Temporar

cameraÎntr-o cameră temporară, ca un hotel, o pensiune sau la un amic, lucrurile sunt în completă dezordine. Nu îți pasă să aranjezi hainele pe umerașe sau să le dai un sens în teancuri, în rafturile dulapului. Nu te stresezi că draperia e o culoare ciudată și nici că n-ai suficient spațiu pentru cărți. Nu te interesezi dacă se poate repara dușul și încerci să calci cât mai puțin pe porțiunea aia de parchet din dreptul patului care scârțâie. Așa am trăit până acum doi ani din viață, în două camere diferite. Cu o oarecare ordine și respect pentru obiecte, dar fără să-mi fac griji serioase, fără să intervin prea mult în mersul lucrurilor (sau, uneori, enervant și obositor, al gândacilor)  și fără să mă atașez cu adevărat.

afisÎn prima cameră, îmi făcusem un colț creativ, o bucată de perete alb umplută cu imagini colorate, vii, revigorante. Pentru ca peste o lună să mă mut în celălalt turn. Fără să-mi „car” de acolo și inspirația, care n-a deranjat noul proprietar, dar nici nu mi-a mai înveselit diminețile. Ar fi fost un efort real minor să transfer cele 7 foi tăiate din reviste (ca atunci când eram mici!) într-un alt colț al camerei. Mai mare era efortul mintal al reașezării în pagină, în lumină și în sens.

În a doua cameră, fluturi-origami, cu viață furată din degete obosite, se zvârcoleau la fiecare mișcare a păturii din patul de sus. Ca la orice dezgolire, în vară le-am retezat iremediabil zborul.

În prima cameră, mă chinuiam să păstrez o ordine a celor două miliarde de fleacuri adunate pe metru pătrat, ca să nu dau jos o cratiță de fiecare dată când vreau ciocolată și nici să nu mai mut laptopul de pe masă pe scaun pe pat pe masă pe scaun la fiecare idee care-mi sclipea prin straturi de haine de iarnă. Nu m-am chinuit suficient, deși mintea juca posibilități de organizare spațială la fiecare două zile și, iremediabil, după fiecare plimbare (ah, de-ați înțelege plăcerea unor planuri virtuale!) prin Ikea – ulterior am descoperit că Dedeman lărgește orizonturile și nu distruge conturile în aceeași măsură ca oponentul său din Băneasa.

lolita.jpgÎn a doua cameră, m-am complăcut într-un confort închipuit, între două frustrări colegiale, un proiect și niște date de introdus. Am început prin a ignora necesitatea adaptării (ca orice început pe care-l reneg, pe care nu mi-l asum, dar din care gust, ca un copil lăsat la prăjituri, doar din colțuri și glazură) și m-am bucurat de confortul meu, în aparentul confort al celuilalt – pe care, dac-ar fi să continui jocul, l-am făcut confortabil prin prezența mea în acest spațiu care mie mi-a parvenit. Apoi, leneș, m-am mulat pe conturul creat, în loc să modelez locul după contururile mult mai rigide în care mi se zbate sufletul – paradox, știu acum, să cred că eu mă adaptez unui spațiu care era gol înainte de apariția (și a) mea în el; EU, de fapt, îl modelam pe el prin nepăsarea cu care un lucru uitat pe polița din baie își lua statut de rezident.

mansardaAșa se pierd identități. Sau părți. Sau culori. Sau materiale. Fără să fi dat, voluntar, jos de pe mine sentimente sau parfumuri, le-am pierdut în niște pătrate care mă înghițiseră. E, probabil, eternul dor de paturi temporare, de oglinzi în care te-ai văzut câteva dimineți și de priveliști zugrăvite între două ceaiuri.

