Nespus

Ardeii și castraveții sunt tocați. Restul sunt la fiert. Muzica e din ce în ce mai plăcută. Mă învârt prin bucătărie și caut unghiul potrivit ca să fac o poză florilor recent cumpărate. Țârâie ceva. Probabil melodia din laptop. Nu știu decât două persoane, în afară de mine și el, de adresa asta, și niciuna n-ar fi venit acum, cât el e la lucru. Iar el are cheie. Îmi văd mai departe de treabă. Țârâie iar, urmată de două bătăi puternice în ușă. Ha, la mine e! Trec rapid prin cameră și mă opresc cu nasul în ușă, ca să privesc pe vizor. Mă surprinde să văd figura deformată a fostei lui neveste – recenta fostă nevastă. Ezit să răspund – mi-e frică de motivele pentru care e aici. Bate iar în ușă. De data asta simt prin corp furia ei și mă agit aiurea, să descui. Deschid ușa cât să am loc cu totul în fața ei. Rămâne cu mâna ridicată, pregătită să bată iar, și mă privește surprinsă, cu ochii mari.

– Ai pățit ceva? întreb, încrucișându-mi mâinile la piept, mai mult defensiv decât impunător – dar depinde de punctul de vedere, presupun.

Lasă mâna să cadă pe lângă corp și respiră apăsat, egal, prea egal. O melodie nouă începe din spatele meu, cu vocea unui bărbat, iar ea se ridică pe vârfuri să vadă ceva în spatele meu. O fixez cu privirea, dar o las să încerce.

– Nu e acasă. Data viitoare sună-l, nu veni aici. Nu ești binevenită.

– De tine! șuieră și îmi dau seama că-mi iau un rol pe care nu-l dețin de fapt. Încerc să mă calmez înainte să o întreb iar.

– Ai pățit ceva?

– Da. Chiar da. Îmi caut pisica.

Ridic o sprânceană și mă sprijin de toc, fără să o scap din ochi. Ha?

– Te dai puțin din drum, să văd dacă e aici?

Nu mă mișc. Nu știu ce vrea de fapt să afle, dar în apartamentul ăsta nu calcă. Cel puțin nu când sunt eu în ușă. Îmi face semn să-i fac loc, dar scutur negativ din cap.

– Dacă era pisica aici, nu crezi că ieșea printre picioarele mele când te auzea? Zic și eu, nu mă pricep așa bine ca tine la mâțe.

– Dar…

–În plus, o întrerup, e tare urât din partea ta să crezi că ți-a furat plușul.

– Ce drept ai tu?! Cine te crezi să-mi spui mie cum să mă port cu soțul meu?!

– Fostul tău soț! accentuez și vocea mea face ecou pe holul lung.

În curând or să iasă vecinele să afle ce se întâmplă.

– Pisica nu-i aici, n-am nicio treabă cu ea. Dacă vrei să vorbim ceva, hai să coborâm în parc.

Dă din cap aprobator și-i spun că trebuie să pun ceva pe mine. Închid ușa și fug la oalele din bucătărie. Opresc focul. Pun laptopul în stand-by. Trag blugii pe mine și încalț teneșii fără să mă pot gândi la nimic concret. Știu partea lui de istorie. Pe a ei o știu doar din povești și ceva postări online, din perioada când el mă învăța să fotografiez. Acum am aflat că nu le mergea bine nici atunci, dar eu îmi făceam mustrări de conștiință că mă bag în relația lor, că poate o fac pe ea geloasă, bla bla. Când, de fapt… Știu, însă, cu siguranță, cum i-a picat lui despărțirea. Și știu toate nopțile în care mi-a strâns mâna în somn, teribil, pentru că se visa aruncat din tren, din tramvai, de pe o stâncă… Oricum, aruncat, abandonat, terminat. Încui pe dinafară și cobor – nu m-a așteptat la ușă. Nici eu nu cred că stăteam în fața unei uși închise, așteptând o amantă (așa pare, sunt sigură că așa m-a perceput ea).

Ies în stradă și-mi afund mâinile în buzunare – sunt conștientă că e gest defensiv, dar nu-l pot opri, mă calmează. O caut cu privirea și-o văd, pe prima bancă de pe aleea ce pornește de aici în parc. Mă duc în dreptul ei, dar nu mă așez. Ea e cu ochii la dalele hexagonale și nu-i ridică nici când își dă seama că eu sunt. Îmi numără dungile de pe încălțări.

– Vrei să mă întrebi ceva? încep, deși presimt c-o să regret inițiativa.

Ridică din umeri și oftează. Mă enervează. De ce e tot ea victimă?

– Nu te înșela cu mine, dacă te frământă asta.

Pufnește și-mi aruncă o privire ironică, un fel de „Nu te vezi? Cum ar putea să mă compare cu tine?”. Asta mă scoate din sărite și aleg să nu mai tac.

