Mă scuzați, dragilor…

Am obosit, de-o vreme încoace, să-mi tot explic unor posesori de masculinitate profundă reacțiile mai puțin războinice. Am văzut până acum două elemente care-i sperie pe-acești cavaleri fără continuitate, romantici de weekend ori, dacă-s deja în weekend-urile altora, amorezați de-o după-amiază leneșă. Despre liniile alea roz n-am de gând să vorbesc, n-aș vrea să sperii vreun posibil că le-am văzut de curând. Despre lacrimi însă ar trebui să le tot spun, poate-poate or înțelege.

„De ce plângeai aseară?/ Mă enervasem tare./ Ușor te mai enervezi!” e doar varianta scurtă a unor discuții interminabile. Da, dragilor, plâng. De fericire, că ți-ai amintit de florile alea promise cândva. De supărare, că simt că dau totul, că sunt cea mai bună versiune a mea, și că nu primesc înapoi nici măcar aluzia recunoașterii acestui gest. De bine și trist, când cele cinci zile împreună au fost minunate, perfecte, la fel ca felul în care faci dragoste, numai că se sfârșesc, iar acasă înseamnă pentru noi țări diferite. De furie, când simt că mă transform încet din iubita de joi în partida de vineri după masă, când simt că filmul de după e înlocuit de discuția scurtă în timp ce (îți recunosc asta) mă conduci acasă. Confuză, după ce o neutră începe să-mi poarte pică și nu sunt convinsă dacă o face pentru că te vrea sau că știe ce-am făcut, ironic, fix astă vară. Surprinsă, când cel ce mi-era amic de-o excursie are excese de iubăreală și-mi promite stele și nu știu ce să mai cred și cum să (nu) mă las.

De singurătate. Când, în spatele vorbelor frumoase, al potrivirilor și stării de bine, fiecare își vede interesul și egoismul și ne trezim tot singuri, tot noi cu noi, tot neînțeleși și înfrigurați.

Din orgoliu, când aș vrea și o parte din mine e dispusă să își ceară iertare, să roage, să facă tot felul de sacrificii pentru câteva clipe de bine, dar cealaltă parte din mine e conștientă că am să creez un precedent și că înapoi nu mai pot da.

De bucurie, că am o familie care mă iubește, câțiva prieteni care au rămas, doi-trei bărbați care încă îmi spun că sunt mișto și o viață înainte care se întrezărește fantastică.

De multe alte motive și stări, fără cuvinte și uneori fără avertisment, care vin și pleacă, dar prin care învăț să trec, nu pe deasupra, nu ocolite, ca să pot să nu le repet.

Așa că mă iertați, dragilor, dar sunt o plângăcioasă. E felul meu de a-mi arăta că simt și de a vă asigura că nu sunt o scorpie insensibilă (pentru mine pare imposibil să fiu percepută așa, dar iaca…). E felul meu de a mă pregăti de-o luptă sau de a-mi linge rănile după una. Așa sărbătoresc victorii personale și așa pot să trec prin toate de mă atacă.

N-au să citească. Cei care s-au speriat de-o lacrimă agățată de gene au fugit. Iar cei care au înțeles de ce plâng de fericire sunt rătăciți cine știe pe unde: unul e prins între mobile și-și mută gândurile într-o casă nouă, unul face turul sufletului pe bicicletă, iar celălalt a plecat înapoi în timp cu cineva mai potrivit.

Anunțuri

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s