Aparțin

Ultimele 40 de zile, așa, ca postul, au însemnat o redescoperire a mea, spre mine, pentru mine. Am fost provocată să fiu feminină, aceeași feminitate care a făcut pe-un altul să-mi reproșeze reci detașări. Am fost provocată să fiu bună, aceeași bunătate care a lăsat prea mult loc de „bună ziua” și care face ca atitudinile mele să pară prea rele acum. Mi-au fost puse la îndoială abilitățile și subestimate intuițiile. M-am descoperit gândind în afara impunerilor și m-am surprins inventând modele de pictat – evident, redecorez. Am reușit legături și mă bucur că n-am pierdut prietenii. Am învățat să nu mai fiu mică și când să joc inocența. Mi-am pictat unghiile cu roșu și inima mea știe iar să tresalte la mesaje de drag.

În ultima vreme mi s-a pierdut vârsta. O declar nulă.

Îmbrăcată în rochii, cu aer de siguranță și parfum de îndrăgosteală, întrebând subtil și pertinent ce-au mai cerut organizatorii, fusesem luată cu „dumneavoastră”, ca să aflu curând că aveam, în ochii lor, vreo 25 de ani. În pantaloni largi și cu bulinele roșii după mine, mergând pe vârfuri prin pământul ud și fugind cu niște note de chitară spre artist, eram mai mică, undeva prin liceu.

Am fost voluntară în loc de coordonator și iubita lui, constant, deși m-am agitat ca organizator. Mi s-a zis naivă când am fost singura care a rezistat până în ultima seară, când am șuierat prin pereți de vată că lumea lor e stricată și n-o vreau, că sunt sătulă de adunătura de afemeiați în care am picat. Am fost egoistă când, amețit, a crezut că niciodată nu-l ascult de fapt și că mă interesează doar persoana mea. Am fost doamnă într-un sat din munți și ni s-a urat „casă de piatră!” de vreo cinci ori într-o lună. Sunt prostuț când plâng și mă apucă râsul. Sunt frumoasă și fără niciun fel de vârstă când mă prinde în brațe și-mi șoptește că-i sunt dragă.

Când cer vată de zahăr sau îmi sclipesc ochii după ciocolată de casă sunt mică, sunt înapoi de mâna bunicilor, adunând biluțe galbene dintre pietrele din parc. Când spun că mă tem și-aș vrea să fie bine, mă simt de-o seamă cu anticii. Când țopăi după ochii verzi și zâmbesc la tehnici de topit, am anii lui sau anii mei, am anii celor ce-au vrut înainte și anii celor pe care i-am vrut, am anii Inei sau poate n-am vârstă; poate că fluturii n-au vârstă!…

Când ceea ce fac e apreciat, am anii mamei și mă iluzionez că și experiența ei. Când sunt corectată fără să mi se explice, parcă sunt într-o sală de grădiniță și-mi vine în minte mirosul mâncării de prânz și imaginea paturilor alea drăguțe în care nu adormeam niciodată. Dacă mi se întinde mâna – „Hai să facem asta!” – zâmbesc și accept; dacă sunt pusă să execut, trebuie să întreb, din orgoliu de copil neînduplecat, „De ce?!”.

Ieri eram cu eseurile de bac în brațe, înjurând poeți interbelici și munți europeni. Au trecut de-atunci veacuri, miliarde de zâmbete, nori de sare, stoluri de fluturi și gâze în stomac, tomuri de semne de întrebare și role întregi de șoapte; meniuri cu detalii și saci cu frustrări, legați la gură și aruncați pe Argeș în jos, de pe-un mal frumos… Au apărut expoziții întregi de oameni noi și umbre de oameni vechi, care-au ales să se lase purtați aiurea, departe de vreo explicație. Am răsfoit recenzii de vieți și-mi scriu pagini din istoria mea secretă.

Azi sunt cu un laptop în poală, cu cărți de lecturat și recenziat, cu zâmbete și respirații lipsă pentru el. Cu dorurile toate, trezite acasă, și cu certitudinea că înapoi nu dau niciodată. Am o mamă-prietenă și-o prietenă-soră, am doi părinți-bărbați pe care-i vreau înapoi, pe care vreau să-i pot ierta. Vreo zece planuri așteaptă începute și câțiva credincioși tot speră că mai scriu.

Despre mâine nu vorbesc. S-ar putea să mă trezesc devreme, să savurez o cafea (am zis întotdeauna c-o beau doar pentru aromă!) și să învăț să cos, să-mi cos ideile unele de altele și de-ale altora. S-ar putea să fiu leneșă, să mă trezesc cu soarele-n pat și să pictez niște dorințe.

Acum, în vara asta, parcă nu mă pot defini; sunt totul și orice; sunt tot ce-am făcut și fiecare loc vizitat; sunt toate casele în care-am fost binevenită și toate accentele cu care-am conversat. Aparțin orașelor care m-au primit cu ploaie și satelor care mi-au purtat de grijă; aparțin vorbelor publicate de mine și… despre mine. Aparțin un pic lor, un pic ei și-un pic lui.

Ultimele 40 de zile, așa, ca postul, au însemnat o colorare a sufletului. Și-a fost, pe bună dreptate. Așa că sunt a nimănui și de niciunde, sunt aici și acum, sunt a lui și spre el.

Și, totuși, simt că-mi aparțin mai mult ca oricând.

2 păreri la “Aparțin

  1. Hola!
    Să iți fie zilele cu zâmbete și gânduri bune, cu clipe vesele, pufoase și zglobii 🙂
    Eu mă bucur că tocmai am citit cele mai frumoase rânduri de proză din ultima vreme 🙂
    Zi dulce, Andra!

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.