– Nu știu ce cauți la el acasă și de ce crezi că ai dreptul să apari oricând vrei tu, cu scandal. Tu ai ales să vă despărțiți, nu ai nicio scuză. În plus, e josnic să crezi că ți-a furat pisica. Omul ți-a lăsat ție tot, fără să comenteze, și s-a supus capriciilor tale temporale când venea vorba de luat haine sau alte nimicuri din apartament. L-ai jignit de fiecare dată când v-ați văzut. Nu ai, efectiv, niciun drept să apari aici și nici nu o să-i spun de prezența ta. Și, dacă îl mai sâcâi, o să îți și blochez apelurile, ca să vezi ce înseamnă să fii tratat cu spatele.

Se lasă pe spătarul băncii și își frământă mâinile în poală, cu ochii undeva la eșarfa mea, oricum nu la față. Are expresia unei femei cu orgoliu rănit, atât.

– Dar tu ce drepturi ai? mă întreabă sec, în contrast voit, obositor, cu gesturile care o trădează.

– Eu îl salvez de el, de tine. Mie mi-a strigat ajutor când simțea că nu te poate câștiga înapoi. Mie mi-a spus că-l lași. Pe mine m-a primit în casa lui și cu eforturile mele a aranjat apartamentul ăsta cât de cât. Eu fac naveta între acasă, facultate și aici, fără să fiu aici cu totul, fără să pot să plec de tot. Eu încerc să arăt partea ta bună, care evident lipsește. Nu știu de ce dracu′ mă temeam de tine!

Se oprește brusc. Mă fixează cu niște ochi înlăcrimați și nu pot să nu o consider o prefăcută nerușinată. Ca să fiu drăguță…

– Cum adică de ce? Ești motiv de divorț!

– Pentru ce-ți trebuie? ridic vocea, enervată de acuzele ei. Tu l-ai cerut, el a semnat. Și nu, nu sunt motiv de divorț. O să fiu doar motivul tău de ură. Pentru că ești un suflet mic, o umbră de suflet, care nu o mai aibă pic de lumină fără el. Și ești o proastă, pentru că n-o să-ți dai seama niciodată ce ai pierdut, ce om aveai lângă tine. Și pentru că l-ai schimbat iremediabil, în rău, în sec, în urât. Așa că să nici nu te aud cu acuzații. Și nici să te văd nu mai vreau.

Replica asta cere ca eu să plec. Dar e prea telenovelistică. Așa că stau. Rămân la un pas de ea și-o privesc de sus. Tace. Dar eu nu pot. S-au strâns în mine atâtea frustrări pe care le aveam când îmi povestea el.

– Înțeleg că nu mai simți nimic pentru el. Ți-o fi făcut ceva. Are defecte, sunt sigură, dar nu le văd. Încă nu le văd. Și nici nu-mi trebuie, nu-i sunt iubită. Dar ești rea, extrem de rea și egoistă când îi spui cât de bine îți e fără el. Ai o ură în tine care n-o să se stingă niciodată, indiferent cât rău o să mai apuci să-i faci. Și nici nu știi ce tare te-a iubit.

Inspir adânc. Tac o vreme. Oamenii care trec pe lângă noi ne privesc insistent. Un cuplu cam de-o seamă cu mine, pe o bancă în fața mea, stau încordați și se întreabă, probabil, dacă să intervină sau să cheme paza. Încerc să mă calmez. Vreau doar să vadă. Da, vreau să-i fac și ei rău. Dar nu o să-i fac. Nu o să ajute cu nimic. Deși…

– Te rog să nu mai vii aici dacă nu e ceva pe viață și pe moarte, spun după vreun minut, mai încet, fără să o privesc. Nici nu știu de unde ai adresa, dar mi-e egal. Și, în spatele a tot, îți mulțumesc.

Ridică ochii brusc. E uimită. Asta e jignirea supremă. Nu poate decât să creadă că o iau la mișto. Îi acord toată atenția mea vizuală și asta probabil că o intimidează, căci a început să clipească mai des.

– Îți mulțumesc. Dacă nu-l abandonai tu, nu aveam șansa să cunosc un bărbat atât de incredibil de frumos.

Îi zâmbesc scurt, ironic de data asta, și plec de lângă ea. Când ies de pe alee, privesc peste umăr. E tot acolo. Nu și-a schimbat poziția, cu picioarele întinse în față, mâinile strânse una în alta în poală și ochii ațintiți pe vârful pantofilor crem.

Intru înapoi în apartament. Pornesc muzica și pun iar legumele la fiert. Încerc să îmi golesc mintea. Nici nu vreau să știu dacă secvența asta o să facă rău sau bine. Poate trebuia să fiu mai îngăduitoare. Dar, apoi, eu sunt prietena lui. Am fost dintotdeauna, iar ea nici n-a încercat să mă accepte ca parte din viața lui, deci parte din viața lor comună. Așa că nu pot. Divorțul face tabere. Eu mi-am ales tabăra și n-am nicio motivație să o schimb.

Peste trei ore, când se întoarce el de la serviciu, sunt pe canapea, cu laptopul în brațe, citesc ceva articole pentru facultate. Îmi zâmbește și ne povestim ziua – adică el, căci eu rămân doar gospodina/studentă, fără lupta din parc. Mă gândesc dacă să-i spun sau nu, dar decid că nu acum. O să-i spun că îi știe adresa și atât. Dar nu azi. Azi se bucură că e soare în apartament. Și eu.

Anunțuri

2 păreri la “Nespus

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s