Pe întuneric

Să-ți spun. Îmi place să călătoresc pe întuneric. (Aș vrea și cu trenul dar, știi tu, nu-i niciunul care să aibă curaj să meargă noaptea, să bâjbâie după șine și prin gări, să se sperie de el când își strigă plecarea și să treacă peste ape și câmpuri, cu picioarele desculțe și cu pantalonii ridicați până la genunchi. N-are curaj…) Am tot mers cu tramvaiul. Seara, se vede sufletul. Prin ferestrele pătrate, se văd lumini galbene. Și umbre. Oameni-contur. Și debarale pline de cutii. Și camere de lucru. O cameră de desen. O bucătărie cu flori multe în geam. O sufragerie cu mulți oameni, cu zâmbete. Un birou din muntele de sticlă, un costum și un om obosit privind pierdut peste noapte. Un cuplu înfrigurat într-o scară de bloc. Doi bătrâni care se țin de mână în stație. Un cățel care așteaptă la semafor.

Fotografie3430Îmi place să călătoresc pe întuneric. Atunci sufletele sunt mai sincere. Oamenii s-au îmbătat deja de urâțenia zilei, de monoton și de praf. Cei care mai știu să vadă soarele au insolație și-o dreg cu ceva parfum de liliac. Oricum ar fi, seara se deschid sufletele ca regina-nopții. Se deschid să prindă aer de greieri și parfum de stele. Ai văzut? Ai mai văzut stele pe-aici? Parcă s-au supărat.

Îmi place întunericul. Îmi dă mie curaj. Să fiu eu, cea fără inhibiții. Cea care-i mai mult femeie decât fată. Cea care poate șopti provocări la telefon. Cea care plânge până rămâne fără aer. Atunci am curaj și-n oameni. Ce bine că ei atunci tac!…

Mi-ar plăcea să plec cu trenul, toată noaptea, aiurea, prin țară. Să trec pe lângă case de oameni mici, pe lângă bariere care opresc călători de întuneric. Pe lângă fabrici de pâine și să le fac cu mâna femeilor care-și povestesc aventuri cu făină și cocă de modelat. Pe lângă ferestre cu copii adormiți. Mi-ar plăcea să surprind răsăritul peste câmpul galben. Și să adorm puțin, să mă trezesc în câte-o stație de cărămidă roșie și să citesc, prin vis, numele – nu-i stația mea. Apoi să ajung în gară, dimineața, când trenurile se trezesc, când miroase a cafea de peste tot și oamenii vorbesc încă răgușit, sincer.

Mi-ar plăcea ca, la capătul unei călătorii pe întuneric, să te găsesc acolo. Obosit sau nu, aranjat sau în trening, cu sau fără flori. Mai bine cu un sandviș și cu cafea. Dar să fii acolo. Să știu că ai ținut minte ora la care mă întorc, că ai văzut că lipseam. Să știu că pot să te prind de mână și o să fie bine. Atât. M-ai vrăji așa ușor!…

Dar tu nu știi asta. Nu știi nici de câte ori am crezut că mă aștepți în fața casei. Habar nu ai de câte ori am tremurat, crezând că tu ești în spatele meu, la vreun eveniment la care știai că ajung. Tu nu știi că și magia se face pe întuneric, nu doar copii. Că nu-i nevoie să te dai ca să fie bine. Că, în ciuda a tot ce știi, încă gândesc cuminte, încă vreau lucruri mici. Că bucuria mea e făcută din lucruri mici.

Anunțuri

4 păreri la “Pe întuneric

  1. Holaa!
    Cred că sentimentele tale eu le am când plouă 😀 Şi azi a plouat din plin. Aş merge noaptea, dacă nu mi-ar fi atât de somn, de obicei 😀 Şi, să spun drept, mă doare fundul când merg cu trenul :)))
    În afară de asta, scrii din ce în ce mai bine 🙂 Nu că ai fi avut nevoie de părerea mea sau că ar fi existat vreun dubiu că aşa se va întâmpla 🙂
    Ştiu şi sentimentul de a căuta un chip cunoscut într-un ocean cu picături indiferente.
    Seară veselă, Andra!

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s