb toate parolele într-un mesaj, voi atrage din Univers (da, știu, bulls**t) ceea ce trebuie.

Anul Cel Bun. E anul în care am început… Să îmi plătesc singură chiria și poftele de duminică. Să îmi asum cum arăt și cât/ ce poate corpul meu. Să înțeleg ce abilități am și cât sunt ele de valoroase într-o lume care devine, din ce în ce mai mult, lipsită de emoții. Să am curaj și să ies din balon, din turnul meu, în păduri și prin furtuni, dar și în zile cu flori.

Anul Cel Bun e acela în care te-am cunoscut. În care am început să te cunosc și să mă (re)cunosc. În care nu mă așteptam la tot ce-a fost, la toate zâmbetele prăjiturite (cu biscuiți), la toate lacrimile ascunse într-o sală de spectacol, la avalanșa de oameni, experiențe și judecăți care m-a prins și din care m-ai scos (sau în care ai așteptat cu mine să dea vara). O inimioară digitală, emoționată și dreaptă, s-a transformat în iubire, de toate felurile și texturile, prin oglinzi, pe cuier și pe sub plapumă, cu luminuțe(*) sau fără (dar mai bine cu!).

Anul Cel Bun e acela și e acesta și vor fi și următoarele. Pentru că ai reușit să intri în turn și să-l demontezi fără să suspectez nimic și să-l transformi într-o cutie cu balcon, apoi în interiorul unei piersici proaspete. Și mi-e bine. Încep să cred că mărimea oglinzii în care mă privesc dimineața are ceva de-a face cu cantitatea de bine din suflet și cu cantitatea de acceptare de sine (oare ea s-o măsura în zâmbete, căni de ceai sau cărți pe raft?…)

La doi ani de la Anul Cel Bun, parolele mele au devenit „piu”, „blup”, „luminuțe” și ”pințesică”. Cu ele deschizi, la orice oră și indiferent de meleagurile prin care mi-e mintea, o fereastră ascunsă către bine. Și-apoi, cine știe mai bine decât noi teiu(l) din vis?…

Reclame

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.