Poiana fermecată (II)

*Se-ntâmplă Lecturi la Șură

            Ai ajuns în Poiana Fermecată fără carte, azi. Ai aterizat fix la o masă, cu un meniu în față și cu țânțari care roiesc în jurul tău. În dreapta ta, după foișor, sunt voluntarii, păturile, cărțile, bucuria aia tăcută. La o masă în fața ta se așază doi bunici cu doi nepoți. Fără prea mult chef, cei doi zurlii își lasă bătrânii și urcă treptele de lemn care duc sus, la „etaj” – un alt petic de iarbă care înconjoară curtea asta verde. Când ajung în dreptul lecturilor, cineva îi salută și-i întreabă dacă vin la cărți. Bunica-i vede vorbind și-i cheamă rapid înapoi, dar fata vine după ei și-l roagă pe bunicul să-i lase pe copii pe pături. Inițial e „Nu.”

Amândoi (fata e mai mare și mai îndrăzneață, băiețelul cu ochi verzi stă mereu în urma ei) își anunță bunicii ce vor să mănânce, apoi fata cere voie și se duce la lectură. O pierzi din vedere o vreme, dar apoi vezi că e cu două dintre gazde pe-o pătură și citesc o carte colorată, mare, cartonată. Rămas la masă, cel mic se miorțăie c-ar vrea și el, dar îi e rușine singur. În final, bunicul îl ia de mână și-l duce la fete. Curând, rămâne singur pe o pătură mai mică, învârtind câteva cărticele – probabil așa a vrut, să fie singur.

156056_1453045251626614_1303169727574038765_n

Și-i uiți o vreme. Îți amintești de meniul tău, de foamea ta, de tine. Până le vine lor mâncarea. Și-atunci înțelegi că locul ăsta chiar e minunat.

10561801_1450785928519213_1896006445513811407_n

Amândoi vin țopăind și strigând fericiți spre bunici, încercând să le povestească simultan ceea ce au făcut sau citit. Vin în dreptul mesei lor, dar n-au stare să se așeze și mănâncă amândoi din picioare, agitați și nerăbdători să se întoarcă. Varsă o sticlă cu suc dar nu îi interesează – „E doar suc, bunicu′!”. Își povestesc unul altuia și își cedează dreptul: „Eu trebuia să fiu primul dar te las pe tine, ai ajuns prima la carte!” spune băiatul printre mestecături. Nu reușesc să termine de mâncat. Fug amândoi înapoi.

10511294_1453045254959947_1601417253271721857_n

Ești uimit. Nu te așteptai ca o grămăjoară de foi legate și colorate să îi facă pe puii ăștia de om să țopăie, să nu le mai pese de foame sau sete. Nu te așteptai să mai găsești dorința aia de carte ca atunci când le descopereai tu. Și, cumva, nu-ți vine să crezi.

Într-un timp, se plimbă amândoi, cu o voluntară după ei și cu cartea cea mare. Fata le citește indiciul – trebuie să găsească o baghetă cu diamant. Caută pe sub mese și după pomi cu atâta convingere că mai ai puțin și te duci și tu. Strigă c-au găsit, apoi fug la voluntară și se agață de marginea cărții – „Ce spune acuma?!”

10403118_1450785961852543_6571956733440716582_n

Apoi nu-i mai auzi. Bunicul nu-i convins, dar bunica spune tare, către chelneriță, că le face și mâine vizită, doar ca să-i aducă pe copii.

Te ridici de la masa ta și pleci. E bine. Mai e speranță. Povestea încă nu e pierdută.

 

 

*Pozele le aparțin organizatorilor.

Anunțuri

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s