Acces virtual

Nu înțeleg (și nu cred c-o voi face vreodată) nevoia de a avea acces la toate conturile virtuale ale partenerului/ei. Și, pe lângă asta, nu înțeleg de ce-aș oferi acces altcuiva, fie el și-un iubit.

N-aș putea să explic altfel decât așa: asociați, vă rog, conturile cu jurnalele pe care le țineam când eram mici. Nu, nu e corect să ofer atâta sacralitate site-urilor de socializare. Dar, vrând sa nu, pe ele stocăm discuții cu persoane care ne-au fost sau ne sunt dragi, notițe de la evenimente importante sau frânturi de gânduri dintr-un metrou, de după o întâlnire. În plus, sunt cele mai facile modalități pentru cineva să ne contacteze, indiferent de natura relației. Așa că, pentru mine cel puțin, accesul altcuiva la conturile mele e un fel de citire a jurnalului.

Odată ce oferi acces, ai pierdut controlul și intri într-o nebunie: dacă lași aceeași parolă, te simți urmărit și nu mai poți să scrii cum scriai înainte. Dacă schimbi parola, ai îmbulinat-o: Nu ai încredere în mine? Ce ai de ascuns? Cu ce fufă/puțoi vorbești? Et company. Plus că se întâmplă, din când în când, ca un om să aibă câte-un iubit, câte-o iubită, care își ia rol de secretară.

Am pățit-o o dată, urât, să conversez cu un coleg de blogăreală o vreme, până am început să vorbesc cu iubită-sa. Nimic ciudat pentru mine, care nu aveam nicio intenție amoroasă asupra individului. Numai că, în final, am primit, teoretic din partea amândurora, interdicția de a le mai scrie. Nu mai știu cuvintele. Știu că nu înțelegeam ce s-a schimbat așa brusc, din interacțiunile noastre faine de pe bloguri în „vezi-ți de viața ta și lasă-ne în pace!”. Apoi am descoperit că, de fapt, orice încercare de-a da de el era mediată de ea. N-am reușit să îi vorbesc lui, direct, niciodată și încă nu știu dacă decizia de a fugi de mine a fost a lor sau a ei, din vreo teamă absurdă.

Acum, mi se pare că se repetă tiparul, cu alte personaje și, poate, cu motive de frică. Am constant impresia că nu vorbesc cu el, ci cu ea, o ea cu gândire de copil caruia i se fură ciocolata, deși sunt sătulă de „aroma” lui până peste cap. Și, într-un fel, îmi pare rău pentru orbirea lor, a masculinilor. Îmi pare bine că au încredere în dom’șoare, dar și rău că se lasă vrăjiți, supuși așa, învrăjbiți, fără să știe de ce au pierdut brusc legătura cu unii oameni.

Cred că la un moment dat, în istoria mea blogăricească, am mai scris ceva de parole la comun… Nu sunt convinsă, dar, dacă a fost așa, sigur credeam același lucru: să ai parolele partenerului, ale unui prieten sau ale unui frate (puneți voi și femininele la toate ca să fim politically correct) e sinucidere. Odată, pentru tine, că îți faci zile negre citind, gelos, cuvinte care nu (mai) ajung la tine. Apoi, pentru celălalt, care nu are intimitate sau nu simte că o are (chiar dacă nu stai 24/7 pe conturile lui). În final, adunate frustrările, pentru voi și ceilalți: voi în tensiune și gelozii, ceilalți prinși la mijloc și confuzi.

Cred că avem dreptul la secrete și avem dreptul să ne alegem ce spunem celuilalt. M-ai mințit, nu mai ești același om și nu știu cine ești sunt doar scuze pentru mintea noastră, prinsă în conflict de etichetare. În final, celălalt era el, același, și înainte și după ce tu ai aflat un anume lucru despre el.

Anunțuri

2 păreri la “Acces virtual

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s