Legea atracției

Pierdut vremea. Cine simte că o are, să aprecieze ce-a fost.

***

Nu fac liste cu ce-am făcut. Nici cu ce-ar mai trebui să fac. Uneori, stau și adun în minte lucruri pe care le simt ca importante. Ultima dată când am încercat ceva pentru prima dată. În câte locuri am fost în ultima vreme. Al cui e, de fapt, un anume gest pe care îl fac. Cine mi-a dat o melodie sau cui am dat-o întâi.

Fug mereu și sunt atrasă înapoi de aceleași senzații. Bucureștiul cu toată agitația. Acasă și toți oamenii, toate amintirile, toate lacrimile și planurile secrete pe care le știu urșii de pluș, ascunși sub pat și înghesuiți de idei din ce în ce mai multe și mai complicate. Cluj, care m-a atras inexplicabil și despre care acum descopăr, privind înapoi, de ce (de cine) mă cheamă.

Ar mai fi câteva în jurul cărora mă învârt, când cu brațele întinse, când cu spatele și simțurile acoperite. Emoțiile de început. Fluturii de după sărutul de „noapte bună”. Tristețea din istoric și lacrimile din singurătatea în care sfârșesc constant.

Mă atrag poveștile pe care le-am scris. Mesaje criptate, ca nimeni la masă să nu „se prindă”. Nume de cod pentru că nu poți să vorbești de cunoscuți în prezența unor alți cunoscuți. Locuri de întâlnire aiurea și mers singură pe stradă, cu el în urma mea, pentru ca cei de care se despărțea să nu mă vadă. Sărutări în scări de bloc și minciuni, multe și încurcate, enervant de plauzibile pentru ceilalți și de apăsătoare pentru mine. Oameni zăriți într-o stație aglomerată și care dispar în primul autobuz. Intrigi extraconjugale cu care n-am legătură, dar ale căror urmări mi se încurcă printre pași la intrare.

Peste toate, minunatul an bisect. Sesiune. Licență. „Tu ce faci cu viața ta?”. Ei ce fac din viața mea? și de ce încă mai aștept ceva bun de la ei.

Cu mulți oameni și multe proiecte, simt că am pierdut vremea. Dacă e prețioasă pentru cineva, s-o păstreze. Dacă nu, să-mi dea de veste că-i iremediabil distrusă, să nu mai stau cu ochii pe geam, poate-poate se întoarce…