Nu repet greșelile făcute. Decât o dată. Anul trei. A doua cameră, dar o voi numi „a treia”. Cu fluturi, dar nu origami. Cu co-locatar, dar nu generator de frustrare, ci de conversații pe întuneric care-mi amintesc de curajul cu care jumătatea mea mai mică îmi mărturisește lucruri doar după ce ne-am spus de trei ori „noapte bună” și ne-am tras păturile până sub bărbie. Acasă e acolo unde e mama. Iar mama tocmai și-a făcut simțită aroma în a treia locuință temporară.

perosnalizareÎnvățasem, cu mici diferențe, să accept, să pot să respir într-o casă care nu-i a mea de fapt. N-am știut, până la facultate, ce înseamnă să stai în chirie – reguli, grijă rece, sentimentul invariabil de a nu aparține. Apoi am fost personaj de documentar (Asociația Vira și minunata Ileana, cu echipa după ea și cu toate ustensilele de care am învățat să nu mă mai tem) și am fost pusă în fața unor întrebări la care nu gândisem niciodată răspuns. Șocul a fost ca după apariția romanului. Am creat un loc care să se potrivească nevoilor și dorințelor mele, în limitările de timp și buget impuse de context. Nu m-am întrebat niciodată de ce aleg să primesc pachet duminică dimineață, de ce masa nu-i lipită de perete și de unde până unde patul de sus a ajuns turn. Refresh. Mama mă întreabă din priviri dacă sunt mulțumită. Deplâng nesuferita soartă a laptopului, care se află în al treilea an de obiect-avion între masă, scaun și pat, când uitat între frimituri, când pus grămadă pe-o pătură împachetată la repezeală. Oftez la gândul că mi-aș dori perdea colorată și, totuși, n-aș investi prea mult în opt luni de rezidență. Recunosc cum intră frigul pe sub ușa strâmbă și cum stau cu teama că, dacă las dușul pornit mai mult de zece minute, s-ar putea să ne facem lac de acumulare în hol.

fluturiSave as: Casă nouă. Cu zestre cu tot. Jaluzelele se asortează cu masa cea nouă, iar pragul pare că se va potrivi de minune. Încă lucrăm la o tehnică water-proof. Acum mă simt copleșită de sentimentul părăsirii inevitabile. Îmi văd strădania de a face acasă din garsoniera de pe Alee ca un dor pe care îl desenez intenționat, dorindu-mi parcă să sufăr pierderea unei alte bucățele, de data asta dedicat și, uneori, cu toate gândurile, cu amprente și chiar cu dovezi (pe site-ul Asociației veți ajunge, curând, martori). Știu că la vară am să împachetez iar o viață în niște genți de voiaj pe care le voi trimite, una câte una, pe autostradă-n sus. Sunt aproape sigură (și teama asta face un plan încețoșat să devină clar ca o zi senină) că Bucureștiul nu-mi va mai purta sâmbetele într-un an de-acum. Se zbat în mine dragul de a-mi fi confortabil când iau cina și delăsarea unei vieți temporare.

lampionCameră de hotel. Viața mea se plimbă prin camere de hotel – vreo cinci acasă, o duzină în București, două prin Moldova și ceva mai multe prin Transilvania. Le număr ca să nu le uit. Camere de mansardă sau cu balcon. Împărțite cu jumătatea mea mai mică, cu jumătăți de ocazie sau care păreau eterne. Camere cărora le las din mine și din noi, uneori un cercel sau o șosetă, alteori mai mult de-atât, un vis, o dorință, un plan uitat pe spătarul unui scaun ca o eșarfă abandonată într-un bar la finalul serii.

Anunțuri

2 păreri la “Temporar

  1. Neata si la multi ani! Sa ne traiasca Romania 🙂 Se tot spune si cred si eu ca viata e cea pe care noi ne-o amintim, nu cea traita. Mi-au placut amintirile tale si emotiile investite si care le insotesc. Si eu imi amintesc cateva case cu locurile lor speciale, cate un hotel mai special si tot asa. Sa stii ca Bucurestii se lasa greu si chiar si asa mereu se gaseste careva care sa ne poarte sambetele 😛 Eu zic ca asta e destinul laptopurile. Cred ca laptopul vechi al meu- acum stricat- a stat pe la fel de mult scaune ca si mine 😀
    Viata pare adesea formate dintr-o multitudine de evenimente temporare. Si pe cate dintre ele le credem definitive…

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s