Existență

Știi cum e cu lucrurile pe care le iei de-a gata?

La fel ca aerul. Te naști și ești cuprins de aer. Respiri instinctual, nu-ți pui întrebarea dacă aerul e regenerabil, dacă se strică, dacă îl poți pierde și ce se întâmplă atunci. Până când înveți și experimentezi câteva înecuri și minute cu nasul astupat – copilării!

Așa-i cu mama. Ea mi-a fost prima. Ea mi-a fost tot, și de mamă și de tată. De gătit nu am învățat multe de la ea – asta nu înseamnă c-o să mori vreodată de foame cu mine în casă. De bătut cuie și reparat uși tot de la mama știu. Engleză nu m-a învățat, ci eu pe ea, iar la condus mașini, le-am dat de cap celor casnice. Am făcut 12 ani temele cu ea: „Mamaaaaa, citește-mi și mie cerința asta, că n-o înțeleg!” și chiar dacă nu avea habar ce legi fizice îmi lecturează, eu știam să rezolv problema.

Prin ea am învățat să fac greșeli și să iert. Am învățat că „bună ziua” te transformă dintr-un altul în acela care știe că exist. Împiedicată din fire, a renunțat curând să mă ia de subțiori și să mă ridice. Mi-a pus unguentele în brațe și m-a învățat să leg bandaje. De la ea știu când să iau un calmant și când să mă pun pe descântat.

Am înțeles că poți fi copil la orice vârstă, că dorințele din lumânări ard oricând și că nu te ponosești după ce ești și mamă și tată a doi copii. Am priceput – greu, dar sedimentat – că iubirea n-are treabă cu actele și că singurătatea macină și îmbolnăvește. Am văzut cum poți să lupți cu o mâna imobilizată și să mergi, cu câini dându-ți ocol.

Acum ne certăm pe… matematici. Ale mele au crescut altfel, în jurul ei, dar cu alte ramuri, prin alte cercuri. Ale ei sunt mai stabile. Așa că ea-mi povestește și eu îi complic totul până acolo unde nu mai există decât două variante. Eu îi povestesc, iar ea îmi calmează toate posibilitățile și mă convinge să văd doar binele, scuzele, explicațiile.

Știu, sentimentalisme. Dar nu pot să nu-i mulțumesc. Pentru serile în care îi plâng la telefon și duminicile în care dau de bilețele roz printre borcane și caserole. Pentru ce-mi spune și… pentru ce-i mai ascund. Pentru că nu insistă, e darnică și bună. Pentru că e mereu tânără și zăpăcită, frumoasă și optimistă. Pentru că îmi spune mereu că „Mami, promit eu că va fi bine!” (bombănit printre două rânduri de lacrimi, într-o seară de vară, după ce ne certasem vreo oră) i-a rămas ca susținere și motiv ca să se ridice din pat. Pentru că e, pentru că sunt și pentru că suntem!

Mulțumesc!

PS: 8 martie este și-mi va rămâne ca ziua mamei, indiferent de câte urări de „La mulți ani, femeie!” am primit.

Anunțuri

2 păreri la “Existență

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s