Contele

bran

Zilele nu-s ușoare. Azi poate, totuși, a fost mai ușor ca ieri, prima – eu între necunoscuți, el cu grija cunoscuților. Am ajuns la hotel – altul, mai intim, mai cald – și n-am apucat să văd camera, nici să-mi urc bagajele.

– Știi ce faină e?

Ridic din umeri. O fi. Până la urmă, contează destul de puțin, dacă sunt cu tine. Ieșim din nou, ne pierdem printre tarabe, pe trepte vechi și prin arome cunoscute. Apuc să văd toată valea imediat după apus, o mare albastră cu stele pâlpâind viață. Cândva, nu-mi amintesc ora, ne întoarcem. Urări de somn, împărțit de sticle de apă și zâmbete, recuperat bagaje.

Un apartament de mansardă, fără unghiuri drepte, fără să mă obosească formalitatea. Verificăm elasticitatea patului și, curând, gustul deserturilor mâncate mai devreme de pe buze. E așa firesc totul încât aproape mă enervez auzind bătaia din ușă care ne scoate din basm. Glume de copii pe casa scării…

Îmi dă timp să șterg de pe piele urmele călduroase, prăfoase ale zilei. În așteptarea lui, a nopții, a îmbrățișărilor promise pe sub masă, mă ascund pe balcon. Am la picioare tot orașul, toate păsările neadormite încă, toți licuricii și o parte din sufletele care preferă întunericul. Îmi urc tălpile pe margine – aerul e mai cald, mai blând decât gresia, compromisul ăsta arhitectural al utilului cu ceea ce ar putea fi acceptat ca frumos. Nu de mine.

Aud ușa și privesc prin fereastră – se chinuie să înțeleagă dacă urma de om zărită prin geam sunt eu sau doar reflexia a ceva din interior. Îi fac cu mâna și se îndreaptă – nu, n-am fugit… În față, secole de istorie. Îmi trec prin minte vorbele ghidului, intrările secrete, ușile scunde și scările în spirală. Fotografiile făcute de sus la graniță și căutarea personajelor de basm. Sorry, Dracula isn’t here anymore… Mi-e frig, din ce în ce mai frig, dar nu suficient cât să mă ridic din toropeala asta, cât să ies din starea de timp trecut și să mă întorc la wi-fi-ul din interior și la televizorul aprins. Am o secundă gândul că poate contele însuși stă la masă cu mine și-mi arată, pe întuneric, tot ce-am văzut azi, de pe două dealuri. Am fost vrăjită oare? Da, sigur, dar nu de istorie…

Iese pe balcon.

– Nu ți-e frig?

– Mnu…

Se sprijină de balustradă, privind în jos, în zare.

– La ce te uiți?

Ridic din umeri. La nimic anume. Ascult liniștea. Pf, bravo, ai zis-o și pe asta. Probabil își dă omul ochii peste cap acum. Îmi prinde degetele cu palma.

– Uite, ești rece.

– Cred că așa sunt mereu, bombăn, ca să mă scuz pentru noaptea trecută și ca să nu mă ia, ca pe un copil care face prostii, în casă.

Într-un fel, aici știu că nu se întâmplă nimic. Înapoi în cameră o să continuăm să ne sărutăm. Sau o să trecem de săruturile astea școlărești. Și nu-mi dau încă seama ce vreau. Sunt curioasă cum iubește un om ca el, atât de sigur pe el, de tranșant, de neînduplecabil. Prezența lui în jurul meu e o surpriză. I-am simțit constant palmele pe coapse sau atingându-mi ca din greșeală gleznele, pe sub masă. Ajunsesem să imaginez atingerea lui doar urmărindu-i privirile. Îl doresc, dar nu vreau să fac vreo prostie, să-i încurc sufletul sau să pic de fraieră, să-mi iau eticheta pe care am vrut să o scot din discuție de la început.

Degetele lui se plimbă în jos și-n sus pe talpă și pe picior, de la unghiile vopsite roșu până la jumătatea pulpei, unde pantalonii ușori creează iluzia de cald. Cu privirea departe, dar nu-mi dau seama dacă și cu gândul. L-aș întreba ce-a pățit, dar sparg balonul ăsta de calm. Căldura lui gâdilă, arde; mă întărâtă, de parcă ar asculta acum tot ce calculez în minte. Oh, hai, hotărăște tu pentru amândoi, că eu nu mai știu de mine… Se apleacă ușor și-mi atinge degetele cu buzele. Tu chiar îmi citești gândurile or what?… Îmi sărută pielea deja sensibilă și joacă respirații calde și urme reci pe caramelul declarat fin prin excelență cu mai puțin de 24 de ore înainte.

Aș vrea să-l opresc și să-l trag spre mine, să-l sărut. Pe de altă parte, senzațiile pe care le trezește în mine acolo, pe un petic de piele peste care trec, ca-n dans, degetele, buzele, vârful limbii și adierea răcoroasă, sunt prea intense ca să le dau pe-un sărut pe care-l voi cere oricum mai târziu în seara asta. Mintea lui plănuia să urce mai sus de genunchi și să cucerească tactil singura insulă necaramelizată, aproape interzisă și dorită – dar n-aveam să aflu asta decât peste câteva zile, când un ecran și-o cameră frontală aveau să medieze zâmbete și tremurat de voci.

Se oprește, la fel de lin pe cât a început. Mă lasă cu inima în gât și cu toate simțurile alerte și intră, spunându-mi în urmă să nu mai stau mult. Am nevoie de încă cinci minute să-mi calmez instinctul de a intra acum și a-mi revendica toate câte mi-au promis buzele lui. La fel cum am ezitat aseară, stau și argumentez, eu mie, binele sau răul din a mă lăsa cu totul în brațele lui. Mă liniștesc, suficient cât să pot intra fără să-mi tremure genunchii – patul e în celălalt colț al camerei!…

Sunt o fraieră și nu știu să provoc așa, brusc, aproape vulgar. Ar fi fost la fel de simplu să-mi dau hainele jos și să-l aștept pe scaunul din fața ușii băii. Sau să intru cu el la duș. Sau… Uneori mă simt mult mai mică decât mi-e mintea și mă fac mică în pătură, îmbrăcată și aproape nevinovată. Iese dintr-un abur parfumat bărbătește și-mi amintesc, scurt și cuprinzător, noaptea de dinainte. Zâmbesc spre întuneric și-l aștept lângă mine. Îmi prinde fața în mâini și reluăm de unde-am rămas înainte de bătaia aia în ușă de acum două veacuri.

Totul cu el e firesc. Ciudat de firesc și calm, fără împleticiri și stângăcii, de parcă ne știm de-o viață sau, poate, mâinile noastre s-au mai curpins și ochii s-au mai privit cândva, într-un alt secol. Și-ar dori să-i vorbesc mai mult, dar sunt o mare de tăcere care se bucură de moment și, știu!, devin o enervantă enigmă de cucerit și rezolvat. Sau de pălmuit, după temperament…

Târziu, încearcă să mă scape de inhibiții și-mi oferă imaginea lui toată, prin sticla cabinei de duș. Zâmbesc în gol, pentru că eu pe el nu-l văd, însă îl reconstruiesc din imagini și atingeri.

– De ce râzi, mă?

De bine. N-am voie să fiu fericită?…

Anunțuri

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s