Hei, tramvai!…

Mi s-a spus de curând că sunt o poezie. Că reușesc să găsesc în tot ce fac frumosul…

Azi, în tramvai, spre casă. Nu aglomerat – tramvaiul meu nu e niciodată aglomerat. Citeam.

Pe scaunul din fața mea se așază un domn în vârstă. Nu-i dau atenție până scoate din plasă o carte și începe și el să citească. Eu cu o carte nouă și cu un semn de carte improvizat dintr-o foaie albă pe care-mi pot nota pagini de fragmente care mi-au plăcut. El cu o carte veche, răsfoită de multe ori, cu un semn de carte din material, colorat. Față-n față, ca două secvențe de timpi diferiți, dar care și-au păstrat aceeași identitate.

Doi copii, probabil frați, nu mai mari de clasa a cincea. Băiatul, mai mare, într-o haină închisă la culoare și cu capul gol. Fata, mai mică, într-o giacă de fâș, lungă, roz spre roșu, cu o căciuliță tricotată puțin mai aprinsă la culoare, cu părul până sub bărbie, aproape blond și ondulat  la vârfuri spre exterior. Amândoi cu ghiozdanele în spate. În picioare, la un metru de mine. Îi fac semn fetiței să vină în locul meu pe scaun – îmi zâmbește și dă din cap a negație. Într-un timp, scaunul de lângă ei se eliberează. Băiatul își trece mâna, ușor, pe umărul surorii lui. Ea trece pe sub celălalt braț al lui, cu care se susținea de-o bară, și se așază pe locul gol. Pur și simplu. Fără niciun cuvânt.

Din spate, dinspre ușă, un miros plăcut de haine curate, de om îngrijit. N-am apucat să văd cine era, a coborât după o singură stație, iar eu mi-am dat seama că mirosul ăsta e atât de neașteptat mult prea târziu.

Un bărbat trecut de 45 de ani, solid și voluminos, cu aer balcanic, îmbrăcat gros, dar parcă din petice, ridică la un moment dat, brusc, vocea și se și saltă de pe scaunul pe care stătea. Îi repeta, din ce în ce mai tare și mai rar, să stea pe locul lui, unui nene mic și cocoșat, cu haine mult prea largi pentru corpul lui uscățiv.

Nu știu în ce parte a Bucureștiului stați și, mai ales, nu știu cum și de ce alegeți să vedeți mereu doar părțile rele din el. Eu dau de minuni la orice pas. De solidaritate, de spirit civic, de oameni cu ochi vii, de zâmbete aruncate prin geam sau din celălalt capăt al tramvaiului, de paltoane roșii și obraji îmbujorați.

Când ați urmărit vântul ultima dată?

Anunțuri

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s