Singurătate

În unii oameni strigă singurătatea. Strigă deznădejdea, se prinde de orice șansă de a primi ajutor. Strigă în liniște, într-o frază aruncată, într-o idee pe care n-o ceruse nimeni. „E ok, nu-ți cere scuze pentru absență. Și eu am fost ocupat cu înmormântarea…”. Și rămâi blocat. De informație, de faptul că o primești, de faptul că habar nu ai cum să reacționezi. Închizi mesajul și scrii unei prietene: „Ajutoooor! Știai că… Ce fac acum?”

Ieri au dat iar năvală toți peste mine. Poze de proiect care mă trimit cu gândul la primele întâlniri, de unde fug cu mintea la acel dans din curtea colegiului. De aici mi-am amintit de întrevederea cu câțiva colegi de liceu și de-o îmbrățișare – cât egoism din partea mea, să nu mă intereseze decât că eu vreau să-l îmbrățișez pe el!… Mai devreme, din autobuz văzut, un bărbat care semăna cu un „drag”. Înainte de asta, un om care nu trebuie să-mi devină „drag” și, între ele, mi-a zburat gândul la un fost „aproape”. Dialoguri deschise prostește și amintiri care evadează, cu gesturi și expresii.

Și m-am închis în cutie și plâng. Și din mine strigă singurătatea, bate cu pumnii să fie lăsată la suprafață și o țin închisă cu eșarfe colorate, zâmbete și bancuri, opere de artă și înghețată. Dar mă simt închisă în cutie, într-o cutie de bijuterii, cu o mulțime de străluciri lângă mine care n-au niciun farmec, că n-au lumină. Și o caut. Mă caut.

Unii oameni nu știu ce înseamnă singurătatea. Toate gesturile lor țipă, dar ei se mint că așa le-ar fi bine. Și te trezești că își alină singurătatea cu câte-o amăgire de bine (da, dacă citești și te simți vizat, ei bine, dragule, ești. Înțeleg multe lucruri, dar să te întorci la cel/cea care-ți dă șuturi, afară pe ușă… Eu, una, n-aș face-o.). Și te trezești că ești sunată în miez de noapte, ca să ți se povestească ce „nașpa” e actuala, când tu n-ai pretenții să-i fi, deși el te-a imaginat. Și tot amantă te simți. Și tot singură ești. Și n-ai făcut niciun rău nimănui. Decât că refuzi a doua partidă de ceai…

În oameni strigă singurătatea. De asta intră în vorbă cu necunoscuți în autobuz. De-asta te opresc în stradă, invitându-te la o conferință inventată. De-asta te îmbrățișează strâns în mijlocul unei dispute. De-asta îți spun că a fost un gest perfect și, totuși, te lasă. De-asta ești genială și, apoi, îți strigă răutăți. De-asta aleg pe alta, deși nu-ți pot spune niciun motiv pentru care nu mai ești tu. Din singurătate. Și din prostie. Oamenii singuri sunt proști.

Poate că n-am mai fi așa singuri dacă am crește mai egoiști. Sau dacă am învăța să vedem singurătăți și să le domolim. Poate…

 

PS: Postarea cu numărul 1000 nu putea fi un dialog din „Tentații”. E… așa. E despre tot ce nu am voie să povestesc.

Anunțuri

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s