„Mă duc să colind”

Spuneam ieri pe facebook de o emoție trăită în RATB și m-au luat la întrebări oamenii pe-acolo.

Urc în 323 (da, călătoresc mai mult ca de obicei cu el și nu am nici posibilitatea să stau cu nasul într-o carte, cum fac la metrou). Din aceeași stație cu mine urcă, printre alții, un bărbat îmbrăcat în gri deschis, rotund și roșu în obraji, cu o femeie mică și slabă după el. Mă postez, bine prinsă de bară (da, fricile mele…), în spatele celor 4 locuri față-n-față care-s rezervate. Pe unul dintre ele, un bărbat cu tenul mai închis, slab și lunguieț, se bâțâie în față și în spate și tocmai o întreba pe o femeie din dreapta dacă „la prima?”, la care femeia îi dă din umeri. Celelalte scaune sunt goale, așa că bărbatul în gri se duce să se-așeze acolo, în fața celui lunguieț (nu-i pun omului o etichetă de aspect decât pentru a face ușor procesul povestirii). Rămas la jumătate de gest, își dă seama că bărbatul lunguieț este un coleg de-al lui și întinde mâna.

Se recunosc – colegi de școală (școală specială aș spune eu, după felul în care vorbesc și gesturi) de acum 16 ani (sau 18, sau 14, își dau ei seama că nu mai țin minte exact). Bărbatul lunguieț strânge mâna femeii, care spune că îl recunoștea de undeva și nu știa de unde, însă cu un ton surprins neplăcut.

– Ce mai face… ăăă… Ionuț? (întreabă bărbatul lunguieț)
– Care din ei? Ăla micu sau ălălalt?
– Ăla lângă care stăteai tu!
– Ah, a ajuns rău el… Rău a ajuns.
– Aha. Dar… Cristi! L-am văzut pe Cristi!
– Cel roșcat?
– Nu, mă, ăla cu mingea. Arăta bine.
– Da. Da. Doamne, de când nu te-am mai văzut!…
– Dar mămica ce face?
– Bine. E bătrână acuma, dar e bine.
– Și… parcă tu aveai un frate, nu?
– A murit, sărmanul, a murit demult…

În spatele lor, eu și o altă fată ne ținem respirația. Eu dau să plâng de seninătatea perceperii unor vieți trecute.

– Dar tu unde te duci? (griul pe celălalt)
– Mă duc să colind. (se oprește din legănat; face asta doar când nu vorbește)
– Când?
– Acuma. Vreau un brăduț. Știi, stau cu un asistent. Și vreau un brăduț. Și nu-ți dă nimeni un brăduț. Așa că o să mă pun să colind până strâng bani de-un brăduț.
– Păi știi să cânți? Ia cântă.
– Nu pot aici. Știi cum sunt oamenii față de noi. Ne discriminează. Nu pot să cânt.
(serios că își strângea banii de brad dacă se punea să colinde, la câți oameni am văzut atenți și emoționați în autobuzul ăsta)

Se ridică și merg toți trei spre ușa din față.

– Mă bucur că te-am văzut. Ce mă bucur! De atâția ani!…
Apoi bărbatul lunguieț se uită fix spre mine și cealaltă fată:
– Ne cunoaștem de mulți ani! Am fost prieteni buni la școală. (celălalt aprobă din cap, puternic, cu obrajii lui roși și rotunzi) Dacă nu avea el, îi dădeam eu. Și dacă nu aveam eu, îmi dădea el.

Și coboară. Se aude un oftat general – două femei din față și alți câțiva din spatele nostru se pare că erau la fel de atenți.

Poate că nu pare atât de emoționant. Într-o plasă de hârtie aveam cinci cadouri pentru colegii mei de la Semne Bune, plus o beteală de mi-a stat pe cap, ca la serbare, toată seara. Acasă mă așteaptă un brad de împodobit și tocmai ce am mai cumpărat o instalație și niște decorațiuni. Un brad artificial mic e 24 de lei la Cora (parcă, sau la Carrefour). Și lângă mine, un om era dispus să treacă de zona lui de confort pentru a face rost de un brăduț…

Anunțuri

2 păreri la “„Mă duc să colind”

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s