Învierea celor care nu învie (V)

După ce-am ajuns înapoi acasă la cinci și până ne-am culcat, eram topiți. Ne trezim după prânz, cu chicotele Katiei pe fundal. Ne dezmeticim și ieșim și noi. Afară plouă. Toarnă cu găleata și cu lacrimi mari, de Dumnezeu obosit. În fața bucătăriei, o umbrelă mare și pătrată, similară cu cea de la magazin, de ieri, acoperă o masă de lemn și două băncuțe. Ai noștri joacă cărți. În capul mesei, doamna Carmen se uită la ei, amuzată, învârtind între degete un creion – ține scorul. Fugim prin ploaie până la ei. Nea Dinu iese tocmai atunci din bucătărie și ne întreabă dacă vrem micul dejun sau prânzul. Decidem că micul dejun și intrăm în bucătărie, nu în sala de mese.

Unt, dulceață, ouă roșii, drob, miere, ceai și cafea. Puțin din toate. Ne e foame, dar parcă n-avem poftă. Vorbim aiurea. Nenea ne spune că au anunțat ploaie până miercuri și își face griji că vom pleca pe vreme urâtă. Sincer sincer, n-aș mai pleca de-aici. Aș rămâne în infinitul ăsta de bunătate. Dar știu că mă voi plictisi, că îmi vor lipsi nebuniile orașului, că încă nu știu să fiu calmă și așezată ca ei.

– Nene, spune-mi povestea până la capăt. Vrei?

Înghite ultima îmbucătură de pâine cu dulceață și se ridică după o ceașcă de apă. Apoi se așază înapoi și se lasă pe spătarul scaunului înalt.

– Acum șase ani, băiatu′ a ieșit singur din curte. Au curte spre șosea. Și l-a călcat o mașină. Îți dai seama cât a plâns femeia după el. Era singura ei familie. Doar pe el îl mai avea. A murit în săptămâna de dinainte de Florii, anul ăla.

– Oh, Doamne, bombăne Mathias, deși el nu știe povestea toată.

– Da… Duminică noaptea, Anuța s-a dus, ca în fiecare an, până în curtea bisericii, ca să îi arate băiatului că nu e slujbă. Doar că atunci a uitat să mai plece. A stat în fața bisericii vreo trei ore, cam cât ar fi ținut slujba. Apoi și-a făcut cruce și s-a dus acasă.

– Serios, nene? mă mir. A înnebunit? Tanti Anuța nu părea nebună.

– Nu, nu, scutură din cap. Ne-a povestit preotul de-atunci, săracul, Dumnezeu să-l ierte. A zis că a stat tot timpul de veghe, pe după perdeaua camerei lui, neștiind ce face Anuța.

– Și? Așa face mereu?

– În vara următoare a murit preotul – era bătrân, sărmanul. Și l-au trimis pe preotu′ Arsene, care e tânăr și are soție frumoasă și doi copii mici. Femeile din sat i-au povestit despre tanti Anuța și lui i s-a făcut milă de femeia singură. Și a chemat-o să ajute în biserică. În prima zi de Paști, preotu′ a întrebat-o pe Anuța dacă are de gând să vină la biserică noaptea. Și ea a ridicat din umeri. Dar știa el preotul ceva. În noaptea aia s-a trezit cu femeia în curte.

– Iar? se revoltă Mathias.

– Da, da. Știu sigur. Și s-a îmbrăcat preotu′ în hainele de preoție și s-a dus în biserică și a luat cărțile. Apoi a ieșit în ușa bisericii și a început să cânte singur slujba de Înviere. Fără clopote, fără cor, fără lumină. Doar ei patru: preotul, Anuța, băiatul ei și Dumnezeu.

Tace și mai ia o gură din ceaiul lui amar. Eu și Mathias schimbăm priviri. Am inima mică și parcă tot n-aș crede. Ce preot face asta? Mai există preoți prin vocație?…

            – Nene? La noapte, tanti Anuța o să fie acolo?

– Da, da! O să fie acolo și preotul și diaconul și o să bată clopotele și o să cânte slujba toată. Anul trecut au mai venit și alte femei care aveau copiii morți. E, cum să vă zic eu, un fel de Înviere pentru ăia care nu mai învie.

Aprobăm din cap. Sorb ultima înghițitură de cafea. Și anul ăsta, pe ploaie, o să mai meargă tanti Anuța?… Suntem scoși din meditație de un fulger, urmat de țipătul Katiei și, apoi, de amenințarea unui tunet. Ieșim toți trei și ne amuzăm de sperioasă. Miroase a curat. A copilărie. Îmi dau jacheta jos și las papucii sub umbrelă și pășesc, prin ploaie, desculță, în iarbă. Întâi, Igor îmi strigă că-s nebună. Katia mă avertizează că dacă am mărunt are să mă fulgere. Doamna Carmen începe să râdă, veselă. Eu stau cu fața în sus, cu ochii închiși, și ignor tot. Picăturile mari și grele imprimă pe piele note imaginate. Simt cum mi se lipesc hainele de piele și mă bucur ca un copil mic de cum mă gâdilă iarba printre degete și pe glezne. Nea Dinu chiuie și-mi strigă un „Fetițăăă!”, lung și admirativ.

Mathias tace dar, curând, îl simt cu mâinile pe talia mea. Mă lipește de el, apoi îmi prinde fața în palme și mă sărută. Aplauze admirative din public și un tunet cu ecou de la Cel de Sus. Ne apucă râsul și ne dăm seama că simțim frig. Eu, cel puțin, tremur. Îmi iau încălțările în mână și fug până în cameră. Mathias mă urmează. Scăpăm de hainele jilave și râdem, continuu, apăsat, de parcă am făcut singurul lucru pe care mama ni-l interzicea. Am impresia că aici m-am găsit. Că aici am redescoperit lumea, viața, omenia. Și oamenii.

Anunțuri

O părere la “Învierea celor care nu învie (V)

  1. Pingback: Învierea celor care nu învie (VI) | Andra Pavel

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s