Povestea primului

– De ce-ai ieșit din bar?

Întorc privirea spre el și-i arăt țigara aprinsă pe care o țin între degete. Chicotește și se sprijină de marginea de lemn a terasei abandonate, imitându-mi poziția.

– E local pentru fumători, chicotește.

Ridic din umeri, fără să zic ceva. Sunt plictisită și scârbită de toate conversațiile superficiale și toate credințele superficiale ale celor cu care am stat.

– Măcar eu am o scuză, îi răspund, privind cum fumul expirat de mine se împletește cu un soi de aburi, de frig.

Începe să râdă ușor și puțin ironic. Întinde mâna spre mine și-i dau țigara – ce bine, nu prea aveam poftă de ea…

– Eu sunt plictisit, spune, privind curios flăcăruia.

Mă întorc pe jumătate spre el și-i zâmbesc. E singurul care nu m-a enervat prin simpla prezență în seara asta.

– Hai să ne plimbăm, propun și, fără să-i dau timp să se gândească la consecințe imaginate și să refuze, intru în restaurant și-mi iau haina din cuierul de lângă recepție.

Ies înapoi în frig și trec pe lângă el dar, văzând că nu vine, îl prind de mână. Îmi cuprinde palma cu degetele și își potrivește pasul cu al meu.

– Halal pretext, n-am ce zice, spune încet, ridicând mâinile noastre împreunate.

Surâd și merg mai departe, pe bulevardul ciudat de gol, luminat în portocaliul semafoarelor de noapte. Agitația mașinilor e un fel de zgomot asemănător cu bătăile inimii – așa îți dai seama că orașul trăiește, că nu te-ai afundat în cea mai decolorată viață de pe Pământ, cu toate neoanele ei.

– Îți place orașul? zice într-un timp, fără să-mi fi dat drumul la mână.

– Orașul ăsta sau orașul, în general?

– Ăsta.

– Da. Îmi place când vorbește și când tace. Când ești singur pe peron la metrou și când nu ai nevoie să te ții de vreo bară, pentru că-i prea aglomerat ca să ai unde să cazi. Îmi place ziua și-mi place noaptea. Îmi place pe bulevard sau pe străduțe, cu ploaie sau lună, ca acum.

– E ceva ce nu-ți place la el?

Mă opresc și-l țin în loc – faci mișto de mine?… Ridică din sprâncene și înțeleg că nu, nu făcea.

– Nu-mi place că-i multă tristețe, că oamenii nu mai au timp și nu mai vor să fie atenți la nimic altceva. La un chitarist în piață sau doi copii blonzi din troleu.

– La ce să fii atent? zice, deznădăjduit, tocmai când realizez că semaforul din capătul bulevardului e roșu.

Îl trag spre mine și-i pun palma peste ochi.

– Ascultă, îi șoptesc, ridicându-mă pe vârfuri ca să ajung la urechea lui.

Ne cuprinde o liniște de furtună. Auzim mașini în intersecție, dar aici e calm. În câteva secunde, însă, o turmă de automobile trece pe lângă noi, pe bulevard, și sparge coșmarul tăcut pe care-l simțisem. Îi eliberez privirea și mă depărtez de el.

Îmi zâmbește larg și-i răspund. Nu e nevoie de cuvinte, am înțeles ce a înțeles. Ridică mâinile noastre împreunate și îmi sărută degetele. Uf…

– Hai înapoi.

– Sau hai acasă, propune, cu ochi strălucitori.

Mă desprind de el și pornesc înapoi spre bar. Mă urmează cu doi pași în urmă și nu zice nimic până la ultima intersecție.

– Stai!

Mă opresc și mă întorc brusc spre el. Ne privim fără vreun cuvânt pentru câteva clipe lungi, în care decid că vreau.

– Bine. Treci de bar și așteaptă, în prima stație pe care o vezi, singurul autobuz de noapte care va trece. Eu voi urca de la următoarea stație, cu amica mea. Nu dai semne că ne știm, dar cobori la stația la care cobor și eu. Mai ai ceva înăuntru?

– Fularul, dar nu e vital.

Aprob din cap și pornesc repede spre ușile din sticlă. Trec printre câțiva entuziaști, îmi găsesc amica și-i spun că plec, sigură că va renunța la orice ca să vină cu mine. Îi găsesc fularul și-l dau sărbătoritului (cel care ne-a invitat aici), ca să i-l înapoieze, pretextând că l-am văzut plecând de tot și a uitat de acest accesoriu. Apoi ieșim în noapte și mergem repede, fără să vorbim, până la stația de autobuz, sperând să nu fi ratat mașina în care e el.

Vine unul, ne urcăm. În spate de tot e el, invers față de sensul de mers, prinvindu-ne în oglindă. Zâmbesc palid și mă așez – avem ceva de mers. E tare ciudat și teribil de complicat să nu mă întorc să-l privesc, să-l surprind, să nu-i prind iar mâna cu a mea. Amica se ridică după vreo trei stații și îmi spune că va dormi la sora ei, că e mai aproape. Coboară și rămânem doar noi doi în autobuz. Durează vreo două minute până ne dăm seama că suntem singuri și că nu ne ține nimeni evidența, când ne ridicăm în același timp și ne apropiem unul de altul.

Și-l sărut. Lung și apăsat și cu toată tensiunea de până acum. Iar restul sunt povești de adormit…

Anunțuri

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s