Învierea celor care nu învie (VI)

E aproape miezul nopții. Sunt îmbrăcată gros, am umbrelă, coș cu cozonac, ouă și lumânări. Și stau cu urechile ciulite. Când aud clopotele bisericii, sar brusc de la masă. Îmi iau haina pe mine și ies. Mathias mă urmează îndeaproape. Vrem să ne convingem că tanti Anuța merge la slujba de Înviere. A doua adică.

Ploaia nu s-a oprit, n-a obosit. Pică la fel de egală și grea, la fel de dură, dar fără fulgere. Drumul până la biserică e parcă mai ușor acum decât a fost ieri. Mergem repede, atenți, fără să vorbim. Îi aud respirația și fâșâitul hainei impermeabile și mi-e suficient. Din poarta bisericii abia, o zărim. Da, tanti Anuța stă dreaptă în fața bisericii; tocmai a închis umbrela, pentru că nu poate ține și coșul și lumânarea și umbrela. Preotul se chinuie să stea afară și să nu-l plouă. Sus, în turlă, clopotul zdrăncăne rugi. Fără să zicem ceva, Mathias se duce la preot și pune umbrela între ei, mai mult acoperindu-l pe sfințit decât pe sine. Eu mă duc în stânga Anuței și o acopăr cu umbrela mea. Se întoarce spre mine cu totul. Mă privește o clipă, apoi pare că își amintește cine sunt și îmi zâmbește. O lacrimă îi curge pe obraz – sau o fi doar o picătură de ploaie, deși aș putea paria că are altă formă. Apoi se întoarce spre preot.

***

Ajungem acasă târziu, obosiți și uzi până la piele. Igor și Katia dorm în camera mea, așa că mă cuibăresc în patul lui Mathias, doar în lenjerie, încercând să mă încălzesc. Camera miroase a căldură trosnind de sobă și-i mulțumesc în gând lui nenea Dinu că ne-a făcut focul. Mathias mă ia în brațe și-și ascunde nasul în părul meu. Curând, respirația i se calmează și cred că a adormit. Sunt copleșită. Nu pot să dorm. Privesc pe geam cum picăturile devin galbene sub lumina de la un bec din stradă. Ascult bătăile sacadate și încerc să îmi imaginez cum ar fi fost dacă aș fi avut puterea să o urmez pe tanti Anuța acasă.

După slujbă, preotul i-a mulțumit lui Mathias și ne-a binecuvântat. Tanti a lăsat coșul la picioarele ei și m-a luat în brațe, începând să plângă în hohote. Dacă nu l-aș fi simțit pe el lângă mine, m-aș fi prăbușit în genunchi, de durerea ei. Și-a revenit în câteva minute. Și-a rearanjat baticul pe cap, a ridicat coșul îmbibat cu apă. Mi-a zâmbit, l-a pupat pe amândoi obrajii iar pe mine pe frunte, apoi a desfăcut umbrela ei și a pornit încet în jos, spre șosea. Ar fi trebuit să nu o las singură în noaptea asta, dar n-am avut puterea să îndur suferința aia surdă și bunătatea ei ciudată mai mult de atât. L-am luat pe Mathias de mână și ne-am întors la căsuța noastră.

– Nu știu unde ne-ai adus, Eniko, murmură pe pielea mea, răgușit. Dar în noaptea asta m-am simțit mai om decât în toți anii la un loc…

– Suntem doar martori, dragule. Suntem martori la o Înviere a morților care nu mai învie…

 

FIN

Anunțuri

2 păreri la “Învierea celor care nu învie (VI)

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s